Motanul EI, împreună cu un felinar-dovleac
Taxi ft. Irina-Margareta Nistor - Subtitrarea la români
"Biscuiţi, oştenii mei!..." "Biscuim, Măria Ta!..." :)) Shooting de biscuiţi & me, scobind într-un switch by George; Music: Mark Snow - X Files Theme
"Invazia Bardacienilor" by George; Music: Jean Michel Jarre - OXYGENE
Alte vremuri, aş putea spune chiar altǎ viațǎ. Şi totuşi, suspect de familiar.
Mel Brooks – Blazing Saddles
Death, Come Near Me by FuocoGotico
Paşii grăbiţi ai lui J. trezesc ecouri inegale în noapte, tîrşîind din loc în loc prin grămezile de frunze veştede, adunate de vînt pe caldarîmul de piatră cubică udă, prin faţa cimitirului părăginit. Oraşul mormăie surd în aerul rece, sub lumina roşie a lunii aproape pline, ce-i zîmbeşte la răstimpuri dintre norii negri şi grei. Un cîine se decide să-şi urmeze pornirea ancestrală şi urlă, undeva printre crucile strîmbe ale cimitirului, în cîteva clipe îi răspund prieteni din întregul oraş. J. îşi adună mai aproape de trup geaca de fîş, încercînd să contracareze fiorul ce-i urcă, incontrolabil, pe şira spinării. Respiră adînc, sacadat, realizînd pregnant pentru cîteva clipe cît e de frig. Se opreşte o clipă din mers să-şi aprindă o ţigare, să contracareze - cumva - fiorul, reuşeşte pentru cîteva clipe, expiră fumul încet, fericit. Deodată simte o bătaie discretă pe umărul stîng şi - pînă s-apuce să tresară - o voce hîrîită îl întreabă, şuierat, dacă are un foc. Sigur că da, cum să nu, răspunde precipitat siluetei negre, înalte, cu glugă, apărută de niciunde brusc lîngă el, caută febril cîteva secunde cu amîndouă mîinile prin toate buzunarele cu un început brusc de panică, şi dacă nu-şi găseste bricheta, păi abia şi-a aprins ţigarea cu ea, adineauri. O pescuieşte din ultimul buzunar al pantalonilor, ce i-o fi venit s-o pună tocmai acolo se-ntreabă J., cu fumul în ochi, o-ntinde cu un gest brusc străinului tăcut, cu faţa ascunsă în umbra glugii negre. Străinul ia bricheta cu o mişcare firească, acum totul va reveni la normal, se-ncurajează J. ignorînd ţăcănitul surd al falangelor descărnate pe plastic, o să scoată o ţigare şi-o s-o aprindă, îşi spune, ce gînduri absurde îmi umblă prin creier, sigur că are faţă, o să o văd în cîteva clipe, mai trage o dată adînc din ţigarea pe care o ţine între degetele tremurînde. Străinul însă scoate din faldurile mantiei largi o lumînare, o aprinde cu bricheta lui J., apoi un felinar rotund, dintr-un dovleac, în care fixează tacticos lumînarea aprinsă şi îi pune încetişor capacul, cu degetele lungi, descărnate. Parcă nu mai e chiar atîta de frig, îşi spune J. brusc transpirat, în timp ce silueta îi întinde bricheta înapoi, hîrîind un mulţumesc, ţăcănit ritmic din maxilarul inferior. Pentru puţin, se aude răspunzînd, de undeva de departe, poţi s-o păstrezi, mai spune, poate mai ai pe undeva vreun felinar de aprins. Fantoma bagă bricheta într-un fald al mantiei, într-o tăcere lugubră. J. îl aude apoi, ca prin vis, hîrîind încetişor: … Auzi, J., de ce nu vii cu noi, la petrecere? Doar o dată pe an e Hallowe'en… Ai cumva alte planuri?... Apoi, nemaiaşteptînd răspunsul, începe să plutească uşor, fără zgomot, către cimitir.
J. fumeaza apoi, nehotărît, trei ţigări, aprinzîndu-le una din jarul celeilalte, privind, rînd pe rînd, oraşul cufundat în beznă, apoi cimitirul, luminat de felinare-dovleci, din ce în ce mai multe printre crucile strîmbe. La urma urmei, de ce nu, îşi spune, aruncînd cu un bobîrnac ultimul chiştoc într-o baltă, mai ales că nu are cu adevărat alte planuri. Se apropie precaut de gardul cimitirului, capătă curaj cînd o mînă îi face semn ca să vină. Se vede pe sine cumva din afară, alergînd către luminile vesele ale felinarelor, sub privirea lunii roşii şi pline. Din ce în ce mai plină, cu fiecare secundă mai plină.
