J. se răsuceşte în pat neliniştit, n-are stare. Ascultă cîteva clipe liniştea casei, apoi se hotărăşte să acţioneze. Se ridică cît poate de uşor, acompaniat de scîrţîiturile strindente ale mobilei, relativ modernă, dar de proastă calitate. În coborîre, se distanţează cît poate de tare de marginea aia ascuţită, în care şi-a zgîriat gleznele de-atîtea ori, dimineţile. Gata, a reuşit, îşi spune, conştient că de-abia acum începe partea cea mai complicată a aventurii sale nocturne. Păşeşte în picioarele goale, pe vîrfuri, cu grijă, apreciind cu greu distanţele prin semiîntuneric, încearcă să ocolească pe cît posibil zonele în care ştie că scîrţîie parchetul. Dupa vreun minut de eforturi negrăite, J. atinge ţinta finală a expediţiei sale: frigiderul. Cu mîinile tremurînde, trage uşor de uşă, ascultînd încordat cum se desprinde banda cauciucată cu magneţi, cu un fîşîit uşor. Bine măcar că n-a scîrţîit nimic, îşi spune J. uşurat, în conul de lumină al uşii deschise. Se apleacă direct spre ceaunul cu friptură, rece acum, înecată în sos de vin gelatinizat, plus o pojghită de grăsime, subţire. În grabă, apucă un cuţit, aflat convenabil deasupra celorlalte tacîmuri.
E bună, îşi zice J. mestecînd cu noduri, însă... parcă lipseşte ceva. Pîinea! E-atît de departe, în debara, încă două uşi de deschis, o pungă de foşnit, pe-ntuneric... J. se opreşte din mestecat, în timp ce o cută i se adînceşte pe frunte. Mintea caută febril alternative, ochii scapără disperaţi reflecţii în jur, în timp ce cuţitul rămîne înfipt în friptură, parcă fără rost dintr-o dată. Evrika, îşi spune, ochind castronul cu mieji de nucă prăjiţi, rămaşi nerîşniti, de la crema de tort. Îl ia cu grijă de pe frigider, cu mîna stîngă, în timp ce cu dreapta continuă să taie friptura, de acolo de unde-a rămas. Bine, nu-i chiar ca pîinea, îşi zice J., mestecînd, da' nuca prăjită e gustoasă şi săţioasă. Cu friptura rece, merge, dă J. dn cap către sine, înghiorţăind cu o singură mînă. Între doi dumicaţi, aruncă o privire în jos, către o cută a tricoului ce i se pare că arată ciudat, în lumina orizontală. Se uită mai atent, aplecîndu-se - păi, e doar burta, constată cu un oftat, mai tăind o bucăţică de carne. Ca să fie tacîmul complet, de astă dată împreună cu o boabă de piper, pe care o-nghite, nemestecată.
I-ajunge, s-a liniştit. Pune castronul cu nucă prăjită la loc, aşează cu grijă cuţitul murdar în chiuvetă, culege în trecere o scobitoare de pe raft, închide încet frigiderul. Se reculege cîteva lungi secunde în întuneric, reobişnuindu-se cu umbrele, apoi reface traseul înapoi, pînă-n pat, cu aceleaşi opriri, ocoliri şi ureche la pîndă.
Gata, a reuşit, oftează J., în timp ce patul îl primeşte generos înapoi, scîrţîind din toate încheieturile. Cu burta plină, întins, J. se scobeşte în dinţi, contemplînd întunericul. Liniştit, dacă nu chiar umpic fericit. Cam basic, ce-i drept. La urma urmei, ce e fericirea, îşi zice J. închizînd ochii ...
*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "BULIMIE. DǍ STRES..." ***
