sâmbătă, 31 octombrie 2009

ÎNGROZITORIUM
[On Hallowe'en]

Death, Come Near Me by FuocoGotico
Paşii grăbiţi ai lui J. trezesc ecouri inegale în noapte, tîrşîind din loc în loc prin grămezile de frunze veştede, adunate de vînt pe caldarîmul de piatră cubică udă, prin faţa cimitirului părăginit. Oraşul mormăie surd în aerul rece, sub lumina roşie a lunii aproape pline, ce-i zîmbeşte la răstimpuri dintre norii negri şi grei. Un cîine se decide să-şi urmeze pornirea ancestrală şi urlă, undeva printre crucile strîmbe ale cimitirului, în cîteva clipe îi răspund prieteni din întregul oraş. J. îşi adună mai aproape de trup geaca de fîş, încercînd să contracareze fiorul ce-i urcă, incontrolabil, pe şira spinării. Respiră adînc, sacadat, realizînd pregnant pentru cîteva clipe cît e de frig. Se opreşte o clipă din mers să-şi aprindă o ţigare, să contracareze - cumva - fiorul, reuşeşte pentru cîteva clipe, expiră fumul încet, fericit. Deodată simte o bătaie discretă pe umărul stîng şi - pînă s-apuce să tresară - o voce hîrîită îl întreabă, şuierat, dacă are un foc. Sigur că da, cum să nu, răspunde precipitat siluetei negre, înalte, cu glugă, apărută de niciunde brusc lîngă el, caută febril cîteva secunde cu amîndouă mîinile prin toate buzunarele cu un început brusc de panică, şi dacă nu-şi găseste bricheta, păi abia şi-a aprins ţigarea cu ea, adineauri. O pescuieşte din ultimul buzunar al pantalonilor, ce i-o fi venit s-o pună tocmai acolo se-ntreabă J., cu fumul în ochi, o-ntinde cu un gest brusc străinului tăcut, cu faţa ascunsă în umbra glugii negre. Străinul ia bricheta cu o mişcare firească, acum totul va reveni la normal, se-ncurajează J. ignorînd ţăcănitul surd al falangelor descărnate pe plastic, o să scoată o ţigare şi-o s-o aprindă, îşi spune, ce gînduri absurde îmi umblă prin creier, sigur că are faţă, o să o văd în cîteva clipe, mai trage o dată adînc din ţigarea pe care o ţine între degetele tremurînde. Străinul însă scoate din faldurile mantiei largi o lumînare, o aprinde cu bricheta lui J., apoi un felinar rotund, dintr-un dovleac, în care fixează tacticos lumînarea aprinsă şi îi pune încetişor capacul, cu degetele lungi, descărnate. Parcă nu mai e chiar atîta de frig, îşi spune J. brusc transpirat, în timp ce silueta îi întinde bricheta înapoi, hîrîind un mulţumesc, ţăcănit ritmic din maxilarul inferior. Pentru puţin, se aude răspunzînd, de undeva de departe, poţi s-o păstrezi, mai spune, poate mai ai pe undeva vreun felinar de aprins. Fantoma bagă bricheta într-un fald al mantiei, într-o tăcere lugubră. J. îl aude apoi, ca prin vis, hîrîind încetişor: … Auzi, J., de ce nu vii cu noi, la petrecere? Doar o dată pe an e Hallowe'en… Ai cumva alte planuri?... Apoi, nemaiaşteptînd răspunsul, începe să plutească uşor, fără zgomot, către cimitir.
J. fumeaza apoi, nehotărît, trei ţigări, aprinzîndu-le una din jarul celeilalte, privind, rînd pe rînd, oraşul cufundat în beznă, apoi cimitirul, luminat de felinare-dovleci, din ce în ce mai multe printre crucile strîmbe. La urma urmei, de ce nu, îşi spune, aruncînd cu un bobîrnac ultimul chiştoc într-o baltă, mai ales că nu are cu adevărat alte planuri. Se apropie precaut de gardul cimitirului, capătă curaj cînd o mînă îi face semn ca să vină. Se vede pe sine cumva din afară, alergînd către luminile vesele ale felinarelor, sub privirea lunii roşii şi pline. Din ce în ce mai plină, cu fiecare secundă mai plină.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "ÎNGROZITORIUM
[On Hallowe'en]"
***

vineri, 23 octombrie 2009

PASTEL FIN… PRE-HALLOWE'EN

Light and Dark by Shane Tyree
Cînd eram puşti, pe o vreme ca asta, seara, mă plimbam cu bicicleta pe baltă, răscolind nepăsător covorul de frunze şi de sentimente fierbinţi ale îndrăgostiţior ce se-nghesuiau unu-ntr-altul de frig, fără să mă bage în seamă, pe băncile parcului cufundat în semiîntuneric, lîngă stadionul părăginit. Mai la vale un pic era balta, teritoriu suveran al broaştelor şi lac de acumulare al preaplinului de sentimente din parc, preaades dînd pe-afară. Eu mă plimbam, n-aveam treabă, dădeam ture, pe bicicleta mea verde, trei sferturi, pînă începea să se-ntunece. Atunci apăreau pe nesimţite golanii, fetele plecau acasă în grupuri, la braţ, iar eu, copilul, riscam să mi-o iau. Pe-atunci echipa băştinaşă de fotbal juca în C şi-n Onoare, acum bate echipe mari, cu blazon. Iar eu, zice-se, nu mai sînt, de-o bucată de vreme, copil.
Acum îmi încep ziua de muncă firesc, cu o pauză, privind fix un enorm agregat frigorific, pe fundalul unui zid gri de hală plin cu ochiuri de geam, care de care mai sparte, zăngănind la răstimpuri în cercevelele ruginite de fier, în bătaia vîntului rece, de toamnă. Undeva, la baza lui şi spre dreapta, dincolo de grilajul de sîrmă ce-l înconjoară, trece natural în uitare ce-a mai rămas dintr-o pasăre, căzută din zbor cîndva, peste vară. Fumul centralei se vede scurt cînd şi cînd, după colţ, amintindu-ne nouă, celor-de-dincoace-de-geam, că înăuntru, nu-i aşa, e căldură, iar afară, pasămite, e frig. Iar eu trag adînc din ţigarea amară, cu sete, ca dintr-un medicament prescris pe reţetă de doctor, amînînd cît mai mult povara concretului, care aşteaptă înăuntru răbdător să mă-ncalece.
Sting chiştocul, sorb restul cafelei, arunc paharul de plastic, apoi mă ridic şi-nfig foarfeca în lipsa clanţei din uşă, rotesc ferm, din încheietură. Am intrat. Cu mişcări lente, fireşti, mă aşez în fata PC-ului, vajnic protejat pe deasupra de-o complexă parolă, iar pe dedesubt - nu-i aşa - de subtile politici, menite să ne facă, împotriva noastră, mai buni. N-am primit nici un mail relevant pînă acum, deci e bine. Petrec restul zilei propăşind Firma, sub lumina bolnavă a unui tub de neon, cu pauze echidistante, evident, de ţigară. E din ce în ce mai noapte cînd plec către casă. E din ce în ce mai frig. Ne înconjură subtil un aer gotic, fin, de Hallowe'en.

Ce-aş mai da o tură - două cu bicicleta, printre frunze şi sentimente, prin parc, ca-n copilărie. Cît mai departe de-aici.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "PASTEL FIN… PRE-HALLOWE'EN" ***

marți, 13 octombrie 2009

MAN IN THE RAIN


Dacă poţi întrezări veselia verii trecute în frunzele galbene, lipite vremelnic de geamul tău, printre stropii de ploaie, dacă poţi simţi natura pulsînd, sub cerul plumburiu, în rafalele şuierătoare şi reci, dacă poţi admira un copac ce moare un pic peste iarnă, adăugîndu-şi încă un inel uscat sieşi pînă la viitoarea renaştere, ei bine, da, dacă poţi inspira adînc, fericit, cînd vîntul turbat îţi fură fumul ţigării din gură, atunci eşti pregătit să guşti frumuseţea Omului În Ploaie.

Mike Oldfield & Cara Dillon - Man in the rain

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "MAN IN THE RAIN" ***

vineri, 2 octombrie 2009

CHEMAREA VISĂRII

Sacrifice and Regret by Timothy Standish
Lumina puternică a reflectoarelor pătrunde în ochii lui J. cu o nuanţă intensă de roşu, filtrată prin pleoapele grele, tumefiate. Respiră adînc, dureros, nu ştie exact în ce scop dar respiră. În background aude rumoarea mulţimii, ocean vălurindu-se pe plaja îngustă a percepţiei, printre scoicile tăioase ale oboselii intense şi loviturilor încasate în primele nouă reprize. Cinci minute, şopteşte răguşit dinspre stînga o voce în linii mari cunoscută, J. simte vreo două secunde răsuflarea încălzindu-i intens ce i-a mai rămas din ureche. Decide că are cîteva clipe doar pentru el, să se scufunde-n Visare.
… Pluteşte, fără conştiinţa propriei greutăţi, undeva, departe de-aici, evident. Lumina e albă în jur şi pare a izvorî - paradoxal - de peste tot şi din toate. Dedesubt, ori deasupra - în lipsa evidentă a gravitaţiei nu poate afirma cu certitudine unde-i susul ori josul - se vălătucesc blînd bucle de nori luminoşi, argintii. În liniştea profundă aude rezonant ecoul ritmic al unui foşnet discret, precum un fîlfîit de aripi, din spate, nu se-ntoarce să vadă, ştie. Trei minute, se insinuează informaţia rece pe ecranul mat al percepţiei, verdict răguşit, implacabil. Poate-ar trebui - în sfîrşit - să respir, se gîndeşte J., evaluînd pentru o clipă situaţia rece, mirat că nu i-a trecut ideea prin cap pînă acum. Trage aerul proaspăt în piept, mai întîi încet, pe nări, cu o grijă exagerată. Încurajator, nu-l doare nimic, deci continuă. Inspiră adînc, cu nesaţ, deschide gura larg, să aibă tiraj, iar aerul se repede spre J. laminar, val concentric, şuierător, uşor spiralat de scamele argintii ale norilor. Nu simte nici o secundă nevoia de-a expira, de parcă tot aerul supt s-ar proiecta brusc în altă dimensiune. Cu fiecare secundă a inspiraţiei nepereche o senzaţie de relaxare şi în acelaşi timp - paradoxal - de revigorare i se răspîndeşte în tot trupul, din ce în ce mai intensă, fără însă a atinge vreun plafon de saturaţie. Un minut, punctează începutul desprinderii vocea dogită din celălalt univers, al durerii, iar J. începe cu-ncetul să perceapă rumoarea mulţimii aţîţate din jur. În cîteva clipe lumina-şi recapătă şi ea culoarea sîngerie sub pleoapele grele, tumefiate. Muşcă proteza din plastic ce i se-ntinde, proaspăt spălată, lăsîndu-se moale în voia mîinilor experte ce-i strîng şi-i verifică cu migală mănuşile roşii, din piele. Deschide brusc ochii, la timp ca să vadă, decupat parcă de prosoapele albe care-l tot şterg şi-i fac vînt, un petic din pielea excesiv de fardată a animatoarei ce dă ocol ringului agale, clefăind fericită o ciungă, cu mîinile sus, ca şi cum s-ar preda tuturor. Trăindu-şi efemera clipă de glorie, cocoţată de minţi perverse, aproape goală, pe tocuri de doişpe centimetri de sticlă. Anunţînd mulţimii însetate de sînge Începutul Reprizei A Zecea.
Va fi ultima repriză, de fapt, dar asta doar J. singur o ştie, el şi - poate - bărbosul lui antrenor ce-i mormăie în urechea fierbinte, din stînga, cu vocea aia răguşită de beţiv irecuperabil, scurte remarci despre adversar, punctaj ori arbitri. Cîndva, la-nceputuri, după a doua ori a treia Visare, ceva din privirea de cîine bătut a bărbosului a părut a luci a-nţelegere, la pachet cu un zîmbet amar, sugerînd că ar cam şti cu ce se mănîncă. Se ridică odată cu gongul, cu o mişcare fluidă la care contribuie cîte-o idee fiece muşchi, exact atîta cît trebuie, îşi priveşte în ochi adversarul şi vede acolo numai mîndrie. Inconştientul nu-şi dă seama nici o secundă că deja a pierdut, pentru J. e-acum doar o chestiune de clipe, ştie exact cum şi unde o să-l lovească, deja îi e milă de el. Îi este şi-un pic jenă lui J., conştient că luptă cu arme mai tari decît încrezutul din faţă, cavalerism de doi bani, îşi repetă, teoretic orice om are acces la energia Visării, mda, teoretic. Şi-atunci cînd îi mută falca din loc cu o lovitură perfectă care-o să-l scoată din priză fix două minute, nici o clipă mai mult, J. se-ntreabă ce-ar fi dacă ar ceda ispitei şi-ar rămîne cu totul în lumea Visării, ce-ar fi dacă - odată plecat - nu s-ar mai obosi să se-ntoarcă, ei bine, chiar, ce-ar fi dacă. Gînditor, J. priveşte impasibil mulţimea turbată ce-i strigă ritmic numele din miile de piepturi însetate de sînge, întrebîndu-se ca în atîtea alte dăţi, care-i motivul care-l ţine aici. În sala enormă doar trei inşi păstrează tăcerea: inconştientul pocnit, J. şi bărbosul.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "CHEMAREA VISĂRII" ***