Sacrifice and Regret by Timothy Standish
Lumina puternică a reflectoarelor pătrunde în ochii lui J. cu o nuanţă intensă de roşu, filtrată prin pleoapele grele, tumefiate. Respiră adînc, dureros, nu ştie exact în ce scop dar respiră. În background aude rumoarea mulţimii, ocean vălurindu-se pe plaja îngustă a percepţiei, printre scoicile tăioase ale oboselii intense şi loviturilor încasate în primele nouă reprize. Cinci minute, şopteşte răguşit dinspre stînga o voce în linii mari cunoscută, J. simte vreo două secunde răsuflarea încălzindu-i intens ce i-a mai rămas din ureche. Decide că are cîteva clipe doar pentru el, să se scufunde-n Visare.
… Pluteşte, fără conştiinţa propriei greutăţi, undeva, departe de-aici, evident. Lumina e albă în jur şi pare a izvorî - paradoxal - de peste tot şi din toate. Dedesubt, ori deasupra - în lipsa evidentă a gravitaţiei nu poate afirma cu certitudine unde-i susul ori josul - se vălătucesc blînd bucle de nori luminoşi, argintii. În liniştea profundă aude rezonant ecoul ritmic al unui foşnet discret, precum un fîlfîit de aripi, din spate, nu se-ntoarce să vadă, ştie. Trei minute, se insinuează informaţia rece pe ecranul mat al percepţiei, verdict răguşit, implacabil. Poate-ar trebui - în sfîrşit - să respir, se gîndeşte J., evaluînd pentru o clipă situaţia rece, mirat că nu i-a trecut ideea prin cap pînă acum. Trage aerul proaspăt în piept, mai întîi încet, pe nări, cu o grijă exagerată. Încurajator, nu-l doare nimic, deci continuă. Inspiră adînc, cu nesaţ, deschide gura larg, să aibă tiraj, iar aerul se repede spre J. laminar, val concentric, şuierător, uşor spiralat de scamele argintii ale norilor. Nu simte nici o secundă nevoia de-a expira, de parcă tot aerul supt s-ar proiecta brusc în altă dimensiune. Cu fiecare secundă a inspiraţiei nepereche o senzaţie de relaxare şi în acelaşi timp - paradoxal - de revigorare i se răspîndeşte în tot trupul, din ce în ce mai intensă, fără însă a atinge vreun plafon de saturaţie. Un minut, punctează începutul desprinderii vocea dogită din celălalt univers, al durerii, iar J. începe cu-ncetul să perceapă rumoarea mulţimii aţîţate din jur. În cîteva clipe lumina-şi recapătă şi ea culoarea sîngerie sub pleoapele grele, tumefiate. Muşcă proteza din plastic ce i se-ntinde, proaspăt spălată, lăsîndu-se moale în voia mîinilor experte ce-i strîng şi-i verifică cu migală mănuşile roşii, din piele. Deschide brusc ochii, la timp ca să vadă, decupat parcă de prosoapele albe care-l tot şterg şi-i fac vînt, un petic din pielea excesiv de fardată a animatoarei ce dă ocol ringului agale, clefăind fericită o ciungă, cu mîinile sus, ca şi cum s-ar preda tuturor. Trăindu-şi efemera clipă de glorie, cocoţată de minţi perverse, aproape goală, pe tocuri de doişpe centimetri de sticlă. Anunţînd mulţimii însetate de sînge Începutul Reprizei A Zecea.
Va fi ultima repriză, de fapt, dar asta doar J. singur o ştie, el şi - poate - bărbosul lui antrenor ce-i mormăie în urechea fierbinte, din stînga, cu vocea aia răguşită de beţiv irecuperabil, scurte remarci despre adversar, punctaj ori arbitri. Cîndva, la-nceputuri, după a doua ori a treia Visare, ceva din privirea de cîine bătut a bărbosului a părut a luci a-nţelegere, la pachet cu un zîmbet amar, sugerînd că ar cam şti cu ce se mănîncă. Se ridică odată cu gongul, cu o mişcare fluidă la care contribuie cîte-o idee fiece muşchi, exact atîta cît trebuie, îşi priveşte în ochi adversarul şi vede acolo numai mîndrie. Inconştientul nu-şi dă seama nici o secundă că deja a pierdut, pentru J. e-acum doar o chestiune de clipe, ştie exact cum şi unde o să-l lovească, deja îi e milă de el. Îi este şi-un pic jenă lui J., conştient că luptă cu arme mai tari decît încrezutul din faţă, cavalerism de doi bani, îşi repetă, teoretic orice om are acces la energia Visării, mda, teoretic. Şi-atunci cînd îi mută falca din loc cu o lovitură perfectă care-o să-l scoată din priză fix două minute, nici o clipă mai mult, J. se-ntreabă ce-ar fi dacă ar ceda ispitei şi-ar rămîne cu totul în lumea Visării, ce-ar fi dacă - odată plecat - nu s-ar mai obosi să se-ntoarcă, ei bine, chiar, ce-ar fi dacă. Gînditor, J. priveşte impasibil mulţimea turbată ce-i strigă ritmic numele din miile de piepturi însetate de sînge, întrebîndu-se ca în atîtea alte dăţi, care-i motivul care-l ţine aici. În sala enormă doar trei inşi păstrează tăcerea: inconştientul pocnit, J. şi bărbosul.
Phoenix Nebula
Nouăsutenouăzecişinouă de ani, aproape o mie, da, asta e limita maximă, cel puţin din cîte a auzit. Acum a numărat vreo nouăsuteşitreizeci, se ţine încă bine pentru vîrsta lui, îşi spune sieşi, zîmbind autoironic. Îşi mai verifică o dată termometrul metalic înfipt la subţioară: patruzecişipatru de grade, cu două mai mult decît în urmă cu o oră. Deci autocombustia s-ar putea să înceapă oricînd de-acum înainte, în orice moment. S-a pregătit din timp pentru asta, şi-a construit cu minuţie viitoarea identitate, şi-a securizat toate conturile, şi-a scris toate memoriile, le-a organizat pe teme, în funcţie de importanţă, să-i fie uşor să se puna rapid la curent, după aceea. Şi-a încheiat toate afacerile, a trecut în revistă toate problemele, rămase în suspensie de-atîta amar de vreme. Şi-a căutat puţinii prieteni apoi, să-i mai vadă o dată, să mai schimbe o vorbă - două cu ei, înainte de Marea Transgresie. S-a interesat chiar şi de cîţiva dintre mulţii duşmani, din pedanterie mai degrabă, decît dintr-o nevoie reală, aşa, să fie sigur că a făcut o evaluare completă. Ştie că e bine protejat, a cheltuit o grămadă de bani pentru asta. Oricum nimeni nu-l va recunoaşte după aceea, va fi o persoană nouă. Îşi va pierde chiar şi amintirile, numai cele mai intense dintre ele îi vor reveni cînd şi cînd, sub formă de scurte momente de déjà-vu.
Cincizecişidouă de grade, nu-i de mirare că se simte atît de încins, poate că ar fi momentul să renunţe la haine, îşi spune, începe să se dezbrace, tacticos. Aruncă hainele una cîte una, de-a valma, cît mai departe de el, pe un scaun metalic acoperit cu material ignifug din partea ailaltă a camerei. Acelaşi tip de material acoperă dealfel tot ce se află în jur, s-a ocupat în mod special de asta - mobilier metalic, geamuri incasabile tratate termic, uşi metalice - să evite pe cît posibil un incendiu devastator. Ultima dată n-a fost atît de atent, s-a trezit atunci în mijlocul unui iad de flăcări, pînă la urmă arsese aproape întregul castel în care se baricadase, noroc că era singur acolo. A bîntuit atunci aproape trei ani printre ruinele afumate de piatră, mîncînd te miri ce, pînă s-a dumirit cine e, bafta lui că-şi uitase papirusurile în beci, cînd coborîse după ceva vin, cu o zi mai-nainte de momentul Transgresiei, altfel ar fi trebuit s-o ia complet de la capăt. Şi ăsta a fost un caz fericit, cu două Transgresii în urmă se pare că a dat lovitura finală Bibliotecii din Alexandria...
Şaptezecişişapte de grade, deja sticla de cola din plastic începe discret să i se-nmoaie în mînă, o dă pe gît şi-o aruncă departe, deformată, deschide o doză metalică de bere. Desigur, fără alcool, asta i-ar mai lipsi acum pe-aproape, ceva lichid inflamabil. Se întoarce cu gîndul către momente trecute, amintiri pe care curînd le va uita, peste numai cîteva ceasuri. Da, a avut parte de iubire, da, a avut parte de pasiune, a scris cîndva şi poezii despre asta, unul dintre volumele lui a fost cîndva premiat, ce de amintiri, oftează adînc. A provocat vreo şase războaie, a luptat vitejeşte în vreo zece, a învins, a pierdut, a călătorit, a învăţat, a construit, a distrus, a creat. În ultimul secol s-a retras din viaţa publică, acţionînd din ce în ce mai discret, prin intermediari, profitînd de avantajele averii colosale pe care a acumulat-o de-a lungul atîtor secole.
Douăsuteşaptezecişişase de grade, evolueaza din ce în ce mai repede, îşi aprinde tacticos o ţigară cu o brichetă metalică pe care o aruncă apoi, încinsă instantaneu. După cîteva secunde rupe scîrbit filtrul topit, aşa nu se mai poate, în cîteva secunde nu va mai putea practic să atingă nimic, îşi spune, sugînd cu furie fumul răcoros din ţigara care a început să fumege discret pe toată lungimea. Poate ăsta ar fi momentul să dea ultimele indicaţii. Ridică telefonul din ebonită rezistentă la foc, comandat special, aşteaptă răspunsul de la celălalt capăt şi apucă să spună doar atît, înainte ca receptorul să înceapă să i se fărîme în mînă, carbonizat: "Iniţiaţi Planul A". "Da, Domnule Phoenix", aude răspunsul printre pîrîiturile căştii ce fumegă deja, după scurtul contact cu urechea. Lasă receptorul să cadă, iar acesta se izbeşte cu un zgomot surd de plăcile albe de marmură ale podelei, dezintegrîndu-se într-o pulbere neagră şi fină. Mai aruncă o privire termometrului, treisutenouăzecişidouă de grade, da, cam ar fi timpul, îşi zice, în cîteva clipe va începe Transgresia. Gol puşcă, lipăind cu tălpile fierbinţi pe podeaua rece de marmură, ultimul Phoenix se-aşează turceşte în cuibul împletit din crenguţe ţepoase de myrrh, completînd ultimul ritual al Transgresiei. Inspiră o dată adînc, iar cînd expiră, aerul fierbinte usucă aproape instantaneu o crengută, provocînd scurgerea unei picături chihlimbarii de răşină. O priveşte hipnotizat cum se scurge. Deja, atunci cînd picătură atinge onctuoasă podeaua, flăcări roşii încep sa-l înconjure, vesele.
Mda, asta înseamnă să îţi permiti să fii excentric, îşi spune J., lăsînd receptorul în furcă. Dai un ordin ca ăsta şi închizi telefonul. Revede apoi instrucţiunile Planului A: izolare totală a aripii respective din imensa clădire, ignorarea oricaror semnale venite de-acolo, timp de trei luni. Apoi desigilarea, la care trebuie să participe numai J., mereu s-a întrebat de ce tocmai pe el a picat măgăreaţa. Şi asta pentru că straniul domn Phoenix s-a hotarît să facă o operaţie estetică radicală, într-un secret aproape complet, asta da excentricitate. Nu că i-ar lipsi ceva acolo: are rezerve suficiente de apă, mîncare, haine, echipamente electronice sofisticate, inclusiv conexiune directă la propriul satelit. Generator separat de energie, cu backup. În sfîrşit, J. iniţiază secvenţa de izolare din linia de comandă, ignorînd complet semnalul de alarmă de incendiu. Exact aşa cum a fost instruit.
"Here We Go" Remastered - The Matrix Tribute Video, music: DJ Drunken Master
Speranţa, singură. Lipsa - chiar şi teoretică - a şanselor de-a cîştiga. Irealitate. Incapacitatea de-a scăpa din tipare.
Ploaie deasă şi rece de toamnă, ricoşînd înalt din asfaltul negru ce străluceşte mat în întunericul omniprezent.
Şi totuşi.
Over all, DJ DM rulz.
Cindy-Cat :P
Noi, Sindicatul Liber al Pisicilor Profesioniste din Kaufland - Colentina (S.Li.P.P.), protestăm viguros şi pe această cale împotriva informaţiilor trunchiate, defăimătoare şi răuvoitoare care se vehiculează pe canalele media, zilele astea.
În primul rînd noi nu sîntem, aşa cum spun acei reporteri ce şi-au lăsat deontologia profesională la uşă, "pisici aciuate pe lîngă depozit". Noi sîntem feline cinstite, cu carte de muncă, angajate pe perioadă nedeterminată la Departamentul Deratizare. Pe scurt, muncim în permanenţă - adesea facem ture duble - să prindem cîţi mai mulţi dintre şobolanii graşi şi deosebit de vorace, care au invadat depozitul supermarketului Kaufland. Dacă vi se pare că stăm degeaba - ei bine, vom intra în grevă vreo săptămînă şi-atunci n-o să mai filmaţi pisici printre rafturi, veţi filma direct şobolanii ăia mari şi blănoşi, cu colţi ascuţiţi şi coadă roz, inelată.
În al doilea rînd - şi nu mai puţin important - ne desolidarizăm de acţiunile neprofesionale şi complet iresponsabile ale fostelor noastre colege care, uitîndu-şi menirea, trădîndu-şi nobila misiune, au fost prinse cu gheruţele înfipte în caserola cu pipote. Aceste elemente duplicitare nu ne reprezintă, sînt o pată pe obrazul nostru. Prin acţiunile lor incalificabile, ele au întinat nobilele idealuri ale breslei pisiceşti, dintotdeauna angajate discrete şi cinstite, zi de zi în slujba dumneavoastră. Pe lîngă măsurile disciplinare drastice - desfacerea contractelor de muncă cu litera "I" - şi ca o măsură a importanţei pe care o acordăm atitudinii lor incalificabile, am procedat şi la excluderea lor din grupul profesional din LinkedIn. De asemenea, le vom boicota profilele pe Facebook, hi5 si Twitter. Şi da, le vom şterge din lista de Mess..
Trăiască lupta pentru un shopping mai sigur!
BugsLife
Gîndacului Jim îi plac dimineţile însorite, ca asta, îi plac copacii înfloriţi, scuturîndu-şi petalele albe în vîntul răcoros al dimineţilor de primavară tîrzie. Îşi mişcă mai întîi discret antenuţele înainte şi înapoi de cîteva ori, să se dezmorţească, fluierînd un cîntecel în surdină - jalnică tentativă de gimnastică, mai ales că în ultima vreme s-a cam îngrăşat. Ascultă apoi cu atenţie, pentru cîteva clipe, zumzetul de coolere ce susură surd din camera serverelor - aparent, e totul în regulă acolo, par a fi toate pornite.
Aşteaptă să se facă curăţenie în biroul IT şi-abia după aia iese să facă o tură de încălzire, întotdeauna i-a plăcut să alerge pe parchetul lucios, laminat, printre birouri, printre PC-uri şi sîrme, înainte să vină băieţii la lucru. Băieţii, aşa îi place lui să le zică, stau toată ziua cu ochii ficşi în monitoare, butonînd cîte ceva, în timp ce răspund la telefoane, încruntaţi. Prea încruntaţi, prea serioşi, ar spune Jim, la vîrsta lor n-ar trebui să-şi facă atîtea griji de pomană, dar cine s-asculte un gîndac.
Curiozitatea îl atrage către unul dintre birouri, unde vede pe monitor un screensaver cu maşini bengoase, se urcă gîfîind mai întîi pe un scaun, apoi se caţără de-a dreptul pe masă, să vadă mai bine. Pe bune, ar trebui să slăbească, îşi spune Jim, aruncînd priviri critice propriei burţi mult prea bombate, în timp ce îşi recapătă cu greu răsuflarea. Brusc, toate telefoanele încep să sune de-odată, iar Jim, panicat, apasă cu antenuţa la întîmplare un buton pe telefonul cel mai apropiat, ca să tacă. O voce izbucneşte pe speaker: "Alo, aitiul?" "Da.." răspunde în mod automat Jim, ascunzîndu-se instinctiv după mouse. " 'Neaţa! Sînt Gina de la conta, nu ne merge imeilu'! Faceţi voi ceva acolo la servere?" "Nu.." răspunde Jim, scărpinîndu-şi ceafa cu antena ailaltă. "Cum se manifestă?" întreabă cu jumătate de gură, ca să cîştige timp. Se sprijină pe mouse într-o doară, iar screensaverul dispare brusc, lăsînd loc mai multor ferestre mici şi negre, cu litere albe, scrise mărunt. "Zice chenot conect tu dă servăr, poţi să verifici, te rog, trebuie să primesc un meil important!", turuie aproape fără pauză Gina.
[......] Băgat în viteză de impetuozitatea solicitării, Jim împinge mouse-ul pînă la fereastra unde scrie ExchangeSrv, cheamă ultima comandă, cum i-a văzut pe băieţi - nimereşte un ping, la noroc, apoi se apleacă peste Enter pînă aude un click. Viermişorii scrisului îi confirmă un timp de răspuns excelent, sub două milisecunde. "Serverul e-n picioare, opreşte Outook-ul şi mai încearcă o dată", îi spune Ginei, cum i-a auzit de-atîtea ori pe băieţi. "Bine!" zice Gina, "Dacă nu merge sun înapoi!" "OK", răspunde Jim, neştiind exact dacă ultima frază a fost ameninţare ori nu, însă Gina deja i-a închis telefonul, lăsînd în urma ei, ca o apăsare, doar tonul. Jim închide speakerul cu o mişcare automată, oftînd de emoţie, în timp ce inima-i bate cu putere.
Nici n-apucă să termine tichetul de scris, că telefoanele încep iar să sune toate de-odată, răspunde fără măcar să se uite. "Salut, sînt Dan, nu merge imprimanta" "V-a dat vreo eroare?" întreabă Jim concentrat. "Nici o eroare, am dat print da' nu iese". "Aveţi vreun semn de exclamare în colţu' din dreapta ecranului?" "Nu, nici un semn… cre' că are imprimanta ceva, îi clipeşte un bec galben lîngă butonu' verde din mijloc" "Aha, aveţi setată pagina Letter", se dumireşte Jim. "Aţi încercat să apăsaţi pe butonu' ăla verde?" "Ăăă… nu, n-am încercat, mă duc acu'. Auzi, da' de ce nu setaţi voi pagina aia cum trebuie, dîn servăr, o dată şi gata, să iasă a patru chiar dacă îi dau documentu' pă letăr?" "… Păi trebuie făcută o setare pe PC-ul de unde daţi Print…" "Păi să vină cineva să mi-o facă. Sînt aici pînă pă la două, după aia plec." Închide fără să spună de unde e, de la ce departament, lăsîndu-l pe Jim în dilemă, cu antenuţele vibrînd, în alertă şi cu tichetul deschis. După o secundă de gîndire, se hotărăşte să-l şteargă, nici măcar nu ştie cui ar trebui să-l atribuie, asta e, cînd o avea respectivu' Dan nevoie din nou să printeze, o să mai sune o dată, nu se face gaură-n cer de la atîta lucru. Oricum, n-are timp de potcoave de cai morţi, telefoanele încep să sune din nou, iarăşi toate de-o dată.
Pînă să se dumirească bine, Jim se pomeneşte că mai răspunde la vreo cinci - şase apeluri, rezolvînd pe rînd un acces pe webmail, o schimbare de parolă expirată, nişte drepturi de acces pe nişte foldere - astea i-au dat cea mai mare bătaie de cap - apoi un Blackberry, o recuperare de mailuri din carantină pentru o persoană foaaarte importantă, apoi iar o parolă, pentru fiecare dintre intervenţii făcînd tichet, ca la carte. Cu fiecare apel preluat, cu fiecare tichet rezolvat, Jim aude din ce în ce mai distinct un zumzet în urechi, îl apucă un soi de sfîrşală, iar antenuţele îi atîrnă din ce în ce mai pleoştite, pe spate. În cele din urmă pierde şirul, în mijlocul unei intervenţii remote cu Teamviewer, prin tunel VPN, la Brăila. Cu ultimele puteri se agaţă de firul mouse-ului, amortizîndu-şi căderea, rostogolindu-se apoi, aproape inert, pînă undeva în mijlocul camerei. Ajunge acolo cu roatele-n sus şi i se rupe, în sfîrşit, filmu'.
Cînd îşi recapătă cunoştinţa, Jim vede, din poziţia lui răsturnată, că băieţii au venit deja la servici, alergînd de colo pînă colo, răspunzînd la telefoane, configurînd, rezolvînd probleme, punînd tichete. Activitate normală.
Unul dintre ei îl remarcă, se apropie şi îi zice tare, de sus, cu gura pînă la urechi: "He, he, ai văzut, bă, ce-nseamnă să faci helpdesk la Grup, la IT? Da' tu ce credeai, că e simplu? Te-a mîncat în cur, aia e! Amărîtule!..."
Umilit, Jim se opinteşte din greu de cîteva ori pînă reuşeşte să se-ntoarcă, patinînd pe parchetul lucios, laminat, ei bine da, e hiperconştient că e gras. Apoi se tîrăşte încetişor, pas cu pas, către crăpătura lui din perete. I-a ajuns - pentru azi, cel puţin. De la IT, gîndacul Jim.
Uneori inventăm cuvinte. Alteori cuvintele apar de la sine, inventîndu-se singure. Nu ne ramîne decît să le distilăm picătură cu picătură, precum o esenţă, din tot ce se întîmplă, zi după zi.
Acest cuvînt ar putea fi un bun început pentru un nou dicţionar: Joker's Dictionary - JOKERDEX©.
Autumn Ethereal by Alexandre Deschaumes
Explicaţi-mi voi, dacă puteţi, de ce sînt în halul ăsta de vesel. Mă încearcă, da, o veselie, pe dinăuntru mă-ncearcă, o fi vreun virus, vreo substanţă, ceva, ce-ar fi de mirare, s-au mai auzit situaţii cînd unii au rîs cîte o zi şi-o noapte întreagă, după ce mîncaseră ciuperci culese de ei din pădure, deştepţii. O fi fost aragazul de l-am pornit să se mai încălzească prin casă, cică primul efect al monoxidului e euforia, abia după aia te sufoci şi dai colţu’, abia după aia. Afară plouă în etape intense şi reci şi e frig de sfîrşit de noiembrie, aproximativ (cică mult sub...) zece grade şi vînt, iar ziua e scurtă – cum e normal pentru anotimpul ăsta dealtfel – dar nici chiar asta nu mă deprimă. Nici măcar nivelul de stress, crescut alarmant în ultima vreme, din cauza prea multor schimbări dintr-o dată, ori perspectivelor pe termen mediu şi lung ce se-arată înguste ori nule, cel puţin proiectînd logic ceea ce ştim pînă acum. Nici măcar tristeţea ce pluteşte în jur, senzaţia aia tîmpită de Magazin Închis – Inventar cu uşa blocată cu coada de mătură, de-a curmezişul, pe dinăuntru şi cu jaluzele trase în geam, să nu vedem înăuntru – nici una din astea nu mă scoate din pepeni.
Presupun că de fapt am luat-o razna, deşi nu se vede pe-afară. Presupun că sînt complet inconştient. Altfel, ar însemna că am un motiv măcar să fiu vesel, că ştiu eu ceva, la un nivel mai adînc decît cel conştient, ceva care-mi scapă. Voi aveţi vreo idee?
The Annoying Thing :P
Cum ar fi să fii un bit. Un bit mititel de informaţie, da, plimbîndu-te de unul singur cu viteza de drift prin magistrala aia de patru sute de megahertzi, ducînd cu tine un crîmpei de informaţie pură, de la la sursă şi pînă la receptor. Ajuns la capăt, chip-uri harnice şi neobosite te vor pune mai întîi într-o stivă din memoria RAM, te vor încărca într-un buffer, apoi vor trimite după tine o subrutină, cam bleagă de felul ei, ce-i drept, să te cicleze de un număr finit şi mare de ori, profitînd de clock-ul ăla de doi gigahertzi din procesor, după care or să te-arunce. Nu, nu la întîmplare, pe jos, Doamne Fereşte, cum poţi măcar să te gîndeşti la aşa ceva? Au contactele aurite cu toţii, să ştii, nu sînt barbari – te vor arunca într-un container de reciclare, Recycle Bin îi spune. De acolo te vor mai trimite în cîteva misiuni, din nou ştafetă de informaţie pură, să bîntui cu viteza regulamentară de drift prin magistrala aia de patru sute de megahertzi, pînă la binemeritatul shutdown.
În tot timpul ăsta o sa fii absolut singur, aşa cum îţi doreşti, toţi vor avea grijă să-ţi protejeze sensibilitatea, să nu te deranjeze, să te lase în pace, în durerea ta. Prezenţa celorlalţi biţi în preajmă te-apasă, nu poţi să-i suferi în jurul tău, aşteptînd parcă ceva de la tine. Presîndu-te cu prezenţa lor enervantă. Ai putea avea chiar şi reacţii agresive, cînd te enervezi faci urît, găseşti atunci instinctiv punctul cel mai sensibil al oricui se află – fatalmente – în apropierea ta şi îl loveşti cu toată puterea. S-a mai întîmplat o dată chestia asta, au încercat atunci să te facă din soft, să nu te prinzi că mai erau şi alţi biţi pe-acolo. Nu le-a mers, te-ai prins şi ai făcut urît – evident – au trebuit atunci să rebuteze sistemul… S-au întrerupt vreo duzină de procese, complet neaşteptat, a dispărut o grămadă de informaţie, munca de zile întregi.
Să le fie învăţătură de minte, să ştie mătreţele alea de programatori, de acum înainte, ce înseamnă un bit nervos.
"Bucharest Sunset" by Cristian Scutaru
În drumul meu de la scîrbici către casă merg pe partea stîngă a străzii, cu muzica urlînd în urechi şi ochelarii de soare pe nas; soarele se-ndeamnă să apună roşu, undeva în faţă şi pe cealaltă parte a străzii. Întotdeauna pe cealaltă parte.
La-nceput trec pe lîngă un soi de mic parc, calc pe cîteva frunze uscate (…august… deja frunze uscate?...mda), urmează apoi cîteva străduţe liniştite, cu case liniştite, de oameni liniştiti, într-o amiază tîrzie şi liniştită.
Pe la jumătatea drumului, după ce fac primii paşi pe lînga blocul acela vechi şi lung, stalinist în măreţia lui dezolantă, pe Vatra Lú şi pe stînga, mă-nconjoară Mirosul; hoţeste, pe nesimţite, pînă să mă prind sînt deja înconjurat. Prima senzaţie certă e de transpiraţie stătută, evoluînd discret către lemn (… brad?...) vopsit cu ceva pe bază de solvenţi organici, nitrolac e cuvîntul care mi se rostogoleşte pe limbă cînd mă gîndesc. Se transformă treptat, mirosul adică, după doar zece paşi, în naftalina din dulapul cu haine de iarnă, văd parcă o clipă, la marginea cîmpului vizual, o mînecă de pardesiu negru şi aspru… Inspir adînc, să depăşesc momentul, însă mirosul s-a metamorfozat deja: peşte prăjit acum, sărat, ars bine în tigaia înegrită pe-o parte, acolo unde-i flacăra mare. Privesc gînditor apusul care se-ntîmplă în faţa mea şi pe cealaltă parte a străzii, în timp ce mirosul – cu certitudine viu – evoluează discret către peşte afumat, batog de macrou mai exact, cu boabe de muştar şi toate cele pe lîngă, lămîie, dafin, piper. Scutur din cap şi-ncerc să-ntind pasul, în timp ce duhoarea oscilează, cameleonic deja, între jegul concentrat al homeless-ului din gangul din stînga şi rahatul de cîine de rasă bine crescut de lîngă rigolă, în care era cît pe-aci să calc în încercarea disperată de-a scăpa de primul.
Mă frec discret la ochi pe sub ochelarii de soare, au început să mă usture brusc pe ultimii metri şi cred că nu-i de vină soarele roşu care-mi bate din faţă acum, coborînd încet dincolo de blocuri. Mai am un pic, mirosul a ajuns la varză stricată (parfum!...). Mai are o ultimă zvîcnire (de orgoliu?...) pe ultimii metri, în fata cabinetului stomatologic, DA, ăsta-i miros de carne pîrlită cu freza, îl inspir cu nesaţ: în sfîrşit, ceva ce pot înţelege. Pe nesimţite se termină blocul, nu înainte să-mi curgă în cap un pic de zeamă de aer condiţionat de undeva de la etajul de sus. Nu, nu mă uit de unde-a picat, îmi păstrez demnitatea, dacă am rezistat pînă acum…
Soarele a coborît sub marginea blocurilor, bulevardul se-apropie, împreună cu mirosul familiar de asfalt încins, praf de ciment şi gropi la tot pasul. Cu un gest îndelung studiat îmi scot ochelarii, nu mai am nevoie de ei astă seară. De-aici şi pînă acasă pot privi oamenii drept în ochi.
Butterfly Apple
* Miez (… mieji?...) de nucă “instant” (iei cîte două-trei nuci, le strîngi în pumn şi le spargi, trust me, înveţi repede), scăpate în miere de salcîm şi pescuite apoi, one by one, cu linguriţa; totul se-ntîmplă iarna, în bucătărie, la căldură, în timp ce afară viscoleşte iar la buletinul hidrologic anunţă, din zece în zece secunde, “gheaţă la mal”.
* Lămîie stoarsă într-un pahar, peste care pui mult-mult zahăr şi-apoi o linguriţă cu vîrf de cacao şi-amesteci bine-bine, pînă ajunge un sirop de consistenţa mierii şi complet uniform; combinaţia asta o laşi (minim) şase ore la temperatura camerei, acoperită cu un şervetel doar. Citronadă cu gust unic, de fiecare dată altul, de băut pe verandă, după-amiaza, vara, la ţară, neapărat citind un roman de aventuri.
* Ness rece şi tare, moderat de dulce sau chiar amar (dacă eşti cu adevărat rezistent) peste care torni cu ură o cantitate aproape egală de suc de portocale direct din cutie; in extremis merge şi Fanta. Poate singura ta şansă să parcurgi (fără s-o iei razna) restul materiei, pentru examenul de a doua zi.
* Tot ce are (ori care face) coajă comestibilă: coaja de pîine, coaja de măr, caimacul laptelui proaspăt fiert, coaja mămăligii, coaja (tare) de la caşcaval, coaja (arsă, eventual) de la placintă, toate îmi plac. Daca aş gusta coaja universului, arsă un pic pe la margini, cred că şi aia mi-ar plăcea.
* Un cub cît două cutii de chibrituri de margarină “Marga”, un cub tot atîta de mare de marmeladă, două triunghiuri de brînză topită, şase pesmeţi soldăţesti şi-un ceai “no name” de cazan, asortat cu o amintire de zahăr şi-un fir de bromură, neapărat dintr-o cană metalică – mic dejun cazon de fiecare zi, total lipsit de imaginaţie dealtfel. Nu seamănă cu nimic altceva.
* Brînză telemea tăiată în felii subţiri şi ţinută cîteva clipe pe cerul gurii, în aşteptarea cafelei calde, neapărat. Componentă de bază a micului dejun al campionilor, te umple de energie pentru tot restul zilei.
* Gustul amar al codiţei de măr galben şi dulce, strivită-ntre dinţi. Dupa ce ai mîncat mărul, neapărat. Iarna, la gura sobei, cu o pătură groasă pe genunchi.
* Pepene roşu (dulce şi foarte zemos) cu pîine neagră, vara, la ţară, în soarele crud al amiezii.
* Borş rece din frigider, înghiorţăit pe-ascuns noaptea, direct din sticlă. În vîrful picioarelor goale, să nu audă părinţii că încă nu te-ai culcat, că încă citeşti romane, la ora asta, cu veioza sub pătură.
* Gustul viitorului – ăsta mereu mi-a plăcut – îl simţi cum te loveşte ca o rafală bruscă de vînt, răvăşindu-ţi părul şi tăindu-ţi respiraţia. Se-ntîmplă numai de cîteva ori în viaţă, să ştii. Daca eşti pe fază, inspiri adînc.
Conţinutul postărilor din acest site îmi aparţine, zeci de mii de neuroni morţi pînă acum (vreo 2 făraşe cu vîrf, în total) stînd dovadă acestui fapt. Ca urmare, reproducerea şi republicarea textelor mele, totală sau parţială, pe orice fel de suport, fără acordul meu, se va face numai cu marcarea lor (ca citat, cu ghilimele, de exemplu) şi indicarea sursei (autor + dată postare + URL blog, URL blog sau cel puţin link spre blog). Pentru moment.
Yours,
JOKER (Gabriel Bardac)
