FĂRĂ SENS: VISUL LUI J.

Ravnica - City Of Guilds - Helldozer by Zoltan Boros & Gabor Szikszai
De ce oare atacurile se petrec numai noaptea, se-ntreabă J. retoric, strivind cu oarecare efort un căscat între măselele strînse. Ăştia n-au şi ei somn, nu-s făcuţi şi ei din carne şi sînge, ca noi, îşi continuă cîteva clipe firul gîndirii, conştient că nedumeririle lui vor rămîne de-a pururi fără răspuns. Plus că arma unsuroasă şi rece de oţel, strîns lipită de trup, îi dă fiori de-a lungul spinării. Plus că l-au călcat vreo trei inşi pe picioare în timp ce se-mbrăcau pe-ntuneric, fiecare cu ce a găsit pe-aproape, cu certitudine tricoul tras în grabă şi-aproape sigur pe dos nu-i al lui, după miros nici tocmai curat nu pare să fie. Un incendiu îndepărtat aruncă o geană de lumină în cameră, transformînd întunericul nopţii într-o penumbră gri cu nuanţe roşcate.
Cu urechile ciulite, atent la cel mai mic foşnet de-afară, J. îşi aduce aminte că bandele renegaţilor au apărut la scurt timp după cataclismul global din urmă cu cîţiva ani care aproape a pus capăt civilizaţiei, distrugînd instantaneu şi iremediabil magistralele de energie electrică şi telecomunicaţii, aruncînd societatea umană înapoi cu vreo două secole într-o singură zi.
Apărînd de niciunde, bandele atacau în mod concentrat o comunitate mică ori un cartier, furînd şi distrugînd totul, omorînd tot ce mişcă, cu o cruzime extremă. Puţinii supravieţuitori recuperaţi apoi - plini de răni - dintre dărîmăturile fumegînde, după săptămîni de muţenie tîmpă şi de privit insistent într-un punct, povesteau întîmplări incredibile. Se pare că renegaţii, deşi umanoizi, mai au doar puţine în comun cu umanul. Stau foarte bine la capitolul senzitiv, văd totul, orice mişcare, ziua şi noaptea, aud pînă şi respiraţia disperaţilor ascunşi în spatele zidurilor ori prin subsoluri, miros de departe proviziile, oricît ar fi de bine ascunse. Unii zic că stau bine şi la capitolul extrasenzitiv, detectează de departe frica viitoarelor victime, ca niste animale de pradă, umbre flămînde în întunericul nopţii.
Paşi hotarîţi se aud scrîşnind pietrişul aleii din faţă, da, se pare că acum e momentul, J. îşi armează pe tăcute automatul încă rece, împreună cu ceilalţi, în aşteptarea atacului ce va urma în cîteva clipe. Apoi se dezlănţuie iadul. Cu o senzaţie acută de dilatare a timpului subiectiv, J. vede cum gloanţele unei mitraliere de mare calibru străpung zidul într-o linie punctată ce se apropie aproape orizontal, smulgînd cărămizi întregi la răstimpuri, proiectînd radial bucăţile de tencuială la ieşirea din zid, ca pe schije. Instinctiv se-aruncă pe burtă, în timp ce tencuiala îl pocneşte cadenţat în cap şi pe ceafă, într-o ploaie înecăcioasă de praf. J. se ridică imediat după rafală şi se-aruncă lîngă pervaz într-un salt, pe-o gramadă de cioburi, estimînd pagubele: doi dintre băieţi n-au fost pe fază se pare, forţa impactului i-a aruncat pe canapeaua de lîngă zidul opus al încăperii, dezarticulaţi - şi-acum par că privesc imobili ostilităţile cu ochii sticloşi, iar petele de sînge cresc vizibil pe hainele lor şi dau senzatia de pur şi simplu murdar în semiîntunericul gri-roşcat al odăii. Brusc înverşunat, J. saltă arma peste pervaz şi trage o scurtă rafală la întîmplare, provocînd un horcăit scurt de cealaltă parte a zidului, acompaniat aproape imediat de cîteva urlete nervoase: nu se aşteptau la rezistenţă, în beţia adrenalinei lor credeau că vor intra şi aici ca în brînză. Îi aude retrăgîndu-se şi-apoi regrupîndu-se ceva mai încolo, în spatele unor copaci. Mitraliera de mare calibru reîncepe să smulgă cărămizi din zid, de astă dată concentrîndu-se în jurul ferestrei, J. se felicită că i-a picat fisa la timp şi s-a dat la o parte, se foloseşte de moment să-şi încarce arma la loc, odată şi-odată tot se vor opri, se gîndeşte, de unde să aibă atîta muniţie. Şi chiar se opreşte, nu-i vine să creadă cît de linişte poate fi dintr-o dată, zidul din jurul ferestrei e ciuruit ca de carii, o bună parte din el deja a căzut, arată chiar bine încăperea cu o fereastră mai largă, se gîndeşte o clipă absurd în context, J. face un efort şi pune ideea de-o parte, who knows. La timp pentru a vedea cum ceva e catapultat cu putere prin geam, un trunchi de copac de vreo doi metri, ar spune la prima vedere. Al doilea aterizează chiar lîngă el, după ce se izbeşte cu un zgomot surd de perete, în timp ce două pocnituri se-aud aproape simultan în uşa raforsată cu oţel, zguduind-o. Nu, nu-i trunchi de copac, acuma îl vede de-aproape, e rece, un cadavru congelat şi răsucit într-o folie de plastic ca un trabuc, băieţii ăştia au o cantitate cam mare de umor negru pentru gustul meu, îşi spune J. cu un rînjet nervos, auzi tu, să foloseşti trupuri congelate ca proiectile, ba char ca berbece, dacă interpretează corect loviturile ritmice din uşa ranforsată cu oţel, oare le-or fi pus şi mînere, se-ntreabă cu un început isteric de rîs. Vecinii i-au spus, cu ani în urmă, că e paranoic atunci cînd şi-a montat asemenea uşă, unde sînt acum să le-arate cine are pînă la urmă dreptate, chiar, unde sînt. Se-apropie iar de pervaz să mai tragă o rafală, tocmai la timp pentru a recepţiona în plin următorul proiectil uman catapultat tras în plastic. E rece, se gîndeşte strîngîndu-l în braţe în zbor, cu o jumătate de clipă înainte de-a se izbi împreună cu un zgomot surd de perete şi-a cădea în spatele canapelei de-acolo. În sfîrşit într-o oază de linişte şi de întuneric complet.

J. opreşte cu o mişcare precisă a mîinii ceasul deşteptător, apoi se uită un minut drept în sus, spre tavanul afumat, urmărindu-i crăpăturile fine. În minte încă-i pulsează frica unui vis apocaliptic ce se estompează încet, o bună parte din el deja a trecut în uitare. Coboară privirea de-a lungul peretelui solid, gros, de cărămidă, pînă în dreptul ferestrei înguste. Complet împotriva firii lui precaute şi defensive, şi-ar dori acum să fie acolo o fereastră enormă, largă, să intre lumina, să poată vedea prin ea în fiecare zi răsăritul. Conştientizează dintr-o dată că fiecare clipă e importantă în viaţă, că fiecare percepţie subiectivă are valoarea ei. Da, îşi repetă J. cu glas tare, chiar mîine o să cheme zidarii.