luni, 29 decembrie 2008

FĂRĂ SENS: SINGURĂTATEA MEDUZEI. ÎN AŞTEPTAREA LUI PERSEU.

Meduza Gorgona by KaSSandrA
Troznetul brusc al uneia dintre făcliile fixate în suporturile înalte, reverberat cu ecou de coloanele dantelate de marmură albă, îi abate pentru o clipă atenţia de la contemplarea propriei imagini din oglinda înaltă cît întregul perete, acoperită cu foiţă strălucitoare de aur. Îşi reprimă gestul de a privi peste umăr, cu un început instinctiv de fereală, după primele cîteva clipe. Ştie prea bine că n-are vreun motiv să se teamă, inima ei e singura care pulsează în întregul Templu, cîndva al zeiţei Atena, lăsat acum în paragină, ocolit pe departe. Mai sînt şi alte inimi acolo, nu ştie cîte, nu şi-a propus vreodată să afle exact - sute probabil - însă toate sînt acum împietrite, în piepturile împietrite ale titularilor lor, împietriţi - desigur - şi ei, în cele mai variate poziţii, după cum i-a surprins pe fiecare în parte privirea Ei ucigaşă, privirea Meduzei Gorgone.
Îşi întoarce pentru încă o clipă atenţia către imaginea reflectată-n oglindă, privindu-se critic: pielea feţei are o strălucire mată, tern - plumburie, accentuînd-i strălucirea pomeţilor şi evidenţiindu-i cutele dure de expresie, viitoare riduri adînci. Ochii tăioşi au o strălucire ciudată, neomenească, desigur. Coama bogată de şerpi în mişcare continuă sîsîie aţîţat simţindu-i nervozitatea, atacînd haotic cu colţi ascuţiţi în toate direcţiile, stropind orbeşte în jur cu venin. Cînd şi cînd cîte unul din ei se-apleacă brusc cu un şficuit ca de bici şi o muşcă de spate, de piept ori de umeri, deja nu-i mai este teamă de ei, îi îndepărtează uşor ca pe muşte, cu o scuturare din cap şi o miscare unduitoare de eschivă din şolduri şi umeri. După atîta vreme ştie că sînt inofensivi pentru ea, e imună, iar veninul îi cauterizează rănile proaspete aproape instantaneu. În urma muşcăturilor repetate, întregul ei trup, ispititor cîndva atît pentru oameni cît şi pentru zei, are acum o aparenţă metalic-solzoasă, precum o strălucitoare cămaşă de zale, mulată.
Poate ar trebui să le dea nişte lapte, sînt prea neliniştiţi, îşi spune, trecîndu-şi o mînă cu degete lungi, terminate cu pumnalele tăioase ale unghiilor, prin coama de şerpi. Se-ndreaptă încet prin coridoarele întunecate de piatră către Sala Ofrandelor, unde o aşteaptă ca în fiece zi în genunchi, cocoşat sub poverile darurilor, un sclav îngrozit, trimis de comandanţi la fel de îngroziţi ca şi el. Sacrificat dinainte, nu atît de cei ce-au decis să-l trimită, cît mai ales de propria incapacitate de a-şi depăşi groaza şi a-şi ţine ochii închişi, în prezenţa mortală a Gorgonei.
Cumplit blestemul zeiţei, îşi spune sieşi Meduza cu un zîmbet amar, poticnindu-se din loc în loc de cîte o victimă împietrită prin coridorul întunecat: frumosul ei păr de care era cîndva atîta de mîndră - transformat în mulţimea de şerpi, iar toţi cei ce îi caută privirea strălucitoare - să moară, prefăcîndu-se-n piatră. Şi asta fiindcă, nu-i aşa, s-a lăsat sedusă de un zeu - de parcă ar fi avut de ales, cine oare se poate împotrivi unui zeu?....
Se vede treaba că înţeleapta Atena nu-i atît de-nţeleaptă încît să-şi înfrîneze mînia, să depăşească momentul, să ierte ofensa. Să o facă scăpată. La urma urmei, e doar o simplă zeiţă, îi găseşte înţelegătoare scuze Meduza, nu îşi poate depăşi limitările. Zeiţa Înţelepciunii, auzi ce ironie, chicoteşte mai întîi discret prin întuneric Meduza, iar rîsul isteric se-nvolbură-n ea ca un torent şi izbucneste apoi dintr-o dată, reţinut de prea multă vreme se pare, cioburi sonore ricoşînd din pereţii de piatră, umplînd întreg Templul cu reverberaţiile profunde ale ecourilor.
Liniştea îşi revine în drepturi, în cele din urmă, rîsul ăsta defect pe-ntuneric nu-i a bună, îşi zice, uite ce face singurătatea din om - pardon, din Gorgonă - în final ajungi s-o iei razna. Îşi şterge apăsat ochii de lacrimile rîsului uitat undeva în urmă, în întunericul nesfîrşitelor culoare de piatră, în timp ce intră în Sala Ofrandelor, luminată feeric de torţe.

Şi-acolo pe Meduza Gorgonă o aşteaptă sfîrşitul legendei, ascuns în privirea rece a viteazului Perseu, ce se reflectă din scutul strălucitor. Rece şi strălucitor este şi tăişul sabiei ce-i mîngîie fulgerător grumazul, într-o ultimă clipă, strălucitoare şi ea, abandonînd-o într-o mare de linişte. Mai apucă s-audă atît, înainte de a se cufunda complet în uitare: tropotul copitelor şi întîiul nechezat al calului înaripat, divinul Pegas, ce-a aşteptat cu-atîta răbdare moartea ei, ca în sfîrşit să se nască.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "FĂRĂ SENS: SINGURĂTATEA MEDUZEI. ÎN AŞTEPTAREA LUI PERSEU." ***

duminică, 28 decembrie 2008

WHAT IF...

Holiday lights 5 Christmas lights, out of focus by scol22
E-atîta linişte-n jur, zgomotele blocului se-aud estompate, ca printr-o pernă pufoasă, de fapt se petrec într-un alt univers. S-au liniştit chiar şi omniprezenţii vecini - care - trăiesc - practic - pe - hol - împreună - cu - cîinele - lor. Afară a-nceput să fulguie blînd, e frig şi a-nceput deja să se-ntunece, deşi abia e amiază. Senzaţia de desprindere de concret este atît de intensă încît mă-ntreb cum s-ar putea schimba realitatea, ce-ar fi dacă...
... Ce-ar fi dacă am fi mai sinceri, cu noi mai întîi. Dacă am încerca măcar sa-i ascultăm pe ceilalţi cu inima deschisă, înainte de-a trage concluzii ori a emite păreri. Dacă am fi mai destupaţi, căutînd în fiece clipă esenţa, fondul problemei şi nu ne-am împiedica de formal. Dacă am porni de la premisa că ceilalţi sînt oameni înainte de toate, cu bune şi rele, aşa cum sîntem şi noi. Dacă ne-am accepta pe noi aşa cum sîntem, pentru început. Dacă am avea curajul să facem măcar în parte cele spuse mai sus, am putea scăpa, pas cu pas, de povara care ne-apasă pe suflet. Şi-atunci, ca o consecinţă firească - nu-i aşa - ar începe să se petreacă minunile: mai întîi nu ne-ar mai durea coloana în zona lombară, la fiecare gest mai mult sau mai puţin brusc, ar dispărea junghiul ăla din spate, pastilele n-ar mai fi necesare atunci, glasul nu ne-ar mai tremura şi am putea privi oamenii drept în ochi, fără ascunzişuri, am putea atunci susţine privirea oricui. După o vreme, ne-am putea uita în oglindă fără să ne mai fie atît de ruşine de ceea ce ni se-arată.

Luminile strălucitoare clipocesc în propriul ritm / de capul lor printre globuri, în întunericul camerei, atrăgîndu-mi magnetic privirea. E-atîta linişte de jur împrejur, sau doar mi se pare mie că e.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "WHAT IF..." ***

miercuri, 24 decembrie 2008

CLIPA DE REEVALUARE A REALITĂŢII PALPABILE - AJUN DE CRĂCIUN

Christmas Candles
Degetele se mişcă de parcă ar avea voinţă proprie, agile, mîngîind discret tastatura - cu mişcări de o eleganţă naturală le văd eu, modestul, de-aici - precum o clapetare de pian îndelung repetată. Ideile urmăresc îndeaproape ne-ritmul ţăcănitului tastelor, umplînd încetul cu-ncetul ecranul cu viermişorii cuminţi ai cuvintelor, de la stînga la dreapta şi-atunci cînd se termină rîndul - din nou, de la capăt de rînd. În spatele cuvintelor se-ascund nostalgice gîndurile, plutind aparent estompate prin ceaţa pufoasă şi semitransparentă a amintirii momentelor mai mult sau mai puţin fericite, protejîndu-se cu eschive îndelung exersate de colţurile ascuţite ale realităţii, ca într-o enormă cutie plină cu polistiren expandat.
Sînt aproape singur în clădire acum, eu şi portarii, toţi au plecat care-ncotro, ar trebui să mă duc acasă şi eu, nu-i aşa. E un moment de respiro, nu mă pot împiedica să privesc retrospectiv anul care tocmai se termină. Un an plin de evenimente, majoritatea din ele rutină, deci nepurtătoare de satisfacţii. Am încercat să ies din jocul ăsta fără sens scriindu-mi ideile şi simţirile aici ori de cîte ori am considerat că meritau exprimate. Sînt aici momente pe care aş vrea să le retrăiesc again and again, pe repeat cum spunea cineva, inspirat; sînt alte momente pe care aş vrea să le şterg complet din memorie, dacă nu se poate altfel, împreună cu o bucată de creier. Evident că se vede subiectivitatea cum colcăie printre rînduri, de departe se vede, mi-o asum. Dacă vreţi obiectivitate, uitaţi-vă la un telejurnal, citiţi un ziar, daţi o bilă. De ce nu, beţi o bere.

Vă urez tuturor să fiţi pătrunşi de bucuria senină a Naşterii Domnului, să o primiţi fericiţi, alături de cei dragi.
Lumina Crăciunului fie peste voi toţi, virtualii mei prieteni, uneori mai plini de sensuri în comentariile şi în tăcerile voastre decît mulţi din cei ce mă-nconjură în lumea concretă.
Steaua Magilor să îşi arunce razele-i blînde asupra noastră, a tuturor.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "CLIPA DE REEVALUARE A REALITĂŢII PALPABILE - AJUN DE CRĂCIUN" ***

duminică, 14 decembrie 2008

REVERIE DE IARNĂ: LADY IN WINTER - ALFA STYLE.

Merde © Linda Bergkvist
Ei bine nu, ei bine refuz să mă las în voia atmosferei deprimante în care plutim cu toţi în derivă, zilele astea. O simt cum rezonează cu o parte din mine, da, însă refuz să-i dau nas. Aşa că azi vă voi spune cîteva vorbe despre Lady in Winter. Cum, cine e Lady in Winter, nu ştiţi? Nu e cazul să vă ascundeţi de mine, precis aţi remarcat-o şi voi, vi se citeşte asta-n priviri.

E-mbrăcată obişnuit, poate cu mai mult gust decît ceilalţi, însă toate hainele cad cumva altfel pe ea, ansamblul lor depăşind suma elementelor. O haină cu blăniţă la mîneci şi la gulerul-glugă îi pune în valoare, pe de-o parte, mîinile cu degete fine şi imposibil de lungi, agăţate acum de cureaua lată a genţii de umăr, pe de altă parte ovalul prelung al feţei, încadrat de părul roşu intens, acajou. Ies în evidenţă acolo ochii enormi şi strălucitori, de un verde greu definibil, dînd un aer felin - leonin, mai degrabă - feţei prelungi cu pomeţi ridicaţi, frunţii înalte şi buzelor roşii cu colţuri tăiate. E acoperită parcă de o strălucire discretă, împrăştiind în jur sentimentul de ne-comun, senzaţia palpabilă de stranietate. Există oameni din care genele ancestrale strigă, într-o limbă uitată, scoţînd la iveală comori. Cneaghină, da, ăsta-i primul cuvînt ce mi se rostogoleşte pe limbă, atunci cînd o văd, îmi aminteşte de o pictură veche rusească, o troică trasă de trei cai focoşi, prin zăpada înaltă. Iar ea - cu privirea strălucind prin frigul intens, giuvaier printre blănuri.
De obicei imediat înainte s-apară se-aşterne peste toţi şi peste toate o linişte încordată, apoi toate zgomotele fireşti ale străzii devin mai acute, pentru cîteva clipe, ascuţind atenţia tuturor pentru ce va urma. De niciunde începe şi-un fir subţire de vînt biciuitor, zgribulindu-i pe toţi. Pregătindu-i, parcă.
Apoi apare ea, în modul cel mai firesc cu putinţă de pe o alee, în ţăcănit egal de tocuri metalice. Aşteptarea tuturor brusc capătă sens, a venit în sfîrşit şi-acum le polarizează atenţia. Gîturile masculilor se sucesc în unghiuri incredibile, urmărind-o cu priviri avide, îngînduraţi şi atenţi. Femeile sînt ceva mai discrete, privirile lor peste umăr sînt însă la fel de pătrunzătoare, conţinînd, pe lîngă doza standard de invidie sinceră, o urma notabilă de real interes.
Bărbaţii în special îi caută privirea cu aviditate, toţi simt nevoia imperioasă s-o ajute, s-o protejeze, însă cînd sînt priviţi înapoi se feresc instinctiv, timiditatea iese brusc la suprafaţă atunci, prin toţi porii. Şi-atunci încep să se-ntîmple fenomenele: şoferi opriţi la stop uită să pornească la culoarea verde, acceptînd cu seninătate şi cu un zîmbet larg înjurăturile şi claxoanele unei întregi coloane blocate, pentru doar o simplă privire, ăştia - dintre toţi - îi sînt cei mai simpatici. Taxiuri care îi taie calea fără a fi măcar chemate, oferindu-şi serviciile gratuit, politişti în intersecţie care uită să fluiere, pînă la limita carambolajului, şoferi de autobuz care uită să mai plece din staţie. Vînzători cărora trebuie să le spună ce vrea să cumpere de cîte două - trei ori, să apuce întîi să se trezească din transă. Tineri care se opresc în faţa ei şi îi fac declaraţii spontane, de admiraţie.

Mi-e dragă fata asta, să ştiţi, pentru mine ea întrupează speranţa că nu sîntem întru totul telurici, că ne putem încă desprinde din prăpastia concretului cotidian, că mai e încă ceva pur în noi. Că avem încă şansa să transcendem.
Este că v-am extras, pentru o secundă măcar, din senzaţia apăsătoare a frigului şi ploii dese de-afară? Dacă da, Mission Accomplished :P

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "REVERIE DE IARNĂ: LADY IN WINTER - ALFA STYLE." ***

vineri, 5 decembrie 2008

STROPI DE SINCERITATE, PICĂTURI DE PRIETENIE. DE JUR ÎMPREJUR.

Treasure Map by Patrick
Te privesc cu scîntei de înţelegere-n ochi, mă aplec uşor către tine, zîmbesc cald, patern, dau din cap la răstimpuri, în ritmul spuselor tale: "aha, da…". Te înţeleg, adică, sînt complet de acord, între noi pluteşte concordia, baţi la uşi deschise, sînt prietenul tău cel mai bun şi te-ascult. Sîntem pe acceaşi lungime de undă. Dacă mă întrebi ceva - prin absurd - emit un "hm?..." întrebător, de undeva din galaxia mea spiralată şi ridic uşor a interes o sprînceană, ai vorbit prea încet adică, cu gura închisă ori în partea ailaltă, ori a claxonat o maşină pe stradă exact în momentul acela, fatalitate. Dar uite, eu sînt aici, pe recepţie, te-ascult, mai spune o dată.
Aiurea. Dacă chiar insişti, află că tot ce-mi spui îmi intră glorios pe-o ureche şi-mi iese pe alta, cu un fîsîit de ceainic pe foc care aproape se-aude. Ăsta-i momentul meu de somn - fără - somn, ăsta-i fumul meu de ţigară - fără - ţigară de cînd m-am lăsat de fumat, nu mă gîndesc de fapt la nimic, cu-atît mai puţin la problemele tale. Profit de egoul tău supradimensonat care te protejează / te minte într-una, modificîndu-ţi percepţia realităţii din jur conform ideilor tale preconcepute, conform dorinţelor tale. E odihnitor să ai un fond sonor uneori, un backround music pe care să lîncezeşti suveran. Poţi să reţii de-aici ce-ţi convine / te coafează / te măguleşte / îţi satisface egoul, poţi să reţii de exemplu de-aici că eşti o persoană odihnitoare.

Te privesc, da, cu străluciri de-nţelegere-n ochi, drept în ochi te privesc, mă uit prin tine de fapt. M-am lămurit, n-ai fir de intuiţie-n tine, nu-ţi pică nici o fisă, nimic, nu mă cunoşti. Nu ştii ce zace-n mine, prietene.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "STROPI DE SINCERITATE, PICĂTURI DE PRIETENIE. DE JUR ÎMPREJUR." ***

duminică, 30 noiembrie 2008

FĂRĂ SENS: REVERIA NEBUNULUI ALB, DE CÎMP NEGRU @ Labirintul de piatră

The Mad Joker
… Fruntea cu colţ ascuţit aplecată adînc, păr negru, drept şi sîrmos, dat pe spate. O şuviţă atîrnă rebelă.
TIC. Inspiraţie amplă, pieptul se ridică vizibil, un centimetru aproape, atingîndu-i bărbia. Cuta frîntă a ochilor strînşi, dinţii scrîşnesc în surdină, pumnii se strîng şi ei instinctiv. O secundă balans - o bătaie surdă de inimă, rezonînd în tot trupul.
TAC. Expiraţie şuierătoare, ca fumul gros de ţigare, fără filtru, prea tare. Umerii coboară vizibil şi ei, sincron cu oftatul, început timid de relaxare. Altă secundă balans - încă o bătaie de inimă, răsunînd surd în timpane…


Ritualul Sincronizării cu Metronomul, întotdeauna îi iese. Placa de marmură neagră în mijlocul căreia se află, parte a enormei table de şah, îi transferă generoasă o parte din frigul său, prin tălpile goale, iar el îl acceptă de-a dreptul în oase, cu recunoştinţă: simte, deci există, aici şi acum, printre rafalele tăioase ale vîntului rece, de toamnă tîrzie.
Roteşte întîi capul spre stînga, mişcare fluidă, deschide ochii exact la timp pentru a privi în lung una dintre diagonale. Contemplă cîteva secunde înşiruirea pătratelor negre, apoi închide ochii din nou. Cu aceeaşi mişcare fluidă roteşte apoi capul spre dreapta, deschizînd ochii exact la timp pentru a privi aceeaşi diagonală în perspectivă opusă. Repetînd procedura, estimează în cîteva secunde şi cealaltă diagonală, perpendiculară pe prima: priveşte mai întîi drept înainte, apoi, dupa cîteva secunde, înapoi, peste umărul stîng, întotdeauna peste umărul stîng, nu s-a întrebat niciodată de ce. Respectă întocmai ritualul, îi răsună în minte vocea mentorului din tinereţea pierdută, Nebun şi el, desigur. Mda.
Revede apoi, mental, opţiunile: spre stînga e marginea tablei, înapoi sînt cei de aceeaşi culoare cu el, spre dreapta e un pîrlit de pion Negru, zgribulit în paltonul tocit pe la mîneci, fumînd absurd o ţigare, în afara jocului efectiv. Fără apărare, fără sens. Iar în faţă e Ea, Regina de Negru, protejată cu trupul de o altă piesă de aceeaşi culoare. Dilemă: pionul e ţintă sigură, logic pe el ar trebui să-l atace dar… pentru Nebun, un pion fără apărare e un trofeu fără valoare.
Îşi orientează toate gîndurile către unicul trofeu ce merită cucerit: Regina, frumoasă, rece, puternică, arogantă. Un vis de Nebun, da. Ştie că nu poate pătrunde pînă la Ea dintr-o dată însă tentaţia să-ncerce îl macină: dacă ar ataca piesa ce-o apără, spectaculos, sinucigaş şi absurd totodată, ar putea-o privi în ochi măcar, de foarte aproape, pentru scurt timp, pînă la logica sa anihilare. Ar putea primi lovitura de graţie chiar de la Ea, i-ar putea simţi atunci, pentru o clipă eternă, răsuflarea de gheaţă… Îşi foloseşte întreaga stăpînire de sine pentru a rezista tentaţiei. O viaţă pentru o privire, ce ispită… Deşi ilogic, gestul sinucigaş e permis Nebunilor, în Jocul de Şah precum şi în viaţă.
După un minut cronometrat de analiză profundă, găseşte soluţia logică: îşi persuadează amicul Cal Alb să ameninţe piesa din faţa Reginei dorite, aşa încît, la următoarea mutare, cu un pic de noroc, va avea ocazia să se apropie în sfîrşit de trofeul visat, de astă dată complet protejat. Poate chiar va simţi prezenţa regală, înainte să se retragă din faţa atacului său nebunesc, în conformitate cu logica Jocului. Sau poate o va tenta şi pe ea opţiunea - teoretic posibilă, sinucigaşă şi ilogică însă - de a-l ataca. Nebunilor le este permis să spere, în Jocul de Şah, precum şi în viaţă, speranţa e un atribut al Nebunilor.
A făcut tot ceea ce a depins de el, acum trebuie s-aştepte ca Ceilalţi să-şi facă mutarea. Asta e cea mai grea etapă din toate, aşteptarea din umbră. Se scufundă atunci, ca într-o apă adîncă, în Ritualul Sincronizării cu Metronomul, arma secretă a tuturor Nebunilor, ce îi ajută să depăşească toate momentele dificile din viaţă, pe tabla de şah ori aiurea: tristeţea, singurătatea, aşteptarea nesfîrşită în umbră, rutina. Lipsa cotidiană de sens.

… Fruntea cu colţ ascuţit aplecată adînc, păr negru, drept şi sîrmos, dat pe spate. O şuviţă atîrnă rebelă.
TIC. Inspiraţie amplă, pieptul se ridică vizibil, un centimetru aproape, atingîndu-i bărbia...

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "FĂRĂ SENS: REVERIA NEBUNULUI ALB, DE CÎMP NEGRU @ Labirintul de piatră" ***

joi, 27 noiembrie 2008

FĂRĂ SENS: GARGUI DE SERVICIU – RELATARE DE STICLĂ. @ Laşitatea ne-femeii

Serpentscale Gargoyle by Steve Argyle
Cu noii mei ochi văd prin tot şi prin toate, ca printr-o sticlă mai mult ori mai puţin transparentă, dupa caz, la cerere, cum am văzut scris pe ceva, undeva, nu insistaţi, nu mai ştiu cînd şi unde. Cred că pe atunci eram om.
Cu noii mei ochi văd o cheie de sticlă înfiptă în broasca uşii de sticlă cu intarsii de nuc a casei din faţă, de sticlă şi ea, dar sablată. Cînd şi cînd, ne-bărbatul de sticlă încearcă să mai învîrte cheia odată – fără nici un succes, uşa rămîne blocată, poate o ţine pe loc vîntul biciuitor, stîrnit brusc, dintr-o dată. Atunci mai încearcă odată şi apoi încă o dată, cu un gest posesiv, toate îi aparţin, desigur – şi cheia şi casa şi tot ce cuprinde. Desigur.
În ăst timp înăuntru, ne-femeia de sticlă adună cioburile nimicului de prin toate ungherele casei, îl adună cu grijă, ciob dupa ciob, îl împachetează atent, pînă nu mai rămîne nimic, nici un pic. Apoi iese discret în aleea cealaltă, pe uşa de cristal de Veneţia din spatele casei, care se trînteşte singură din cauza vîntului cu un clinchet vesel - dar total nepotrivit în context - de pahar de şampanie, plin cu bule efervescente cam pînă pe la jumătate. În drumul ei trece printre cele două tomberoane cu fundul verde şi gros ca de sticle de bere, aruncîndu-şi în unul din ele, discret, laşitatea, apoi dispare, intrînd în aria de acoperire a altui Gargui. Las’ că o să-mi povestească el mîine urmarea, să nu uit să-l întreb.

Prin lumina zilei mohorîte de toamnă lumea de sticlă se vede clar, enervant de clar, de la înăltimea acoperişului. Fără nici o umbră măcar.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "FĂRĂ SENS: GARGUI DE SERVICIU – RELATARE DE STICLĂ. @ Laşitatea ne-femeii" ***

duminică, 23 noiembrie 2008

PREA VESEL PENTRU TOAMNA DE-AFARĂ

Autumn Ethereal by Alexandre Deschaumes
Explicaţi-mi voi, dacă puteţi, de ce sînt în halul ăsta de vesel. Mă încearcă, da, o veselie, pe dinăuntru mă-ncearcă, o fi vreun virus, vreo substanţă, ceva, ce-ar fi de mirare, s-au mai auzit situaţii cînd unii au rîs cîte o zi şi-o noapte întreagă, după ce mîncaseră ciuperci culese de ei din pădure, deştepţii. O fi fost aragazul de l-am pornit să se mai încălzească prin casă, cică primul efect al monoxidului e euforia, abia după aia te sufoci şi dai colţu’, abia după aia. Afară plouă în etape intense şi reci şi e frig de sfîrşit de noiembrie, aproximativ (cică mult sub...) zece grade şi vînt, iar ziua e scurtă – cum e normal pentru anotimpul ăsta dealtfel – dar nici chiar asta nu mă deprimă. Nici măcar nivelul de stress, crescut alarmant în ultima vreme, din cauza prea multor schimbări dintr-o dată, ori perspectivelor pe termen mediu şi lung ce se-arată înguste ori nule, cel puţin proiectînd logic ceea ce ştim pînă acum. Nici măcar tristeţea ce pluteşte în jur, senzaţia aia tîmpită de Magazin Închis – Inventar cu uşa blocată cu coada de mătură, de-a curmezişul, pe dinăuntru şi cu jaluzele trase în geam, să nu vedem înăuntru – nici una din astea nu mă scoate din pepeni.

Presupun că de fapt am luat-o razna, deşi nu se vede pe-afară. Presupun că sînt complet inconştient. Altfel, ar însemna că am un motiv măcar să fiu vesel, că ştiu eu ceva, la un nivel mai adînc decît cel conştient, ceva care-mi scapă. Voi aveţi vreo idee?

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "PREA VESEL PENTRU TOAMNA DE-AFARĂ" ***

luni, 17 noiembrie 2008

ÎNTOARCEREA DIN STELE A CAVALERULUI RĂTĂCITOR

Project U.L.F. cover by Henning Ludvigsen
Primii săi paşi la întoarcerea pe planeta natală, Cavalerul Rătăcitor i-a făcut pe asfaltul fierbinte al astroportului, într-o superbă după-amiază de vară, coborînd din navetă. Avea cu el echipamentul standard mimetic, deci nu se deosebea, la o primă vedere, de turiştii veniţi în vacanţă, la plajă, să-şi prăjească în mod absolut simetric posteriorul la lumina celor doi sori gemeni ai acestui sistem. Felul legănat în care îşi muta greutatea de pe un picior pe celalalt, specific astronauţilor de cursă lungă, obişnuiţi cu variaţiile bruşte de gravitaţie, ar fi dat de gîndit unui observator avizat. Asta dacă s-ar fi aflat, întîmplător, vreunul prin zonă – eveniment destul de improbabil, dealtfel, ţinînd cont de completa secretomanie în care a fost organizată istorica Întoarcere la Origini a Cavalerului Rătăcitor, aproape la limita clandestinităţii. Se descurcaseră destul de bine chiar, serviciile alea secrete, nimeni nu părea să-l bage în seamă, documentele i-au fost returnate aproape imediat dupa controlul de rutină, fără nici un comentariu. Rutina, da, ştie cîte ceva despre asta, se simte un mic expert în domeniu, ar putea scrie chiar şi o carte.
Ieşind din astroport, refuză cu un gest discret taxi-ul robot ce urma să-l ia în primire, aruncînd bagajul pe umăr cu un gest – evident – de rutină. Porni apoi agale, cu mersul lui legănat, către oraşul cu cladiri fanteziste din zare, oraş care acum îi poartă numele, perpetuîndu-i cu respect amintirea. Asta de vreo două sute şi cincizeci de cicluri planetare încoace, de cînd s-a sacrificat pentru ei.
Tînăr cadet pe vremea aceea, luptînd în războiul galactic cu periculoasa civilizaţie extraterestră fără de nume, mult prea avansată tehnologic faţă de ei, a reuşit performaţa de a întoarce soarta războiului de unul singur, dînd dovada unui curaj nebun. Cînd rememorează evenimentele de-atunci recunoaşte – în sinea lui, desigur – că în mare măsură a fost vorba de pură inconştienţă. Inconştienţă ori nu, pasenţa i-a reuşit atunci, a reuşit să preia controlul unei nave aliene de luptă, să descifreze coordonatele planetei lor de origine, să zboare pînă acolo cu nouăzeci şi nouă la sută din viteza luminii, sărind pe traseu prin cîteva găuri de vierme şi să pună capăt războiului. Distrugînd complet o lume străină şi salvînd o alta în loc, pe-a lui. Restul e istorie.
Pentru el călătoria dus şi întors a durat aproape doi ani în timp subiectiv, ani petrecuţi rătăcind cu viteză relativistă, printre stele; în intervalul ăsta nu prea a avut timp de dileme morale, fiind concentrat asupra rutinei de fiecare zi, de a ajusta permanent traiectoria, sărind dintr-o gaură de vierme în alta, atent să nu ajungă cumva, din neatenţie, în vreun colţ uitat al galaxiei. Supravieţuind fiecărei clipe. Pentru ceilalţi însă, cei de acasă, au trecut două sute şi cincizeci de ani, timp mai mult decît suficient ca fapta tînarului cadet să îl transforme mai întîi în Erou Salvator şi – după prima sută de ani – în mit. Au numit mai întîi un bulevard după el, în oraşul de baştină – Bulevardul Cavalerului Rătăcitor, sună bine, dacă stai să te gîndeşti. Apoi un oraş, apoi altul şi în cele din urmă capitala planetei l-au adoptat ca patron, sanctificîndu-l aproape.
Ironică situaţia, luată în ansamblu, aşa i s-a parut încă de la primul brieffing de la Întoarcerea din Stele, pe staţia spaţiala ce-i poartă – evident – numele, în care patru generali cu pieptul plin de decoraţii şi pe jumatate albiţi, vizibil emoţionaţi, stăteau în poziţie de drepţi şi se bîlbîiau în faţa lui, cadetul de numai douăzeci şi trei de ani. La drept vorbind întoarcerea lui fusese o mare surpriză pentru toată lumea, nu se aşteptau să se mai întoarcă, acţiunea lui nebunească fusese catalogată de la bun început ca sinucigaşă iar el apărea în arhive ca “Erou Căzut la Datorie”. Evident, i-au schimbat statutul urgent, recunoscîndu-l ca Erou în Viaţă, ridicîndu-l în grad, umplîndu-l de onoruri militare, dîndu-i retroactiv solda pe cei două sute şi cincizeci de ani, cu dobîndă. Scutindu-l de impozite pe viaţă.
Cam astea erau gîndurile Cavalerului Rătăcitor, intrînd incognito în Capitala Cavalerului Rătăcitor, cu mersul legănat riscînd să-i trădeze la fiece pas formaţia profesională de astronaut, dar numai dacă ar fi fost de faţă vreun observator avizat – eveniment destul de improbabil, dealtfel, ţinînd cont de completa secretomanie sub care i s-a organizat Întoarcerea la Origini – venind agale deci, cu bagajul aruncat neglijent pe un umăr, dinspre Astroportul Cavalerului Rătăcitor. O luă apoi către centrul metropolei, de-a lungul superbului Bulevard al Cavalerului Rătăcitor, admirînd din loc în loc basoreliefurile ce-i stilizau într-un mod de-a dreptul flatant profilul, prezente pe faţada tuturor clădirilor cît de cît importante. La capătul bulevardului, în faţa clădirii Primăriei, îl aştepta Monumentul. Se aştepta la orice, dar nu la asta: el însuşi se privea înapoi de pe soclu, însă de treizeci de ori mai înalt, dăltuit dintr-un singur bloc de marmură albă, operă de artă fără cusur a unui artist de geniu, desigur. După şocul recunoaşterii începu să-şi analizeze atent reprezentarea, descoperind, pas cu pas, mici diferenţe: pieptul statuii – o idee mai lat, privirea statuii – mai dreaptă, nu uşor saşie ca a lui, nasul – fără cocoaşă, ridurile de expresie din jurul gurii – estompate… Totul era înfrumuseţat, perfecţionat, stilizat în reprezentarea Eroului.

Acela a fost, cel mai probabil, Momentul în care Cavalerul Rătăcitor a luat Istorica Decizie, în timp ce cumpăra o statuetă stilizată ce-l reprezenta privind scrutător orizontul, de la magazinul de suveniruri din faţa Monumentului, iar vînzătorul plictisit se uita prin el ca prin sticlă. Acela a fost, cel mai probabil, Momentul în care a decis să îşi cedeze cu totul propria identitate istoriei, rămînînd incognito de-atunci înainte. Devenind, cu complicitatea autorităţilor ce abia şi-au putut ascunde uşurarea în timp ce-i acceptau oficial surprinzătoarea decizie, un simplu şi banal John Smith.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "ÎNTOARCEREA DIN STELE A CAVALERULUI RĂTĂCITOR" ***

luni, 10 noiembrie 2008

UN BIT SINGURATIC, UMBLÎND PRIN MAGISTRALĂ. MIC ŞI RĂU :P

The Annoying Thing :P
Cum ar fi să fii un bit. Un bit mititel de informaţie, da, plimbîndu-te de unul singur cu viteza de drift prin magistrala aia de patru sute de megahertzi, ducînd cu tine un crîmpei de informaţie pură, de la la sursă şi pînă la receptor. Ajuns la capăt, chip-uri harnice şi neobosite te vor pune mai întîi într-o stivă din memoria RAM, te vor încărca într-un buffer, apoi vor trimite după tine o subrutină, cam bleagă de felul ei, ce-i drept, să te cicleze de un număr finit şi mare de ori, profitînd de clock-ul ăla de doi gigahertzi din procesor, după care or să te-arunce. Nu, nu la întîmplare, pe jos, