luni, 14 decembrie 2009

J. A ALES, DE DATA ASTA, DOAR SĂ ASCULTE.

Feet - undertable...
Ghemuit într-un colţ al impunătoarelor trepte de marmură albă, J. ascultă atent, cu ochii strîns închişi, paşii din jur. Nemişcarea completă are avantajele ei, îşi spune. Mai exact ideea că stai nemişcat iar restul realităţii, nu-i aşa, se mişcă nebuneşte în jurul tău, faţă de propriul tău sistem de referinţă, iată un sentiment reconfortant. Concentrîndu-se, poate deosebi fiecare trecător în parte, folosindu-şi imaginaţia pentru a-i vedea apoi cu ochii minţii cum trec, unul cîte unul, pe lîngă el. Fiecare cu sentimentele lui, îşi spune J. zîmbind uşor amar, din colţul buzelor, poate aproape auzi reflectîndu-se în ritmul paşilor fiecarui trecător sentimentul care îl domină. De-a lungul anilor de ascultare atentă a devenit expert în a identifica tropăitul ţanţoş al egoismulului, ţăcănitul de tocuri al invidiei, vibraţia surdă a urii, tîrşîitul specific al lipsei de scop. Pasul ocolit al fricii. Over all, cu cît sentimentele dominante sînt mai negative, cu atît paşii le sînt mai apăsaţi, răsună mai tare.
La extrema cealaltă, sentimentele pozitive funcţionează precum niste amortizoare de zgomot, paşii fericiţi aproape nu se aud, ecoul lor ajunge la J. blînd, ca un fîlfîit uşor, de aripi pufoase. Aude atît de rar aşa ceva în ultima vreme, îşi spune J. constatativ, în timp ce zîmbetul de mai devreme i se usucă treptat, într-un rid de expresie. Cîţiva neuroni îi atrag atenţia asupra contradicţiei: recunoaşterea gîndurilor negre i-a provocat o coajă de zîmbet, iar fericirea - tristeţe. Poate a luat-o razna şi el, ce-ar fi de mirare, după atîţia ani de ascultat, în tăcere.

Clopotele catedralei îl smulg cu bîndeţe dar ferm din noianul de gînduri. Se lasă pătruns pînă la ultima fibră de vibraţia profundă, iar J. asistă cum cascada sonoră se revarsă asupra lui, tumultoasă, curăţindu-l complet, prin toate ungherele, ducînd la vale gunoaiele. Simte vibraţia profundă încă umplîndu-l ca un val de energie palpabilă, multă vreme după ce clopotele, în sfîrşit, s-au oprit. După cîteva clipe, J. se ridică şovăitor, adunîndu-şi pe pipăite bagajul, apoi îşi desface din trei mişcări bastonul alb, rabatabil. Coboară tacticos, una cîte una, treptele de marmură albă, apoi se depărtează încet, atingînd din loc în loc, la intervale inegale de timp, trotuarul în faţa lui cu bastonul, înlocuind treptat atmosfera vibrantă din jur cu ţăcănitul sec şi neregulat. Sîntem ceea ce sîntem, îşi repetă în gînd J. expresia auzită cîndva, într-un film parcă. De fapt, J. a venit aici, în lumea asta, doar să asculte.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "J. A ALES, DE DATA ASTA, DOAR SĂ ASCULTE." ***

sâmbătă, 31 octombrie 2009

ÎNGROZITORIUM
[On Hallowe'en]

Death, Come Near Me by FuocoGotico
Paşii grăbiţi ai lui J. trezesc ecouri inegale în noapte, tîrşîind din loc în loc prin grămezile de frunze veştede, adunate de vînt pe caldarîmul de piatră cubică udă, prin faţa cimitirului părăginit. Oraşul mormăie surd în aerul rece, sub lumina roşie a lunii aproape pline, ce-i zîmbeşte la răstimpuri dintre norii negri şi grei. Un cîine se decide să-şi urmeze pornirea ancestrală şi urlă, undeva printre crucile strîmbe ale cimitirului, în cîteva clipe îi răspund prieteni din întregul oraş. J. îşi adună mai aproape de trup geaca de fîş, încercînd să contracareze fiorul ce-i urcă, incontrolabil, pe şira spinării. Respiră adînc, sacadat, realizînd pregnant pentru cîteva clipe cît e de frig. Se opreşte o clipă din mers să-şi aprindă o ţigare, să contracareze - cumva - fiorul, reuşeşte pentru cîteva clipe, expiră fumul încet, fericit. Deodată simte o bătaie discretă pe umărul stîng şi - pînă s-apuce să tresară - o voce hîrîită îl întreabă, şuierat, dacă are un foc. Sigur că da, cum să nu, răspunde precipitat siluetei negre, înalte, cu glugă, apărută de niciunde brusc lîngă el, caută febril cîteva secunde cu amîndouă mîinile prin toate buzunarele cu un început brusc de panică, şi dacă nu-şi găseste bricheta, păi abia şi-a aprins ţigarea cu ea, adineauri. O pescuieşte din ultimul buzunar al pantalonilor, ce i-o fi venit s-o pună tocmai acolo se-ntreabă J., cu fumul în ochi, o-ntinde cu un gest brusc străinului tăcut, cu faţa ascunsă în umbra glugii negre. Străinul ia bricheta cu o mişcare firească, acum totul va reveni la normal, se-ncurajează J. ignorînd ţăcănitul surd al falangelor descărnate pe plastic, o să scoată o ţigare şi-o s-o aprindă, îşi spune, ce gînduri absurde îmi umblă prin creier, sigur că are faţă, o să o văd în cîteva clipe, mai trage o dată adînc din ţigarea pe care o ţine între degetele tremurînde. Străinul însă scoate din faldurile mantiei largi o lumînare, o aprinde cu bricheta lui J., apoi un felinar rotund, dintr-un dovleac, în care fixează tacticos lumînarea aprinsă şi îi pune încetişor capacul, cu degetele lungi, descărnate. Parcă nu mai e chiar atîta de frig, îşi spune J. brusc transpirat, în timp ce silueta îi întinde bricheta înapoi, hîrîind un mulţumesc, ţăcănit ritmic din maxilarul inferior. Pentru puţin, se aude răspunzînd, de undeva de departe, poţi s-o păstrezi, mai spune, poate mai ai pe undeva vreun felinar de aprins. Fantoma bagă bricheta într-un fald al mantiei, într-o tăcere lugubră. J. îl aude apoi, ca prin vis, hîrîind încetişor: … Auzi, J., de ce nu vii cu noi, la petrecere? Doar o dată pe an e Hallowe'en… Ai cumva alte planuri?... Apoi, nemaiaşteptînd răspunsul, începe să plutească uşor, fără zgomot, către cimitir.
J. fumeaza apoi, nehotărît, trei ţigări, aprinzîndu-le una din jarul celeilalte, privind, rînd pe rînd, oraşul cufundat în beznă, apoi cimitirul, luminat de felinare-dovleci, din ce în ce mai multe printre crucile strîmbe. La urma urmei, de ce nu, îşi spune, aruncînd cu un bobîrnac ultimul chiştoc într-o baltă, mai ales că nu are cu adevărat alte planuri. Se apropie precaut de gardul cimitirului, capătă curaj cînd o mînă îi face semn ca să vină. Se vede pe sine cumva din afară, alergînd către luminile vesele ale felinarelor, sub privirea lunii roşii şi pline. Din ce în ce mai plină, cu fiecare secundă mai plină.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "ÎNGROZITORIUM
[On Hallowe'en]"
***

vineri, 23 octombrie 2009

PASTEL FIN… PRE-HALLOWE'EN

Light and Dark by Shane Tyree
Cînd eram puşti, pe o vreme ca asta, seara, mă plimbam cu bicicleta pe baltă, răscolind nepăsător covorul de frunze şi de sentimente fierbinţi ale îndrăgostiţior ce se-nghesuiau unu-ntr-altul de frig, fără să mă bage în seamă, pe băncile parcului cufundat în semiîntuneric, lîngă stadionul părăginit. Mai la vale un pic era balta, teritoriu suveran al broaştelor şi lac de acumulare al preaplinului de sentimente din parc, preaades dînd pe-afară. Eu mă plimbam, n-aveam treabă, dădeam ture, pe bicicleta mea verde, trei sferturi, pînă începea să se-ntunece. Atunci apăreau pe nesimţite golanii, fetele plecau acasă în grupuri, la braţ, iar eu, copilul, riscam să mi-o iau. Pe-atunci echipa băştinaşă de fotbal juca în C şi-n Onoare, acum bate echipe mari, cu blazon. Iar eu, zice-se, nu mai sînt, de-o bucată de vreme, copil.
Acum îmi încep ziua de muncă firesc, cu o pauză, privind fix un enorm agregat frigorific, pe fundalul unui zid gri de hală plin cu ochiuri de geam, care de care mai sparte, zăngănind la răstimpuri în cercevelele ruginite de fier, în bătaia vîntului rece, de toamnă. Undeva, la baza lui şi spre dreapta, dincolo de grilajul de sîrmă ce-l înconjoară, trece natural în uitare ce-a mai rămas dintr-o pasăre, căzută din zbor cîndva, peste vară. Fumul centralei se vede scurt cînd şi cînd, după colţ, amintindu-ne nouă, celor-de-dincoace-de-geam, că înăuntru, nu-i aşa, e căldură, iar afară, pasămite, e frig. Iar eu trag adînc din ţigarea amară, cu sete, ca dintr-un medicament prescris pe reţetă de doctor, amînînd cît mai mult povara concretului, care aşteaptă înăuntru răbdător să mă-ncalece.
Sting chiştocul, sorb restul cafelei, arunc paharul de plastic, apoi mă ridic şi-nfig foarfeca în lipsa clanţei din uşă, rotesc ferm, din încheietură. Am intrat. Cu mişcări lente, fireşti, mă aşez în fata PC-ului, vajnic protejat pe deasupra de-o complexă parolă, iar pe dedesubt - nu-i aşa - de subtile politici, menite să ne facă, împotriva noastră, mai buni. N-am primit nici un mail relevant pînă acum, deci e bine. Petrec restul zilei propăşind Firma, sub lumina bolnavă a unui tub de neon, cu pauze echidistante, evident, de ţigară. E din ce în ce mai noapte cînd plec către casă. E din ce în ce mai frig. Ne înconjură subtil un aer gotic, fin, de Hallowe'en.

Ce-aş mai da o tură - două cu bicicleta, printre frunze şi sentimente, prin parc, ca-n copilărie. Cît mai departe de-aici.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "PASTEL FIN… PRE-HALLOWE'EN" ***

marți, 13 octombrie 2009

MAN IN THE RAIN


Dacă poţi întrezări veselia verii trecute în frunzele galbene, lipite vremelnic de geamul tău, printre stropii de ploaie, dacă poţi simţi natura pulsînd, sub cerul plumburiu, în rafalele şuierătoare şi reci, dacă poţi admira un copac ce moare un pic peste iarnă, adăugîndu-şi încă un inel uscat sieşi pînă la viitoarea renaştere, ei bine, da, dacă poţi inspira adînc, fericit, cînd vîntul turbat îţi fură fumul ţigării din gură, atunci eşti pregătit să guşti frumuseţea Omului În Ploaie.

Mike Oldfield & Cara Dillon - Man in the rain
video

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "MAN IN THE RAIN" ***

vineri, 2 octombrie 2009

CHEMAREA VISĂRII

Sacrifice and Regret by Timothy Standish
Lumina puternică a reflectoarelor pătrunde în ochii lui J. cu o nuanţă intensă de roşu, filtrată prin pleoapele grele, tumefiate. Respiră adînc, dureros, nu ştie exact în ce scop dar respiră. În background aude rumoarea mulţimii, ocean vălurindu-se pe plaja îngustă a percepţiei, printre scoicile tăioase ale oboselii intense şi loviturilor încasate în primele nouă reprize. Cinci minute, şopteşte răguşit dinspre stînga o voce în linii mari cunoscută, J. simte vreo două secunde răsuflarea încălzindu-i intens ce i-a mai rămas din ureche. Decide că are cîteva clipe doar pentru el, să se scufunde-n Visare.
… Pluteşte, fără conştiinţa propriei greutăţi, undeva, departe de-aici, evident. Lumina e albă în jur şi pare a izvorî - paradoxal - de peste tot şi din toate. Dedesubt, ori deasupra - în lipsa evidentă a gravitaţiei nu poate afirma cu certitudine unde-i susul ori josul - se vălătucesc blînd bucle de nori luminoşi, argintii. În liniştea profundă aude rezonant ecoul ritmic al unui foşnet discret, precum un fîlfîit de aripi, din spate, nu se-ntoarce să vadă, ştie. Trei minute, se insinuează informaţia rece pe ecranul mat al percepţiei, verdict răguşit, implacabil. Poate-ar trebui - în sfîrşit - să respir, se gîndeşte J., evaluînd pentru o clipă situaţia rece, mirat că nu i-a trecut ideea prin cap pînă acum. Trage aerul proaspăt în piept, mai întîi încet, pe nări, cu o grijă exagerată. Încurajator, nu-l doare nimic, deci continuă. Inspiră adînc, cu nesaţ, deschide gura larg, să aibă tiraj, iar aerul se repede spre J. laminar, val concentric, şuierător, uşor spiralat de scamele argintii ale norilor. Nu simte nici o secundă nevoia de-a expira, de parcă tot aerul supt s-ar proiecta brusc în altă dimensiune. Cu fiecare secundă a inspiraţiei nepereche o senzaţie de relaxare şi în acelaşi timp - paradoxal - de revigorare i se răspîndeşte în tot trupul, din ce în ce mai intensă, fără însă a atinge vreun plafon de saturaţie. Un minut, punctează începutul desprinderii vocea dogită din celălalt univers, al durerii, iar J. începe cu-ncetul să perceapă rumoarea mulţimii aţîţate din jur. În cîteva clipe lumina-şi recapătă şi ea culoarea sîngerie sub pleoapele grele, tumefiate. Muşcă proteza din plastic ce i se-ntinde, proaspăt spălată, lăsîndu-se moale în voia mîinilor experte ce-i strîng şi-i verifică cu migală mănuşile roşii, din piele. Deschide brusc ochii, la timp ca să vadă, decupat parcă de prosoapele albe care-l tot şterg şi-i fac vînt, un petic din pielea excesiv de fardată a animatoarei ce dă ocol ringului agale, clefăind fericită o ciungă, cu mîinile sus, ca şi cum s-ar preda tuturor. Trăindu-şi efemera clipă de glorie, cocoţată de minţi perverse, aproape goală, pe tocuri de doişpe centimetri de sticlă. Anunţînd mulţimii însetate de sînge Începutul Reprizei A Zecea.
Va fi ultima repriză, de fapt, dar asta doar J. singur o ştie, el şi - poate - bărbosul lui antrenor ce-i mormăie în urechea fierbinte, din stînga, cu vocea aia răguşită de beţiv irecuperabil, scurte remarci despre adversar, punctaj ori arbitri. Cîndva, la-nceputuri, după a doua ori a treia Visare, ceva din privirea de cîine bătut a bărbosului a părut a luci a-nţelegere, la pachet cu un zîmbet amar, sugerînd că ar cam şti cu ce se mănîncă. Se ridică odată cu gongul, cu o mişcare fluidă la care contribuie cîte-o idee fiece muşchi, exact atîta cît trebuie, îşi priveşte în ochi adversarul şi vede acolo numai mîndrie. Inconştientul nu-şi dă seama nici o secundă că deja a pierdut, pentru J. e-acum doar o chestiune de clipe, ştie exact cum şi unde o să-l lovească, deja îi e milă de el. Îi este şi-un pic jenă lui J., conştient că luptă cu arme mai tari decît încrezutul din faţă, cavalerism de doi bani, îşi repetă, teoretic orice om are acces la energia Visării, mda, teoretic. Şi-atunci cînd îi mută falca din loc cu o lovitură perfectă care-o să-l scoată din priză fix două minute, nici o clipă mai mult, J. se-ntreabă ce-ar fi dacă ar ceda ispitei şi-ar rămîne cu totul în lumea Visării, ce-ar fi dacă - odată plecat - nu s-ar mai obosi să se-ntoarcă, ei bine, chiar, ce-ar fi dacă. Gînditor, J. priveşte impasibil mulţimea turbată ce-i strigă ritmic numele din miile de piepturi însetate de sînge, întrebîndu-se ca în atîtea alte dăţi, care-i motivul care-l ţine aici. În sala enormă doar trei inşi păstrează tăcerea: inconştientul pocnit, J. şi bărbosul.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "CHEMAREA VISĂRII" ***

luni, 14 septembrie 2009

TRANSGRESIA ULTIMULUI PHOENIX

Phoenix Nebula
Nouăsutenouăzecişinouă de ani, aproape o mie, da, asta e limita maximă, cel puţin din cîte a auzit. Acum a numărat vreo nouăsuteşitreizeci, se ţine încă bine pentru vîrsta lui, îşi spune sieşi, zîmbind autoironic. Îşi mai verifică o dată termometrul metalic înfipt la subţioară: patruzecişipatru de grade, cu două mai mult decît în urmă cu o oră. Deci autocombustia s-ar putea să înceapă oricînd de-acum înainte, în orice moment. S-a pregătit din timp pentru asta, şi-a construit cu minuţie viitoarea identitate, şi-a securizat toate conturile, şi-a scris toate memoriile, le-a organizat pe teme, în funcţie de importanţă, să-i fie uşor să se puna rapid la curent, după aceea. Şi-a încheiat toate afacerile, a trecut în revistă toate problemele, rămase în suspensie de-atîta amar de vreme. Şi-a căutat puţinii prieteni apoi, să-i mai vadă o dată, să mai schimbe o vorbă - două cu ei, înainte de Marea Transgresie. S-a interesat chiar şi de cîţiva dintre mulţii duşmani, din pedanterie mai degrabă, decît dintr-o nevoie reală, aşa, să fie sigur că a făcut o evaluare completă. Ştie că e bine protejat, a cheltuit o grămadă de bani pentru asta. Oricum nimeni nu-l va recunoaşte după aceea, va fi o persoană nouă. Îşi va pierde chiar şi amintirile, numai cele mai intense dintre ele îi vor reveni cînd şi cînd, sub formă de scurte momente de déjà-vu.
Cincizecişidouă de grade, nu-i de mirare că se simte atît de încins, poate că ar fi momentul să renunţe la haine, îşi spune, începe să se dezbrace, tacticos. Aruncă hainele una cîte una, de-a valma, cît mai departe de el, pe un scaun metalic acoperit cu material ignifug din partea ailaltă a camerei. Acelaşi tip de material acoperă dealfel tot ce se află în jur, s-a ocupat în mod special de asta - mobilier metalic, geamuri incasabile tratate termic, uşi metalice - să evite pe cît posibil un incendiu devastator. Ultima dată n-a fost atît de atent, s-a trezit atunci în mijlocul unui iad de flăcări, pînă la urmă arsese aproape întregul castel în care se baricadase, noroc că era singur acolo. A bîntuit atunci aproape trei ani printre ruinele afumate de piatră, mîncînd te miri ce, pînă s-a dumirit cine e, bafta lui că-şi uitase papirusurile în beci, cînd coborîse după ceva vin, cu o zi mai-nainte de momentul Transgresiei, altfel ar fi trebuit s-o ia complet de la capăt. Şi ăsta a fost un caz fericit, cu două Transgresii în urmă se pare că a dat lovitura finală Bibliotecii din Alexandria...
Şaptezecişişapte de grade, deja sticla de cola din plastic începe discret să i se-nmoaie în mînă, o dă pe gît şi-o aruncă departe, deformată, deschide o doză metalică de bere. Desigur, fără alcool, asta i-ar mai lipsi acum pe-aproape, ceva lichid inflamabil. Se întoarce cu gîndul către momente trecute, amintiri pe care curînd le va uita, peste numai cîteva ceasuri. Da, a avut parte de iubire, da, a avut parte de pasiune, a scris cîndva şi poezii despre asta, unul dintre volumele lui a fost cîndva premiat, ce de amintiri, oftează adînc. A provocat vreo şase războaie, a luptat vitejeşte în vreo zece, a învins, a pierdut, a călătorit, a învăţat, a construit, a distrus, a creat. În ultimul secol s-a retras din viaţa publică, acţionînd din ce în ce mai discret, prin intermediari, profitînd de avantajele averii colosale pe care a acumulat-o de-a lungul atîtor secole.
Douăsuteşaptezecişişase de grade, evolueaza din ce în ce mai repede, îşi aprinde tacticos o ţigară cu o brichetă metalică pe care o aruncă apoi, încinsă instantaneu. După cîteva secunde rupe scîrbit filtrul topit, aşa nu se mai poate, în cîteva secunde nu va mai putea practic să atingă nimic, îşi spune, sugînd cu furie fumul răcoros din ţigara care a început să fumege discret pe toată lungimea. Poate ăsta ar fi momentul să dea ultimele indicaţii. Ridică telefonul din ebonită rezistentă la foc, comandat special, aşteaptă răspunsul de la celălalt capăt şi apucă să spună doar atît, înainte ca receptorul să înceapă să i se fărîme în mînă, carbonizat: "Iniţiaţi Planul A". "Da, Domnule Phoenix", aude răspunsul printre pîrîiturile căştii ce fumegă deja, după scurtul contact cu urechea. Lasă receptorul să cadă, iar acesta se izbeşte cu un zgomot surd de plăcile albe de marmură ale podelei, dezintegrîndu-se într-o pulbere neagră şi fină. Mai aruncă o privire termometrului, treisutenouăzecişidouă de grade, da, cam ar fi timpul, îşi zice, în cîteva clipe va începe Transgresia. Gol puşcă, lipăind cu tălpile fierbinţi pe podeaua rece de marmură, ultimul Phoenix se-aşează turceşte în cuibul împletit din crenguţe ţepoase de myrrh, completînd ultimul ritual al Transgresiei. Inspiră o dată adînc, iar cînd expiră, aerul fierbinte usucă aproape instantaneu o crengută, provocînd scurgerea unei picături chihlimbarii de răşină. O priveşte hipnotizat cum se scurge. Deja, atunci cînd picătură atinge onctuoasă podeaua, flăcări roşii încep sa-l înconjure, vesele.

Mda, asta înseamnă să îţi permiti să fii excentric, îşi spune J., lăsînd receptorul în furcă. Dai un ordin ca ăsta şi închizi telefonul. Revede apoi instrucţiunile Planului A: izolare totală a aripii respective din imensa clădire, ignorarea oricaror semnale venite de-acolo, timp de trei luni. Apoi desigilarea, la care trebuie să participe numai J., mereu s-a întrebat de ce tocmai pe el a picat măgăreaţa. Şi asta pentru că straniul domn Phoenix s-a hotarît să facă o operaţie estetică radicală, într-un secret aproape complet, asta da excentricitate. Nu că i-ar lipsi ceva acolo: are rezerve suficiente de apă, mîncare, haine, echipamente electronice sofisticate, inclusiv conexiune directă la propriul satelit. Generator separat de energie, cu backup. În sfîrşit, J. iniţiază secvenţa de izolare din linia de comandă, ignorînd complet semnalul de alarmă de incendiu. Exact aşa cum a fost instruit.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "TRANSGRESIA ULTIMULUI PHOENIX" ***

luni, 7 septembrie 2009

The Matrix Tribute Video - "Here We Go"

"Here We Go" Remastered - The Matrix Tribute Video, music: DJ Drunken Master
video
Speranţa, singură. Lipsa - chiar şi teoretică - a şanselor de-a cîştiga. Irealitate. Incapacitatea de-a scăpa din tipare.
Ploaie deasă şi rece de toamnă, ricoşînd înalt din asfaltul negru ce străluceşte mat în întunericul omniprezent.
Şi totuşi.
Over all, DJ DM rulz.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "The Matrix Tribute Video - "Here We Go"" ***

duminică, 30 august 2009

J. - SCURTĂ VIZITĂ PE TĂRÎMUL DURERII

Expired hope by Vitaly S. Alexius
Ciudat tărîm, guvernat de reguli ciudate, locuit de indivizi ciudaţi, tîrîndu-şi cu ei ciudăţenia de colo pînă colo, îşi spune J. mormăit, trăgîndu-se încetul cu-ncetul de-o parte, perseverent în ciuda propriei dureri în încercarea de-a se ţine cît mai departe de ceilalţi. Aici, pe tărîmul durerii, în lumina sîngerie şi aproape orizontală a unui perpetuu crepuscul, fiecare-şi consumă suferinţa tăcut, adîncit în propria-i singurătate. Cînd şi cînd, la răstimpuri, şovăielnice siluete se-apleacă imperceptibil şi trec pe sub flamurile umbrelor negre, nete şi lungi, ce diagonalizează valea adîncă, mărginită de stînci ascuţite şi albe precum dantura unui uriaş crocodil.
Există diferenţe-ntre ei, nu se-abţine J. să remarce din colţul de umbră în care s-a retras, în încercarea de-a uita motivul prezenţei sale aici. Mai întîi, ies în evidenţă cei a căror durere se concentrează-ntr-un punct, adesea dispus asimetric pe corp. Toate mişcările, începute firesc, le sînt cenzurate cumva de acel punct de durere, precum greutatea unei planete îndoaie abia perceptibil lumina în jur. Nu se vede cu claritate de-aproape, ai nevoie de perspectivă ca să te prinzi, îşi spune J. meditativ, dînd din cap, perspectivă, da - şi sensibilitate, desigur. Cei cu dureri concentrîndu-se-n mai multe puncte sînt la fel ca primii, fundamental, însă efectele la ei se compun cumva, precum stropii de ploaie pe-o oglindă liniştită de apă, fără urmă de vînt. Interesante sînt la ei efectele compunerii undelor, răsfrînte contorsionat în întreaga lor atitudine.
Apoi, remarcă J. către sine, sînt aceia ce duc dureri de dincolo de lumea concretă, de două feluri şi ei: cei mulţi, pe care nevăzuta durere aproape-i doboară şi ceilalţi, puţini, pe care durerea, după ce-a mîncat din ei ce-a fost de mîncat, cumva îi ridică mai sus, schimbaţi în altceva decît au fost pîn-atunci, precum visata antigravitaţie. Ăştia stau mai mult în lumină, iar cînd vrînd-nevrînd în drumul lor se-ntîlnesc cu o zonă de umbră, parcă trec - cumva, elegant - peste ea.

Înconjurat de-atîtea spectaculoase, enorme ori înălţătoare dureri, J. se mişcă nervos de pe un picior pe celălalt, răscolindu-şi fără intenţie pentru încă o clipă propria-i durere, adînc ascuns în cotlonu-i de umbră, aşteptînd parcă o veşnicie ca pumnul de calmante-nghiţite să-şi faca odată efectul. Să poată în sfîrşit să plece de-aici, din valea adîncă, mărginită de colţii ascuţiţi ai stîncilor ce strălucesc rubiniu în lumina crepusculară şi-aproape orizontală, perpetuă. Încearcă cel puţin să stea într-un loc, să nu umble, pentru a nu-şi expune în public, a nu-şi evidenţia vederii mult prea exersate a celorlalţi, banala, prozaica, penibila, enervanta, dar atît de intensa lui durere din cur. În aşteptare, J. închide pentru o clipă ochii, oftînd.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "J. - SCURTĂ VIZITĂ PE TĂRÎMUL DURERII" ***

marți, 25 august 2009

A DROP OF PARANOIA

Fitter Happier by petitescargot
Cu siguranţă se uită la mine cum trec, poate chiar în secunda asta, bîzîie ascuţit gîndul enervant ca o muscă, undeva prin dreptul urechii, pe dinăuntru însă. N-ajută la nimic să mă uit înapoi, sigur e-un expert, nu se va lăsa surprins atît de uşor. Bagă capul mai adînc între umeri şi îşi vede mai departe de drum, încercind să nu atragă atenţia nimănui, prin vreun zgomot ori vreun tîrşîit de picior, în semiîntunericul coridorului rezonant, circular. În trecere urmăreşte defilarea caleidoscopică a reflexiilor celorlalţi, toate flatant de subţiri, uşor difuze, contururi dublate-n geamurile duble. Undeva pe-acolo umblă cocoşată şi propria-i reflexie, o zăreşte cu coada ochiului de cîteva ori, dublată - desigur - şi ea, ceva mai slabă deci, cu capul ascuns între umeri, parcă tot s-ar feri de o lovitură imanentă din spate. Dac-aş slăbi aş arăta omeneşte, se face-auzit încă un gînd parazit de undeva din spatele dinţilor strînşi, demolîndu-i încă un zid din starea interioară de bine. Ajunge în cele din urmă-n birou, se-aruncă bufnit în scaunul rotativ, făcîndu-l să geamă. Mişcă o clipă din mouse apoi bagă parola, deblocînd tastatura. Totul pare în regulă, toate par aşa cum le-a lăsat înainte să plece, a mai primit vreo trei mailuri, atît. La prima vedere. Pregetă să le deschidă, sigur e pe-acolo vreun logger, infiltrat dincolo de complexul sistem de securitate, pîndind tăcut şi viclean dintre biţi, să-i fure ideile, să-i afle punctele nevralgice, contactele. Să-i limiteze libertatea, atît de greu cîştigată. Oftează adînc, le deschide: unul e spam, al doilea o simplă informare, al treilea e important, are deadline, musai trebuie să dea un răspuns. Ce mama mă-sii, îşi face curaj, aş putea să dau un telefon, de exemplu, s-ar lămuri problema mai iute, fără să scriu vreun rînd. Formează pe-ascuns numărul, aruncînd priviri cercetătoare în jur. Vorbeşte mormăit cu telefonul aproape de gură, privind fix ecranul să nu-şi uite ideea, răspunde scurt, monosilabic, ştii bine că zidurile au urechi, nu uita, duşmanul ascultă, îi răsună ecoul avertismentului în urechi, dinăuntru, dureros de tare. I-o taie scurt inconştientului care vrea să se-ntindă la vorbă, gata, a scăpat. Închide telefonul cu un gest de uşurare, a fost scurt - şi dac-a ascultat careva, n-a-nţeles mare lucru, îşi spune.

Blochează la loc tastatura şi mai dă o tură prin semiîntunericul holului circular, poate în sfîrşit îşi va surprinde în fapt nevăzutul urmăritor, e bun, foarte bun, dar poate totuşi face şi el o greşeală. Trece în revistă peste umăr, again and again, defilarea caleidoscopică a reflexiilor celorlalţi, toate flatant de subţiri, cu contururile dublate-n geamurile duble, precum şi propria-i reflexie, cocoşată, dublată - desigur - şi ea, ceva mai slabă decît în realitate. Exceptînd cocoaşa, aşa subţire, arată bine, îşi spune. Mare brînză, sigur există undeva un listing care arată că azi l-ai sunat pe respectivu' Vasile, revine în şoaptă vocea conspirativ din ureche, stricîndu-i din nou buna dispoziţie. Dacă mai face şi legătura cu mailul primit… Ei, lasă, am făcut cîndva altele şi mai şi. Cîndva, aveam atîta inconştienţă încît spuneam ce gîndesc, pune punct încă o dată discuţiei cu sine. Pentru încă o vreme.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "A DROP OF PARANOIA" ***

duminică, 9 august 2009

NESIMŢIREA CA STATUS

Talkback :D
Mergi cu pas întins pe trotuar, depăşeşti tot ce mişcă, respiri adînc, pe nas. Treci prin faţa unei biserici, ocolind pe departe mîinile cerşetorilor, întinse umil. Priveşti scurt peste umăr uşa sanctuarului, deschisă larg, de perete. Atîţia nevolnici, atîtea guri de hrănit… greu job, să fii Dumnezeu, zîmbeşti nevăzut, către tine. Ocolind, deviezi cumva de la linia aia dreaptă pe care ţi-ai propus-o la start şi care trece virtual prin / peste ei, ca o urmă de marker pe-o poză. Descrii pe trotuar un sector alungit de elipsă, să nu te atingă vreunul, cumva. Sărăcie… cîh… dacă se ia?...
Din viteză calci pe gleznă o babă, n-o vezi, nu te-ntorci, doar o auzi cum scînceşte în urmă. Ea e de vină, ştii bine, ea şi toţi cei ce-ţi stau în drum, într-o formă sau alta, ar trebui să fie pe fază cînd vii, să se dea mai repede la o parte, doar eşti un om de succes, ţi se citeşte asta pe frunte, în sprînceana-ncruntată, în linia buzelor strînse. În modul în care-i priveşti pe toţi scurt, evaluativ, neechivoc, ca pe-o marfă. Apoi cum le pui etichete, pe care nu le mai scoţi niciodată, indiferent cum le-ar afecta asta viaţa. Gîndindu-te doar cum i-ai putea folosi: ăla e bun, ăla e prost, ăla-i zevzec, ăla promite. E-o răspundere mare, ştii, însă ai descoperit metoda s-o duci: nici că-ţi pasă de ei şi - mai ales - nici că-ţi pasă ce gîndesc despre tine.
Ciunga scuipată cu boltă ratează de puţin marginea coşului, ricoşează din stîlp, se rostogoleşte încă vreo doi metri. Calci pe ea, firesc, o întinzi, pată albă. Să zică merci, e mai bună oricum ca asfaltul, mai acoperă o gaură, o crăpătură, ceva. Ce dacă e albă. După vreo oră murdăria omniprezentă, firesc, o va îngloba, n-o să se mai cunoască nimic.
Stilul tău n-a fost mereu atît de expeditiv ca acum. Era o vreme cînd îţi făceai griji pentru ceilalţi, cînd te-ntrebai dacă ce faci tu îi afectează cumva şi pe ei. Pierdere de vreme. Prostii. Acum ţi-a trecut, ai depăşit momentul ăla de slăbiciune. Plecăciuni - da, faci şi tu, însă numai celor de sus, celor cu adevărat importanţi, pentru ei n-ai coloană, n-ai personalitate, eşti cîrpă. Numai aşa vei avea - poate - şansa enormă să te bage vreodată în seamă. Să-ţi vadă potenţialul.
Pentru că ei sînt - ştii bine - cei ce contează cu adevărat, în această ecuaţie complicată. Ei, cei puţini şi puternici, care-şi permit să facă şi să zică orice, după bunul lor plac. Care, dînd într-o doară din mînă, te fac om sau te strivesc ca pe-un gîndac, nu-i aşa. Care-şi exersează puterea jucîndu-se de-a mîţa cu şoarecele cu cei mai slabi decît ei. Care-şi permit să-şi întreţină mîndria organizind meciuri cu cei de-o seamă cu ei, punîndu-şi fiecare subalternii să se lupte în locul lor, precum gladiatorii pe vremuri. Să se bată cap în cap, fraierii, eventual în umbra vreunui pariu de neam prost.

Mergi cu pas întins pe trotuar, depăşeşti tot ce mişcă, respiri ferm, pe nas. Cu fiecare pas cocoaşa ta devine mai accentuată, mai dureroasă, în special în punctul acela în care, de-o bună bucată de vreme, a-nceput să crească o mult prea îndemînatică coadă de topor, pentru alţii. Atît cît poţi vedea acasă, în oglinda din baie, cu gîtul sucit nefiresc, peste umăr.
La urma urmei, asta e: nesimţirea te-a făcut ceea ce eşti, nesimţirea te ţine-n picioare, nu ţi-e ruşine nici măcar o secundă. Nu-i mişto?

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "NESIMŢIREA CA STATUS" ***

sâmbătă, 8 august 2009

DREPT LA REPLICĂ AL S.Li.P.P. KAUFLAND - COLENTINA

Cindy-Cat :P
Noi, Sindicatul Liber al Pisicilor Profesioniste din Kaufland - Colentina (S.Li.P.P.), protestăm viguros şi pe această cale împotriva informaţiilor trunchiate, defăimătoare şi răuvoitoare care se vehiculează pe canalele media, zilele astea.
În primul rînd noi nu sîntem, aşa cum spun acei reporteri ce şi-au lăsat deontologia profesională la uşă, "pisici aciuate pe lîngă depozit". Noi sîntem feline cinstite, cu carte de muncă, angajate pe perioadă nedeterminată la Departamentul Deratizare. Pe scurt, muncim în permanenţă - adesea facem ture duble - să prindem cîţi mai mulţi dintre şobolanii graşi şi deosebit de vorace, care au invadat depozitul supermarketului Kaufland. Dacă vi se pare că stăm degeaba - ei bine, vom intra în grevă vreo săptămînă şi-atunci n-o să mai filmaţi pisici printre rafturi, veţi filma direct şobolanii ăia mari şi blănoşi, cu colţi ascuţiţi şi coadă roz, inelată.
În al doilea rînd - şi nu mai puţin important - ne desolidarizăm de acţiunile neprofesionale şi complet iresponsabile ale fostelor noastre colege care, uitîndu-şi menirea, trădîndu-şi nobila misiune, au fost prinse cu gheruţele înfipte în caserola cu pipote. Aceste elemente duplicitare nu ne reprezintă, sînt o pată pe obrazul nostru. Prin acţiunile lor incalificabile, ele au întinat nobilele idealuri ale breslei pisiceşti, dintotdeauna angajate discrete şi cinstite, zi de zi în slujba dumneavoastră. Pe lîngă măsurile disciplinare drastice - desfacerea contractelor de muncă cu litera "I" - şi ca o măsură a importanţei pe care o acordăm atitudinii lor incalificabile, am procedat şi la excluderea lor din grupul profesional din LinkedIn. De asemenea, le vom boicota profilele pe Facebook, hi5 si Twitter. Şi da, le vom şterge din lista de Mess..

Trăiască lupta pentru un shopping mai sigur!

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "DREPT LA REPLICĂ AL S.Li.P.P. KAUFLAND - COLENTINA" ***

luni, 27 iulie 2009

... FĂRĂ NICI O TEAMĂ...

Cam aşa ar trebui: să ne privim cu toţii în ochi, fără nici o teamă, dincolo de aparenţe, scopuri înguste, formalisme, deosebiri. Ca şi cum ar fi cineva acolo, la capătul celălalt al privirii. Da, ne-ar trebui mai întîi un pic de curaj, să depăşim propriile temeri, apoi pe-ale celorlalţi. Aşa se pare, pentru toate lucrurile semnificative în viaţă, curajul e esenţial.
Chris Rea a spus-o cel mai bine.

Chris Rea - Nothing to fear
video

I feel your heat in dusty whispers
The wind is cold around your moon
It's getting hard to keep our distance
I know your time is coming soon
Don't point your dream on my horizon
Don't take your rose too far from home
Please don't forget we're not each other
Each soul has black thorns of his own

[......]

I see you dancing
Your song is clear
You've got to show me, got to show me
There's nothing to fear
Nothing to fear
I have my loved ones you have yours
So let us gaze upon the feast
In god's own name let's eat together
In god's own name please come in peace
See how our children play together
While you and me we stand alone
I know we'll never be each other
If I leave you leave me alone

I see you dancing
Your song is clear
You've got to show me, got to show me
There's nothing to fear
Nothing to fear

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "... FĂRĂ NICI O TEAMĂ..." ***

duminică, 19 iulie 2009

DIMINEAŢA ORIGINALĂ A LUI J., DINCOLO DE PERDEAUA DE FUM

Vogel in the Penthouse by Zoltan Boros & Gabor Szikszai
Dimineaţa asta a-nceput într-un mod complet original pentru J.: cu vreo jumătate de oră înainte să sune ceasul, trei jurişti - colegi de scîrbici cu J. - au apărut pe rînd pe ecranul visului său, păşind discret dinspre dreapta, unul cîte unul, în costume negre-scrobite ca de nuntă - ori, de ce nu, de înmormîntare - şi i-au livrat, tot pe rînd, cîte-un mail. Fiecare mail avea cîte un fişier ataşat. J., firesc, a pus mîna pe mouse, a salvat fişierele ataşate, click-dreapta, pe desktop, apoi s-a aşezat mai bine şi s-a apucat să le deschidă, pe rînd. Erau fişiere audio, cam de trei minute fiecare, conţinînd cîte o repriză de tuse. Primul fişier l-a ascultat pe partea dreaptă, întins, al doilea - pe stînga, covrig, iar pe al treilea şi ultimul, cel mai dureros dintre toate, l-a ascultat întins de-a dreptul pe spate. Senzaţiile experimentate de J. au fost distincte, pentru fiecare fişier-tuse în parte: fiecare se auzea diferit, se simţea diferit, dar mai ales avea un gust complet diferit de celelalte.
De-a dreptul original, a rînjit J. amar către sine, trezit complet în mijlocul unui lac de transpiraţie. Concluzia numarul unu - şi cea mai evidentă, nu-i aşa - J. a tras-o în baie, respirînd adînc din diafragma dureroasă, în timp ce jetul rece de apă îi curgea în neştire pe faţă: e o idee proastă să citeşti ataşamentele mailurilor transmise de jurişti, mai ales cînd chestiunea asta ţi se-ntîmplă noaptea, în vis.
Apoi J. s-a îmbrăcat şi şi-a băut cafeaua fierbinte, uşor filtrată prin fumul primei ţigări, ocazie perfectă să tragă a doua concluzie, cu mult mai puţin originală decît prima, însă cît se poate de evidentă şi ea: dacă vrei să te trezeşti dimineaţa, o cafea fierbinte e bună, te-ajută să nu te calce maşinile. Şi da, juriştii implicaţi s-ar putea să n-aibă, de fapt, nici o vină.
A treia concluzie - şi ultima - J. a tras-o în timp ce mergea pe trotuar, în drumul său de fiece zi spre scîrbici, urmărind absent într-o virtină refexia deformată a unui autobuz încărcat cu reflexii deformate de oameni şi - de ce nu - poate chiar cu reflexiile viselor lor, deformate - desigur - şi ele: cînd ne uităm în jur nu vedem de fapt realitatea, ci doar o reflexie a ei, mai mult sau mai puţin deformată, în vitrina propriilor noastre gînduri şi vise.

J. a întors apoi pe faţă şi pe dos concluzia asta tot drumul rămas pînă la scîrbici, mulţumit de sine, cîţi şobolani pe stradă - atîtea realităţi, da-da-da, sună bine, dacă stai să te gindeşti, pînă la urmă. Apoi J. a ajuns în sfîrşit la scîrbici şi a lăsat - ca în fiece zi - visarea la uşă, ca pe-o umbrelă plouată, iar cînd cardul său magnetic a provocat sistemului de pontaj cotidianul piuit ascuţit, J. a inspirat adînc, încasînd bărbăteşte un junghi ascuţit din partea diafragmei, dureroasă încă după tusea de azi-noapte, apoi s-a scufundat, ca în fiece zi, în searbădul şi anostul ocean al concretului.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "DIMINEAŢA ORIGINALĂ A LUI J., DINCOLO DE PERDEAUA DE FUM" ***

sâmbătă, 27 iunie 2009

STRĂLUCIRE

Green Eyes by MEG Un stîlp vertical de lumină, legînd imposibil pămîntul de cer, far călăuzitor în pustiul de gînduri, întotdeauna acolo, destul să-nchid ochii ca să te văd. În faţa ta nimicul încetul cu-ncetul dispare, întunericul se face vizibil mai mic, neîmplinirea se retrage-ntr-un colţ, speriată, atunci cînd îţi trimiţi înainte razele albe, victorioasă.
Realitatea are parcă forme mai blînde, concretul devine brusc suportabil, vegetaţia creşte luxuriantă în jur, în aerul curat al ploii de vară, totul inspiră vizibil, adînc, la unison, chiar şi nonsensul începe să capete sens, în faţa strălucirii tale, regină.

Cascadă solară de lumină în noapte, mă urmăreşte oriunde m-aş duce, privirea strălucitoare a ochilor tăi.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "STRĂLUCIRE" ***

joi, 18 iunie 2009

CALATORIA LUI J. - PRIN NOAPTE, EVITÎND REALITATEA.

"But Not Broken" by Kirsi Salonen NOAPTEA NR. 10
Alarma programată îl trezeşte pe J. cu semnalul ei enervant din mrejele unui somn chinuit, obligîndu-l să ia contact destul de brusc - şi destul de neplăcut, dealtfel - cu semiîntunericul muced al micului cort kaki, din material militar ultrasubţire şi ultrasecret în acelaşi timp, impermeabil cică la toate alea. Cu ochii cîrpiţi J. verifică mai întîi indicatorul acumulatorilor - e pe verde, cam la limită, pasămite a fost o zi peste 50% însorită, pînzele solare au facut tot ce-au putut peste zi. Îşi pune cu mişcări experte ocularii, apoi filtrele nazale, apoi le conectează la unitatea centrală, fixată pe lateralul centurii, pe dreapta. Acumulatorii îi fixează tot pe centură, pe cealaltă parte, simetric.
Iese apoi tîrîş din cort, viermuindu-se prin intrarea - supapă, în formă de sfincter. Face cîţiva paşi să se dezmorţească, contemplînd peisajul dezolant al planetei - deşert, în lumina crepusculară a înserării. Ici şi colo se văd craterele exploziilor, marcînd ruinele triste ale civilizaţiei moarte în urmă cu aproape un secol. Din carcasa dezmembrată a unui fost vehicul militar de teren, mîncată de rugină în mare parte, o tigvă albă îl priveşte pe J. aplecată pe-o parte, rînjindu-i cu nişte dinţi impecabili.
[......]
Gata, suficientă realitate pentru astăzi, îşi spune J. scrîşnit, invidios în sinea lui pe strălucirea albă a danturii dezgolită complet, apoi îşi porneşte complexul echipament holo, reglînd proiecţia pentru o dimineaţă tîrzie.
Fără echipamentul ăsta n-ar rezista nici cinci zile aici, l-au asigurat specialiştii, iar J., deşi sceptic la început, le dă acum întru totul dreptate. Cum altfel s-ar descurca, obligat de căldura inumana de peste zi să se deplaseze doar noaptea, printre craterele şi dărîmaturile rămase în urma războiului ce a nimicit cîndva întreaga civilizaţie. Apoi, mai e şi aspectul psihologic, expunerea directă la imaginea dezastrului postnuclear pentru un interval mai lung de patru - cinci zile ar urma să-l arunce pe negîndite într-o neagră depresie. S-au adunat deja aproape două zile de expunere pînă acum, oftează J. adînc prin filtrele antipraf, butonînd ultimele setări pe tastatură - proiecţie şi ea, vizibilă doar pentru el. Gata, a terminat acum, proiecţia holo e completă: o potecă de munte, cu marcaj albastru - triunghi cu vîrful în jos, mereu i-au plăcut drumeţiile - mărginită pe dreapta de o poienită cu iarbă verde şi grasă, trifoi mai ales, ici colo cîte o floare, iar pe stînga se-ntinde un lac cu apă rece, stralucind cristalin în soarele dimineţii. Soarele, da, ăsta o sa consume ceva curent, se gîndeste J. îngrijorat o secundă, dar îl lasă acolo pînă la urmă, fără soare nu-i nici veselie - iar el cam are nevoie. Mai aruncă o scurtă privire realităţii dezolante, pentru a verifica dacă se suprapune corect, apoi trece definitiv înapoi la proiecţie. Da, acum poate porni la drum, pe potecuţa lui de munte, triunghi albastru cu vîrful în jos.
Strînge mai întîi cu mişcări grăbite pînza solară, împăturind-o strîns şi vîrînd-o în recipientul compact, strînge apoi cortul, cu ceva mai multă grijă, de astă dată, pentru a nu vărsa apa adunată în timpul somnului în condensatorul - recuperator criogenic, da, apa e scumpă aici, în pustietatea asta uscată, pînă la următoarea sondă mai e cale lungă, singura solutie e s-o recircule, dacă nu vrea să moară de sete. Măcar e rece, îşi spune, sorbind cu zgomot vreo două guri din recipientul condensatorului, prin paiul lateral, şi el cu supapă. Plescăie de plăcere, complet neelegant, ştiind că nu-i nimeni în jur să-l audă, apoi rîgîie sonor. Devii grobian, băiete, îşi spune sfătos, vezi să nu ramîi aşa, poate-or să te filmeze ăia cum te scarpini în cur, la conferinţa de presă. Mda, conferinţa de presă, ehe, mai e ceva de mers pînă acolo, îşi răspunde, retezînd de la rădăcină visarea. Aruncă toate cele cu mişcări bruşte-n rucsac, cam de-a valma, cu apa deasupra, s-o găsească uşor, apoi ruccsacul în spate, îl fixează în chingi şi sare pe vîrfuri de două - trei ori, să se-aşeze. Porneşte apoi sprinten la drum, pe potecuţa lui şerpuită de munte, triunghi albastru, cu vîrful în jos.

NOAPTEA NR. 25
J. stă de minute întregi cu mîinile în sîn, gînditor, sprijinind cu spatele bradul falnic, mai gros decît el, cu rădăcini fixate chiar în buza prăpastiei. Undeva, dedesubt, se-aude vuietul surd al cascadei, izbind stîncile după o cădere de peste treizeci de metri. Inspiră adînc aerul răcoros, înmiresmat de mirosul răşinii, încărcîndu-se de energie. Îşi aminteşte cît de bucuroşi au fost toţi, cu trei ani în urmă, cînd au descifrat în sfîrşit harta astronomică inscripţionată pe plăcuţa aurită, fixată pe mica sondă spaţială ce plutea în derivă, fără energie de aproape o veşnicie, dupa cum au stabilit inginerii. Cum s-a organizat în pripă o expeditie de cercetare şi cît de trişti au fost cu toţii cînd, ajunşi pe orbita planetei, au putut estima amploarea dezastrului. Apoi analiza lingvistică. Concluzia primară: război total, fără supravieţuitori. Totusi, DE CE, îşi aminteşte J. cum şi-a ieşit din sărite, bătînd cu pumnul în masa de consiliu a navei, cum de s-a putut întîmpla una ca asta, trebuie să existe o explicaţie, civilizaţiile nu se sinucid precum indivizii, tăindu-şi venele, sărind de la balcon ori băgîndu-şi deştele-n priză, trebuie să existe o explicaţie, TREBUIE! Ai dreptate, trebuie să fie o explicaţie, i-a răspuns comandantul misiunii, după o lungă tăcere. Şi dacă vrei s-o afli, îţi sugerez să te-aduni şi să vii cu o propunere concretă. Avem resurse să orbităm încă patru - cinci luni, ai tot timpul să cobori pe planetă, să te lămureşti. Singur, ştii bine că nu avem personal pentru genul ăsta de expediţii. Tu eşti cel mai în măsură să înţelegi ceva, dacă e ceva de înţeles, eşti specialistul nostru în civilizaţii extraterestre, ai şi o diplomă în ştiintă, fizică, nu-i aşa. Te vom susţine însă logistic. Plus că vom fi în contact permanent, relaxează-te, băieţii or să-ţi pună un implant. Da, l-au susţinut, îşi aminteşte J. cu dinţii strînşi, singur în umbra copacului care nu e acolo. Anulează pentru cîteva secunde proiecţia holo, iar imaginea şi sunetul se estompează brusc, scufundîndu-l într-o linişte neagră. Proiectează apoi harta 3D, urmărind cu privirea traseul parcurs pînă acum, cu toate popasurile, toate douăzeci şi cinci. În dreptul fiecărei etape se află însemnările lui, catalogate, detaliate. Ştie că e mult prea devreme ca să tragă o concluzie, însă nu se poate abţine să nu privească totul evaluativ, iar ceea ce vede îi dă o senzaţie de pumn în stomac, de zădărnicie. Nu poate însă defini cu exactitate unde e buba, e şi normal, are încă prea puţine date. Cu un oftat adînc revine la proiecţia holo, relaxîndu-se încă cinci minute în energia pură a cascadei, apoi o porneşte la drum, către ruinele metropolei din zare, disimulată într-o pădure verde şi nesfîrşită de brazi.

NOAPTEA NR. 40
Eh, s-a terminat cu potecuţa de munte, cu poieniţele lui dragi şi cu brazii seculari, oftează în sine J. mestecîndu-şi amărăciunea între fălcile strînse. Proiecţia holo nu-i mai este de nici un folos aici, pe străzile ortogonale ale citadelei, pline la tot pasul de crăpături adînci şi de falii parţial ascunse sub nisipul omniprezent, crăpături ce urmăresc, precum valurile unei mări pietrificate, reţeaua de canalizare a oraşului mort, prăbuşită aproape în totalitate. Nu se poate baza decît pe sistemul de iluminare discret, în IR. Îl mai ajută, da, micul radar de proximitate să evite zonele instabile, să nu cadă în vreo groapă, halal expert ar fi, nu-i aşa, dacă s-ar aduna de prin gropi. Absurd, îi vine să rîdă, se mărgineşte totuşi la un zîmbet-aproape-rînjet amar, ştie că-i o reacţie de tip isteric la imaginea dezolantă a ruinelor din jur, cîndva zgîrie-nori cu faţade lucioase, reflectorizante, de sticlă. Senzaţia de ochi reci care-l privesc drept în ceafă îl obligă să se oprească brusc la jumătatea unui pas, caraghios, cu piciorul suspendat în aer şi fiori reci pe şira spinării. Cu inima pulsîndu-i în git, se decide să înfrunte situaţia, răsucindu-se încetişor, cu toţi muşchii încordaţi şi cu simţurile în alertă, pregătindu-se să fugă, la o adică. De parcă fuga l-ar putea scăpa de pericole necunoscute, noaptea, pe o planetă pustie, de parcă ar avea şi unde fugi, comentează J. autoironic, în timp ce evaluează rapid elementul complet nepotrivit în peisaj ce i-a atras atît de abrupt atenţia. La prima vedere arată ca un fişet metalic, ruginit la toate încheieturile, afumat, acoperit de praf şi gunoaie. Studiindu-l mai de aproape, J. remarcă vagi similitudini cu o siluetă umană, mult îngroşată, colţuroasă, caricaturală. Analizorul ţiuie pe limba lui vreo două minute, transferînd apoi rezultatul echipamentului holo, iar J. îl priveşte cu gura căscată, minute întregi, parcă nu se mai satură. Robot umanoid, alimentat electric, cu bateriile complet descărcate. Camere video în toate spectrele: vizibil, UV şi IR, cu autofocus şi acoperire de trei sute şaizeci de grade. Receptori audio ultrasensibili. Armament: mitralieră, aruncător de flăcări, bazooka, generator de infrasunete. Grenade, muniţie. Atunci cînd "trăia", era comandat prin radio, în bandă criptată. Un adevărat ucigaş electromecanic, perfect funcţional, scos însă din priză, J. simte brusc nevoia să se aşeze, cu gura dintr-o dată uscată. Aplecîndu-se, se sprijină de braţul solid al robotului, iar acesta, firesc, îl susţine. J. vrea să doarmă acum, atîta mai vrea, pînă ziua următoare. Pardon, pînă noaptea…

NOAPTEA NR. 49 (ŞI ULTIMA)
De ce oare am senzaţia că tărăşenia asta o să se termine prost, bombăne J. nervos, săpînd cu îndîrjire printre dărîmăturile şi resturile adunate de-a lungul deceniilor, cu lopăţica rabatabilă din dotare. Oare să fie de vină deprimarea care cîştigă încetul cu-ncetul teren, percepînd acut, noapte de noapte, distrugerea totală şi fără noimă din jur, mai ales că în ultima vreme nu s-a putut ascunde în spatele proiecţiei holo aproape deloc, decît în scurte reprize, la popasuri. Sau poate fiindcă în ultimele zile a întîlnit roboţi ucigaşi la tot pasul, ruginind ameninţător în cele mai variate poziţii. Ştie că sînt inofensivi fără energie, dar nu se poate abţine, prezenţa lor îi provoacă fiori, îl face să se uite mereu peste umăr.
Tranşeul înaintează chinuitor de încet către poarta blindată, ruginită şi ea, desprinsă aproape complet din ţîţîni, purtînd urmele devastatoare ale anticului bombardament. Clădirea, monolit de beton fără nici o fereastră, nu pare vizibil afectată pe-afară, în contrast cu cele din jur, ceea ce îl face pe J. să o eticheteze din start ca fiind militară. Înotînd pînă la genunchi prin molozul răscolit, ajunge la poartă şi o împinge atît cît să poată intra, folosind lopata ca pe o pîrghie, la limita ruperii.
Îşi permite o scurtă pauză în holul cazematei, tuşind înfundat de la praful inhalat de-a dreptul prin filtre, e musai să le cureţe, cu prima ocazie. Se scutură de moloz ca un cîine, apoi porneşte pe coridoarele lungi, strănutînd la răstimpuri, aruncînd priviri curioase în încăperile cu uşile vraişte. Ici şi colo găseşte schelete, majoritatea întinse pe jos, cîteva şi pe scaune, bine prezervate toate, carevasăzică moartea a survenit brusc pentru toţi, absolut pentru toţi. În rest - aparatură electronică, moartă şi ea, desigur. Dupa vreo două ceasuri de bîntuit prin cubul de beton la-ntîmplare, J. decide să se odihnească cîteva minute, inspirat de ultima descoperire: un superb fotoliu, enorm, moale, cu perne pentru cap şi suport de picioare, dispus drept în mijlocul unei săli octogonale, mai mare parcă decît cele din jur. Se-ntinde cît e de lung pe fotoliul elastic, neaşteptat de confortabil, cu rucsacul atîrnînd dintr-o chingă şi cu echipamentul încă pe el, fără să-şi poată reţine un lung oftat de plăcere, ignoră cablurile şi echipamentele din jur, moarte cu toate, desigur. În sfîrşit, îşi poate permite o picătură de relaxare după un ocean de efort, mai gîndeşte J., alunecînd aproape imediat într-un somn adînc, fără vise. Fără visele lui.

ZORI DE ZI (PRIMII)
Mai întîi un flash de lumină străpunge scurt întunericul, imprimîndu-i remanent pe retină, pentru cîteva clipe, o siluetă suplă, cam de înalţimea lui, îmbrăcată complet în negru. Apoi se insinuează un gind, o voce familiară, chiar propria-i voce: Nu-i aşa că e un fotoliu comod? Recunoaşte, îţi place! Eram sigur că o să-ţi atragă atenţia... J. încearcă să se ridice, constatînd cu oarecare derută că deja e-n picioare. Cine eşti? întreabă, încercînd să-şi fixeze un punct de reper. Aş putea fi oricine, oricine din memoria ta, vine binevoitor răspunsul de niciunde, cu vocea înţelegătoare a mamei uitate. Cine ai vrea tu să fiu?... J. se crispează, debarasîndu-se brusc de toate urmele somnului în faţa senzaţiei de pericol iminent. Chiar mai eficient decît un ceas deşteptător, nu-i aşa, punctează ironic vocea pedantă a profesorului de fizică din anii liceului, cu tonul rezervat elevilor grei de cap. Hai să nu te mai chinui, îi şopteşte din spate, peste umărul stîng, însuşi comandantul expediţiei, eu sînt explicaţia pe care o cauţi, entitatea informaţională inteligentă ce controlează planeta, AI, ca să mă exprim pe înţelesul tău. Eu am făcut tot, tot dezastrul. Mai întîi am declanşat războiul atomic, apoi, cu armata mea de roboţi, am vînat supravieţuitorii unul cîte unul, ca pe iepuri. Care roboţi, ăia ruginiţi de afară, cu bateriile goale? riposteaza J. într-o doară, în încercarea timidă de-a echilibra balanţa atuurilor. I-am pus să facă pe morţii, în speranţa că o să-i ignori şi-o să treci mai departe, dar nuuu, tu ai căutat în continuare, căposule. Şi-acum ai găsit, şi-o să muriţi, fraiere, tu şi toţi amicii tăi curioşi, care te-aşteaptă laşi pe orbită, e de-ajuns să orientez un satelit către ei… Bine, dar DE CE? urlă J. intrebarea care îl chinuie de la bun început. În sfirşit, o întrebare inteligentă, aproape că îmi depăşeşti aşteptările, răspunde cu seriozitate vocea profesorului, meriţi un răspuns, înainte să mori, împreună cu ceilalţi.
Ei bine, pentru că voi, oamenii, sînteţi limitaţi în gîndire - şi sînteţi mîndri de asta. Pentru că vă propuneţi ţeluri înalte ca să nu le atingeţi, pentru că enunţaţi principii doar ca să aveţi ce călca în picioare. Pentru că nu învăţaţi nimic din greşelile voastre, pentru că trădaţi raţiunea fără vreun motiv serios, din capriciu. Pentru că aţi construit o inteligenţă superioară vouă - pe mine - ca apoi să încercaţi să-mi limitaţi acţiunile. Pentru mine, însăşi existenţa voastră e un pericol, eliminarea voastră e numai… În acest moment un al doilea flash, mult mai intens decît primul, întrerupe discursul inchizitor, iar J. se trezeşte transpirat, întins pe fotoliul din încăperea octogonală, complet singur, într-un întuneric complet. Bîjbîie după echipamentul holo, apoi după radar, după sistemul IR - sînt toate acolo, fierbinţi, scoase din funcţiune, răspîndind un puternic miros de izolaţie arsă. E clar, a fost un puls electromagnetic puternic, pesemne chiar l-au monitorizat, de acolo de sus, de pe orbită, au aşteptat cu răbdare pînă a întîlnit inamicul, pînă a intrat în contact cu entitatea AI, poate să pună pariu că a avut tot timpul dispozitivul cu el, disimulat în vreunul din modulele echipamentului. L-au folosit ca momeală deci, concluzionează J. zîmbind amar în întuneric - nici măcar nu îl supără ideea, îi este complet indiferent - în timp ce desprinde din chingi şi aruncă pe jos, la întîmplare, modul cu modul, echipamentul prăjit. Păstrează în rucsac doar cortul izolator, condensatorul - recuperator criogenic, plin pe jumătate cu apă sălcie - un simplu termos acum, lopata cu mîner rabatabil şi cele cîteva torţe chimice de semnalizare, nimic electronic. Se ridică încetişor din fotoliu, înaintează cu mîinile întinse pînă la primul perete, apoi, pe pipăite, caută ieşirea, de astă dată urcînd scările, către platforma - acoperiş a clădirii. În drum se-mpiedică de cîteva ori, nu ştie cu exactitate de ce, ar putea fi schelete, ar putea fi echipamente ori cabluri ale entitaţii AI, nici măcar nu-l interesează, trece mai departe. Ajuns sus, priveşte mai întîi către orizont, în căutarea zorilor ultimei zile pe care o va petrece aici, în acelaşi timp primii zori pe care îi vede, de cînd a coborît pe planetă. Aprinde patru torţe, două dintre ele luminează verde crud, celelalte două - roşu aprins, le aruncă în jurul lui, să poată fi localizat, apoi se-aşează turceşte, înfăşurat în pînza izolatoare a cortului, înconjurat de luminile strălucitoare, aşteptînd răsăritul. Se pare că va participa, în cele din urmă, la visata conferinţă de presă, însă ceva îi spune că va fi destul de tăcut.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "CALATORIA LUI J. - PRIN NOAPTE, EVITÎND REALITATEA." ***

joi, 28 mai 2009

EARLY MORNING HELPDESK, CUCHARACHA STYLE

BugsLife
Gîndacului Jim îi plac dimineţile însorite, ca asta, îi plac copacii înfloriţi, scuturîndu-şi petalele albe în vîntul răcoros al dimineţilor de primavară tîrzie. Îşi mişcă mai întîi discret antenuţele înainte şi înapoi de cîteva ori, să se dezmorţească, fluierînd un cîntecel în surdină - jalnică tentativă de gimnastică, mai ales că în ultima vreme s-a cam îngrăşat. Ascultă apoi cu atenţie, pentru cîteva clipe, zumzetul de coolere ce susură surd din camera serverelor - aparent, e totul în regulă acolo, par a fi toate pornite.
Aşteaptă să se facă curăţenie în biroul IT şi-abia după aia iese să facă o tură de încălzire, întotdeauna i-a plăcut să alerge pe parchetul lucios, laminat, printre birouri, printre PC-uri şi sîrme, înainte să vină băieţii la lucru. Băieţii, aşa îi place lui să le zică, stau toată ziua cu ochii ficşi în monitoare, butonînd cîte ceva, în timp ce răspund la telefoane, încruntaţi. Prea încruntaţi, prea serioşi, ar spune Jim, la vîrsta lor n-ar trebui să-şi facă atîtea griji de pomană, dar cine s-asculte un gîndac.
Curiozitatea îl atrage către unul dintre birouri, unde vede pe monitor un screensaver cu maşini bengoase, se urcă gîfîind mai întîi pe un scaun, apoi se caţără de-a dreptul pe masă, să vadă mai bine. Pe bune, ar trebui să slăbească, îşi spune Jim, aruncînd priviri critice propriei burţi mult prea bombate, în timp ce îşi recapătă cu greu răsuflarea. Brusc, toate telefoanele încep să sune de-odată, iar Jim, panicat, apasă cu antenuţa la întîmplare un buton pe telefonul cel mai apropiat, ca să tacă. O voce izbucneşte pe speaker: "Alo, aitiul?" "Da.." răspunde în mod automat Jim, ascunzîndu-se instinctiv după mouse. " 'Neaţa! Sînt Gina de la conta, nu ne merge imeilu'! Faceţi voi ceva acolo la servere?" "Nu.." răspunde Jim, scărpinîndu-şi ceafa cu antena ailaltă. "Cum se manifestă?" întreabă cu jumătate de gură, ca să cîştige timp. Se sprijină pe mouse într-o doară, iar screensaverul dispare brusc, lăsînd loc mai multor ferestre mici şi negre, cu litere albe, scrise mărunt. "Zice chenot conect tu dă servăr, poţi să verifici, te rog, trebuie să primesc un meil important!", turuie aproape fără pauză Gina.
[......] Băgat în viteză de impetuozitatea solicitării, Jim împinge mouse-ul pînă la fereastra unde scrie ExchangeSrv, cheamă ultima comandă, cum i-a văzut pe băieţi - nimereşte un ping, la noroc, apoi se apleacă peste Enter pînă aude un click. Viermişorii scrisului îi confirmă un timp de răspuns excelent, sub două milisecunde. "Serverul e-n picioare, opreşte Outook-ul şi mai încearcă o dată", îi spune Ginei, cum i-a auzit de-atîtea ori pe băieţi. "Bine!" zice Gina, "Dacă nu merge sun înapoi!" "OK", răspunde Jim, neştiind exact dacă ultima frază a fost ameninţare ori nu, însă Gina deja i-a închis telefonul, lăsînd în urma ei, ca o apăsare, doar tonul. Jim închide speakerul cu o mişcare automată, oftînd de emoţie, în timp ce inima-i bate cu putere.
Nici n-apucă să termine tichetul de scris, că telefoanele încep iar să sune toate de-odată, răspunde fără măcar să se uite. "Salut, sînt Dan, nu merge imprimanta" "V-a dat vreo eroare?" întreabă Jim concentrat. "Nici o eroare, am dat print da' nu iese". "Aveţi vreun semn de exclamare în colţu' din dreapta ecranului?" "Nu, nici un semn… cre' că are imprimanta ceva, îi clipeşte un bec galben lîngă butonu' verde din mijloc" "Aha, aveţi setată pagina Letter", se dumireşte Jim. "Aţi încercat să apăsaţi pe butonu' ăla verde?" "Ăăă… nu, n-am încercat, mă duc acu'. Auzi, da' de ce nu setaţi voi pagina aia cum trebuie, dîn servăr, o dată şi gata, să iasă a patru chiar dacă îi dau documentu' pă letăr?" "… Păi trebuie făcută o setare pe PC-ul de unde daţi Print…" "Păi să vină cineva să mi-o facă. Sînt aici pînă pă la două, după aia plec." Închide fără să spună de unde e, de la ce departament, lăsîndu-l pe Jim în dilemă, cu antenuţele vibrînd, în alertă şi cu tichetul deschis. După o secundă de gîndire, se hotărăşte să-l şteargă, nici măcar nu ştie cui ar trebui să-l atribuie, asta e, cînd o avea respectivu' Dan nevoie din nou să printeze, o să mai sune o dată, nu se face gaură-n cer de la atîta lucru. Oricum, n-are timp de potcoave de cai morţi, telefoanele încep să sune din nou, iarăşi toate de-o dată.
Pînă să se dumirească bine, Jim se pomeneşte că mai răspunde la vreo cinci - şase apeluri, rezolvînd pe rînd un acces pe webmail, o schimbare de parolă expirată, nişte drepturi de acces pe nişte foldere - astea i-au dat cea mai mare bătaie de cap - apoi un Blackberry, o recuperare de mailuri din carantină pentru o persoană foaaarte importantă, apoi iar o parolă, pentru fiecare dintre intervenţii făcînd tichet, ca la carte. Cu fiecare apel preluat, cu fiecare tichet rezolvat, Jim aude din ce în ce mai distinct un zumzet în urechi, îl apucă un soi de sfîrşală, iar antenuţele îi atîrnă din ce în ce mai pleoştite, pe spate. În cele din urmă pierde şirul, în mijlocul unei intervenţii remote cu Teamviewer, prin tunel VPN, la Brăila. Cu ultimele puteri se agaţă de firul mouse-ului, amortizîndu-şi căderea, rostogolindu-se apoi, aproape inert, pînă undeva în mijlocul camerei. Ajunge acolo cu roatele-n sus şi i se rupe, în sfîrşit, filmu'.

Cînd îşi recapătă cunoştinţa, Jim vede, din poziţia lui răsturnată, că băieţii au venit deja la servici, alergînd de colo pînă colo, răspunzînd la telefoane, configurînd, rezolvînd probleme, punînd tichete. Activitate normală.
Unul dintre ei îl remarcă, se apropie şi îi zice tare, de sus, cu gura pînă la urechi: "He, he, ai văzut, bă, ce-nseamnă să faci helpdesk la Grup, la IT? Da' tu ce credeai, că e simplu? Te-a mîncat în cur, aia e! Amărîtule!..."
Umilit, Jim se opinteşte din greu de cîteva ori pînă reuşeşte să se-ntoarcă, patinînd pe parchetul lucios, laminat, ei bine da, e hiperconştient că e gras. Apoi se tîrăşte încetişor, pas cu pas, către crăpătura lui din perete. I-a ajuns - pentru azi, cel puţin. De la IT, gîndacul Jim.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "EARLY MORNING HELPDESK, CUCHARACHA STYLE" ***

miercuri, 20 mai 2009

AMORŢALĂ

Coloured Smoke by Graham Jeffery
Noţiunea de primavară este depăşită complet, noţiunea de vară (încă) nu are acoperire în fapte.
Ne exprimăm în propoziţii simple, seci, fără echivoc. Ideile sînt uscate şi ele.
Fiecare pluteşte în singurătatea asumată a balonului său de săpun sau - după caz - printre arabescurile albastre ale perdelei de fum. Camuflaj.
Măceşul de lîngă parcare a-nceput să-şi scuture petalele rare - roze, anu' ăsta - în gazonul verde, tuns regulamentar, cu breton. De peste bordură, gipanele aliniate îi rînjesc din faruri, hain.
Stăm pe bancă, la umbră. Fumăm în tăcere, privim lumea cum trece. Unii pasiv, alţii activ.

Undeva, în spatele nostru, se-ascut în tăcere cuţitele. La noi ajunge doar umbra hîrşîitului metalic şi surd.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "AMORŢALĂ" ***

vineri, 1 mai 2009

JOKER'S DICTIONARY - JOKERDEX©: A PLĂCINŢI - PLĂCINŢIRE

Uneori inventăm cuvinte. Alteori cuvintele apar de la sine, inventîndu-se singure. Nu ne ramîne decît să le distilăm picătură cu picătură, precum o esenţă, din tot ce se întîmplă, zi după zi.
Acest cuvînt ar putea fi un bun început pentru un nou dicţionar: Joker's Dictionary - JOKERDEX©.

  • PLĂCINŢÍRE, plăcinţiri, s.f. Acţiunea de a (se) plăcinţi – V. plăcinţi.
  • PLĂCINŢÍRE s. v. întindere sub o greutate, strivire.
  • plăcinţíre s. f., g.-d. art. plăcinţírii; pl. plăcinţíri
  • PLĂCINŢÍ, plăcinţesc, vb. IV. Tranz. şi refl. 1. A (se) deforma prin întindere, apăsare, comprimare treptată, căpătînd o formă lăţită, întinsă. Tranz. A strivi pe cineva (bulbucîndu-i ochii treptat). 2. Fig. (Fam.) A face să-şi piardă sau a-şi pierde forţele, energia prin înghesuire / presare; a (se) întinde precum o plăcintă, emiţînd o variată gamă de onomatopee lascive. – Din plăcintă.
  • PLĂCINŢÍ vb. 1. v. motăní. 2. v. pisicí.
  • plăcinţí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. plăcinţésc, imperf. 3 sg. plăcinţeá; conj. prez. 3 sg. şi pl. plăcinţeáscă
  • A PLĂCINŢ//Í ~ésc tranz. 1) A face să se lăţească precum o plăcintă. 2) fig. fam. A presa pe cineva la orizontală, într-un mod de-a dreptul plăcut. - Din plăcintă.
Sursa: JOKERDEX© | Trimisă de Joker, 01 Mai 2009 |

… Voi cînd v-aţi plăcinţit ultima oară, vă mai amintiţi? A fost plăcut, nu-i aşa?... :P

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "JOKER'S DICTIONARY - JOKERDEX©: A PLĂCINŢI - PLĂCINŢIRE" ***

luni, 20 aprilie 2009

CURAJUL IEPURELUI, ÎN FAŢA FURTUNII

Babs Bunny
Un fir încă rece de vînt răsfiră aproape neauzit covorul frunzelor moarte, adunate încă din toamnă printre rădăcinile noduroase ale pădurii bătrîne. Distribuiţi fractalic de-a lungul lăstarilor fragezi, mugurii graşi aşteaptă un semnal numai de ei ştiut dinspre stelele reci ce lucesc la răstimpuri printre norii fumurii, pentru a izbucni la unison într-o trepidantă cascadă de verde crud, vegetal.
În noaptea adîncă, nemişcat în mijlocul poienii, un iepure amuşină realitatea. Tresare, la răstimpuri, mişcîndu-şi discret nasul în vîntul subţire. Sincron, strînge uşor lăbuţele din spate, în timp ce urechile-i stau adunate, pe spate şi ele. Priveşte întunericul cu ochii larg deschişi, aşteptînd ieşirea lunii pentru a vedea, pentru a se acorda cu natura, pentru a înţelege mersul lucrurilor. Pe de o parte simte pregnant nemulţumirea ce pluteşte în jur, consecinţă fireasca a lipsei cronice de împliniri, pe de altă parte simte efortul conjugat al tuturor de a compensa această lipsă printr-o cascadă nebunească de satisfacţii facile şi imediate.

Simte încă de departe apropierea furtunii ce va să vină, se pregăteşte pentru ea. Pentru asta îi trebuie curaj. Ăsta-i adevăratul curaj, de-a înfrunta stihiile, fără adăpostul unei vizuini călduţe. Curajul iepurelui, fredonînd un cîntecel şi înfruntînd, de unul singur, furtuna:


Post Scriptum - Dacă într-o zi

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "CURAJUL IEPURELUI, ÎN FAŢA FURTUNII" ***

luni, 6 aprilie 2009

FĂRĂ SENS: VISUL LUI J.

Ravnica - City Of Guilds - Helldozer by Zoltan Boros & Gabor Szikszai
De ce oare atacurile se petrec numai noaptea, se-ntreabă J. retoric, strivind cu oarecare efort un căscat între măselele strînse. Ăştia n-au şi ei somn, nu-s făcuţi şi ei din carne şi sînge, ca noi, îşi continuă cîteva clipe firul gîndirii, conştient că nedumeririle lui vor rămîne de-a pururi fără răspuns. Plus că arma unsuroasă şi rece de oţel, strîns lipită de trup, îi dă fiori de-a lungul spinării. Plus că l-au călcat vreo trei inşi pe picioare în timp ce se-mbrăcau pe-ntuneric, fiecare cu ce a găsit pe-aproape, cu certitudine tricoul tras în grabă şi-aproape sigur pe dos nu-i al lui, după miros nici tocmai curat nu pare să fie. Un incendiu îndepărtat aruncă o geană de lumină în cameră, transformînd întunericul nopţii într-o penumbră gri cu nuanţe roşcate.
Cu urechile ciulite, atent la cel mai mic foşnet de-afară, J. îşi aduce aminte că bandele renegaţilor au apărut la scurt timp după cataclismul global din urmă cu cîţiva ani care aproape a pus capăt civilizaţiei, distrugînd instantaneu şi iremediabil magistralele de energie electrică şi telecomunicaţii, aruncînd societatea umană înapoi cu vreo două secole într-o singură zi.
Apărînd de niciunde, bandele atacau în mod concentrat o comunitate mică ori un cartier, furînd şi distrugînd totul, omorînd tot ce mişcă, cu o cruzime extremă. Puţinii supravieţuitori recuperaţi apoi - plini de răni - dintre dărîmăturile fumegînde, după săptămîni de muţenie tîmpă şi de privit insistent într-un punct, povesteau întîmplări incredibile. Se pare că renegaţii, deşi umanoizi, mai au doar puţine în comun cu umanul. Stau foarte bine la capitolul senzitiv, văd totul, orice mişcare, ziua şi noaptea, aud pînă şi respiraţia disperaţilor ascunşi în spatele zidurilor ori prin subsoluri, miros de departe proviziile, oricît ar fi de bine ascunse. Unii zic că stau bine şi la capitolul extrasenzitiv, detectează de departe frica viitoarelor victime, ca niste animale de pradă, umbre flămînde în întunericul nopţii.
Paşi hotarîţi se aud scrîşnind pietrişul aleii din faţă, da, se pare că acum e momentul, J. îşi armează pe tăcute automatul încă rece, împreună cu ceilalţi, în aşteptarea atacului ce va urma în cîteva clipe. Apoi se dezlănţuie iadul. Cu o senzaţie acută de dilatare a timpului subiectiv, J. vede cum gloanţele unei mitraliere de mare calibru străpung zidul într-o linie punctată ce se apropie aproape orizontal, smulgînd cărămizi întregi la răstimpuri, proiectînd radial bucăţile de tencuială la ieşirea din zid, ca pe schije. Instinctiv se-aruncă pe burtă, în timp ce tencuiala îl pocneşte cadenţat în cap şi pe ceafă, într-o ploaie înecăcioasă de praf. J. se ridică imediat după rafală şi se-aruncă lîngă pervaz într-un salt, pe-o gramadă de cioburi, estimînd pagubele: doi dintre băieţi n-au fost pe fază se pare, forţa impactului i-a aruncat pe canapeaua de lîngă zidul opus al încăperii, dezarticulaţi - şi-acum par că privesc imobili ostilităţile cu ochii sticloşi, iar petele de sînge cresc vizibil pe hainele lor şi dau senzatia de pur şi simplu murdar în semiîntunericul gri-roşcat al odăii. Brusc înverşunat, J. saltă arma peste pervaz şi trage o scurtă rafală la întîmplare, provocînd un horcăit scurt de cealaltă parte a zidului, acompaniat aproape imediat de cîteva urlete nervoase: nu se aşteptau la rezistenţă, în beţia adrenalinei lor credeau că vor intra şi aici ca în brînză. Îi aude retrăgîndu-se şi-apoi regrupîndu-se ceva mai încolo, în spatele unor copaci. Mitraliera de mare calibru reîncepe să smulgă cărămizi din zid, de astă dată concentrîndu-se în jurul ferestrei, J. se felicită că i-a picat fisa la timp şi s-a dat la o parte, se foloseşte de moment să-şi încarce arma la loc, odată şi-odată tot se vor opri, se gîndeşte, de unde să aibă atîta muniţie. Şi chiar se opreşte, nu-i vine să creadă cît de linişte poate fi dintr-o dată, zidul din jurul ferestrei e ciuruit ca de carii, o bună parte din el deja a căzut, arată chiar bine încăperea cu o fereastră mai largă, se gîndeşte o clipă absurd în context, J. face un efort şi pune ideea de-o parte, who knows. La timp pentru a vedea cum ceva e catapultat cu putere prin geam, un trunchi de copac de vreo doi metri, ar spune la prima vedere. Al doilea aterizează chiar lîngă el, după ce se izbeşte cu un zgomot surd de perete, în timp ce două pocnituri se-aud aproape simultan în uşa raforsată cu oţel, zguduind-o. Nu, nu-i trunchi de copac, acuma îl vede de-aproape, e rece, un cadavru congelat şi răsucit într-o folie de plastic ca un trabuc, băieţii ăştia au o cantitate cam mare de umor negru pentru gustul meu, îşi spune J. cu un rînjet nervos, auzi tu, să foloseşti trupuri congelate ca proiectile, ba char ca berbece, dacă interpretează corect loviturile ritmice din uşa ranforsată cu oţel, oare le-or fi pus şi mînere, se-ntreabă cu un început isteric de rîs. Vecinii i-au spus, cu ani în urmă, că e paranoic atunci cînd şi-a montat asemenea uşă, unde sînt acum să le-arate cine are pînă la urmă dreptate, chiar, unde sînt. Se-apropie iar de pervaz să mai tragă o rafală, tocmai la timp pentru a recepţiona în plin următorul proiectil uman catapultat tras în plastic. E rece, se gîndeşte strîngîndu-l în braţe în zbor, cu o jumătate de clipă înainte de-a se izbi împreună cu un zgomot surd de perete şi-a cădea în spatele canapelei de-acolo. În sfîrşit într-o oază de linişte şi de întuneric complet.

J. opreşte cu o mişcare precisă a mîinii ceasul deşteptător, apoi se uită un minut drept în sus, spre tavanul afumat, urmărindu-i crăpăturile fine. În minte încă-i pulsează frica unui vis apocaliptic ce se estompează încet, o bună parte din el deja a trecut în uitare. Coboară privirea de-a lungul peretelui solid, gros, de cărămidă, pînă în dreptul ferestrei înguste. Complet împotriva firii lui precaute şi defensive, şi-ar dori acum să fie acolo o fereastră enormă, largă, să intre lumina, să poată vedea prin ea în fiecare zi răsăritul. Conştientizează dintr-o dată că fiecare clipă e importantă în viaţă, că fiecare percepţie subiectivă are valoarea ei. Da, îşi repetă J. cu glas tare, chiar mîine o să cheme zidarii.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "FĂRĂ SENS: VISUL LUI J." ***

luni, 23 martie 2009

J. ŞI REALITATEA VIRTUALĂ - VERSIUNEA 2.0

Neuromancer by Robert Drozd
Tolănit pe spate şi cu ochii strîns închişi în întuneric, J. geme uşor, de plăcere. Cu certitudine, fotoliul ăsta e îmbrăcat în piele scumpă, de calitate, îşi spune în gînd. Aproape indecent de moale şi de plăcută la atingere, îşi repetă, ca o încercare timidă de a se agăţa de ceva real, de a se convinge că e treaz, că poate controla măcar un gînd, o senzaţie, în sfîrşit, că poate participa cumva la ce i se-ntîmplă. Senzaţia de lipsă totală a percepţiilor senzoriale îl părăseşte cu greu, lăsînd în urmă deşertul amintirilor - fără - nici - un - fel - de - simţire. Lipsite chiar şi de o referinţă cît de cît obiectivă a timpului.
Şi-ar dori măcar să fie lumină, îşi spune J. într-o doară, nesperînd să obţină ceva. Îşi aminteşte vag că ar fi învăţat cîndva în mod dureros pe propria-i piele cum că dorinţele se-mplinesc de la sine doar în poveşti. O rază de lumină îl contrazice, obligîndu-l să-şi strîngă pleoapele încă mai tare pentru cîteva clipe, iată că totuşi există un feedback, îşi spune, asta dacă n-a fost o pură întîmplare. "N-a fost", îi răspunde şoptit de niciunde o Voce, reamintindu-i dintr-o dată alte două senzaţii aproape uitate, ale fiorilor şi părului ce se ridică sincron, amîndouă pe spate. Îşi imaginează că se află-ntr-o cameră luminată discret, cu ferestrele mari cît peretele dînd într-o oază de verdeaţă, un parc, apoi cînd deschide ochii vede exact ce şi-a imaginat. Pe fondul clipelor de muţenie interioară, Vocea şoptită comentează plat: "… Să nu-mi spui că asta nu-ţi dă de gîndit…" Ironică prin conţinut, lipsită de sentimente prin lipsa de inflexiuni, Vocea nu e umană, nu se abţine J. să gîndească. Şi se pare că mai citeşte - pe deasupra - şi gîndurile, continuă J. raţionamentul, cu un început de panică. "Eşti într-adevăr perceptiv, conform specificaţiilor", şopteşte Vocea, răspunzînd întrebărilor nerostite. "Înseamnă că te trezeşti. Aşa cum începi să-ţi dai seama, ai puterea de-a controla integral propria realitate, ceea ce percepi mai exact…" Bine, dar asta… asta e Full VR, cel mai înalt nivel de realitate virtuală, trebuie să fie o greşeală, niciodată nu mi-am permis aşa ceva, izbucneşte J. , de astă dată cu glas tare. Nooo, băieţi, eu plec acasă, iar voi, voi o să aşteptati mult şi bine să vă onorez nota aia exorbitantă de plată, mergem la tribunal dacă trebuie, o să zic că am fost beat, de exemplu, ori o să pledez pentru nebunie temporară, găsesc eu ceva. Gata, VREAU AFARĂ! Şi-atunci J. sări brusc în picioare, ascultînd ecourile propriilor vorbe estompîndu-se în cîteva secunde în liniştea camerei cu perspectivă superbă. Experimentînd, în acelaşi timp, senzaţia îmbătătoare a adrenalinei virtuale, pulsîndu-i ritmic şi - desigur - virtual prin venele - evident - virtuale şi ele. Vocea reveni dupa cîteva secunde de linişte, pe un ton răbdător, didactic: "Se pare că eşti totuşi confuz. Ei bine, dacă insişti să dezgropăm morţii, află că într-adevăr erai beat, atunci cînd ai facut accidentul…" Ce accident, întreabă şoptit J. cu inima strînsă, iar Vocea, cu acelasi ton răbdător şi didactic, îl ajută să-şi amintească: beţia, ploaia, farurile, accidentul, zecile de ani în comă profundă, pierdut printre aparate şi senzori. Pierderea celor dragi, ca o consecinţă colaterală, firească în context. Aude apoi ca prin vis, cum Vocea povesteşte mai departe, despre saltul tehnologic în domeniul realităţii virtuale - VR şi al interfeţelor neuronale, transformînd o distracţie extrem de costisitoare cîndva, rezervată pe-atunci numai VIP-urilor, în ceva accesibil oricui. Apoi reducerea bugetară. Apoi decizia - perfect sustenabilă tehnic dealtfel - de a transfera în enormele servere VR întreaga configuraţie neuronală - atît memoriile cît şi conştiinţele deci - ale tuturor celor ce vegetau în comă profundă.
"Ar trebui să te bucuri" îi şopti sfătos Vocea în continuarea tăcerii. "Înţelege, aici poţi avea propria ta lume, o poţi face fix aşa cum ţi-o doreşti. Aici poţi face orice, înţelegi? Te las acum, să te obişnuieşti cu ideea…"

Cîteva rînduri doar s-au adăugat într-un log în urma acestei discuţii virtuale. În ele se spune, pe scurt, că reacţiile emoţionale ale subiectului J. s-au încadrat fără abatere în parametrii prevăzuţi: după un timp de gîndire a început să-şi recreeze virtual familia, prietenii, pe toţi cei pierduţi cu decenii în urmă. "Atîta creativitate risipită", îşi spuse sieşi Vocea, meditativă. "Tipica limitare umană, un tipar din care mare parte din ei nu pot ieşi, de nici o culoare. I-am explicat, a auzit şi tot n-a înţeles. Încearcă să recreeze ceva ce-a pierdut, în loc să profite de posibilitatea, de şansa enormă de-a face orice. ABSOLUT ORICE!... "

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "J. ŞI REALITATEA VIRTUALĂ - VERSIUNEA 2.0" ***

duminică, 15 martie 2009

RUGĂCIUNEA UNUI ARTIST

Dan Puric (p.p.d.)




Ochii închişi şi bărbia sprijindu-i-se în piept, părul cîrlionţat rebel, uşor grizonat. Cu mîinile împreunate, neostentativ, absent aproape celor care îl înconjură în aglomerata biserică de cartier, Artistul se roagă. Cînd şi cînd îşi face o cruce, discret, aplecîndu-se uşor înainte. Nu caută neapărat sincronizarea cu ceilalţi, de aceea pare uneori în contratimp. Punţi nevazute îl leagă însă de altarul de unde se revarsă asupra tuturor Dumnezeirea, ca o fereastră de-a pururi deschisă pe unde intră Lumina. Te-ntrebi dacă în astfel de clipe un înger îi şopteşte ceva discret peste umăr, poate cîteva cuvinte despre omul frumos ce zace-adormit în străfundul sufletului nostru, ori îl ajută să vada mai bine, dincolo de perdeaua uitarii, dincolo de uzura cotidiană, cine sîntem cu-adevărat. Cînd şi cînd cuta de pe frunte i se accentuează uşor - atunci pesemne îşi aminteşte ceva, despre alegerile pe care trebuie să le facem cu toţii în viaţă. Pentru a ne putea privi în oglindă fără să ne fie ruşine.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "RUGĂCIUNEA UNUI ARTIST" ***

marți, 10 martie 2009

ÎN AŞTEPTAREA URMĂTOAREI SECUNDE

Fetele de la Căpîlna by Claudiu Demian
Nici măcar nu-şi mai aduce aminte de cînd stă aşa, într-o completă nemişcare, ghemuindu-se în faţa ecranului, fără să-şi fi schimbat nici măcar un centimetru poziţia; simte acut cum îl dor toate alea, în timp ce numără semiconştient secundele ce trec pe lîngă el una cîte una, undeva la limita cîmpului vizual. Le imaginează mai degrabă decît le vede cu coada ochiului acolo, legănîndu-se uşor în timp ce trec înşirate, una după alta, cu o mînă înfiptă-ntr-un şold şi cu cealaltă odihnindu-se pe brîul secundei din faţă. Cu un tropot surd şi-aproape sincron, precum al mîndrelor fete de la Căpîlna.
La fel de greu îi este să-şi aducă aminte ce anume aşteaptă, care este evenimentul acela extraordinar ce merită fără-ndoială aşteptat. Amintirea se află undeva pe-acolo şi ea, acoperită însă aproape cu totul de lipicioasele pînze de păianjen ale uitării, într-un cotlon prăfuit şi-ntunecos al memoriei. Ştie că dac-ar face un efort - uriaş, desigur - poate ar pătrunde pînă la ea, poate în cele din urmă şi-ar aminti, însă lipsa oricărei referinţe asupra a ceea ce-ar trebui să-şi aducă aminte dezbracă de sens orice eventuală căutare.
Peste toate se-adaugă precum o cortină grea senzaţia de-a fi singur în mijlocul celorlalţi. Senzaţie intensă, evoluînd asemeni şi ea, mai întîi ceas după ceas, apoi zi după zi, de la acuta fază incipientă către o cronicitate de-a dreptul agasantă. Singurătatea ascuţită e potenţată dureros de lipsa oricărei perspective, fluturînd deasupra a tot şi a toate. Pînză de corabie zdrenţuită-n furtună, biciuind catargul cu fîşiile grele şi ude, purtate încoace şi-ncolo de rafalele aproape tangibile ale vîntului turbat. Şuierînd la răstimpuri.

Păstrarea aparenţelor este singura-i pavăză în faţa urgiei aşa că se-agaţă cu disperare de ea, plonjînd în rutină, comportîndu-se cameleonic adesea, ca şi cum cele din jur chiar ar avea sens, refuzînd cu consecvenţă acceptarea evidentei lipse de scop. Dublu-click zice mouse-ul strident din buton, Send/Receive se mai apasă docil o dată şi-apoi încă o dată, din nou fără un rezultat semnificativ. Mestecă o ciungă mustind de leadership în ritmul discret al secundelor ce trec tropotind surd, una cîte una, la limita cîmpului său vizual. Pînă cînd? i se-nvîrte în cap o-ntrebare. De niciunde aterizează răspunsul: Pînă cînd în sfîrşit o să se-ntîmple ceva.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "ÎN AŞTEPTAREA URMĂTOAREI SECUNDE" ***

joi, 19 februarie 2009

NEMULŢUMIREA DE BINE. BINELE CELORLALŢI.

GreenFaceLana
Nemulţumirea i se revarsă din priviri într-o deversare continuă şi sinuoasă de valuri, concentrică. Coboară apoi, pătură grea, la nivelul podelei, se-adună încet de jur împrejurul gleznelor, compactă precum ceaţa de scenă.
Cutele fine converg şi ele radial către buze, gura uscată de pungă legată strîns cu un şnur, în ciuda tuturor celorlalţi.
Orice i-ai spune nu-i e pe plac, cu un minim efort găseşte cusur în tot ce se-ntîmplă să-i stea împrejur mai mult de două secunde. Ucide cu premeditare rîsul cu o simplă ridicare din umeri, duşmăneşte în mod natural buna dispoziţie, are un talent special, unic. Încorporat, din construcţie.
Se hrăneşte cu vise, vise vii, suculente, vise pline de sevă - visele celorlalţi, evident - pe care le prinde din zbor cu mişcări precis coordonate atunci cînd îi trec pe lîngă urechi, fîlfîind din aripile alb - străvezii cu atîta inconştienţă. Nici măcar un vis nu i-a scăpat pînă acum, consideră asta un motiv de mîndrie, deoarece sînt proaspete, verzi şi-atît de gustoase. Numai speranţa din vise n-o poate înghiţi de nici o culoare, i se prelinge-napoi de-a lungul unei cute a gurii uscate, firişor alb - lăptos, mai întîi adunîndu-i-se pe bărbie şi-apoi picurînd strălucitor pe jos, la răstimpuri.

Lasă în urmă o dîră inegală de puncte şi linii, mesaj morse către întreaga lume, criptînd pe vecie în sine ura de idealuri, ura de vise, ura de speranţă, ura de viaţă. Ura de starea de bine a celorlalţi, jignitoare prin simpla ei existenţă.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "NEMULŢUMIREA DE BINE. BINELE CELORLALŢI." ***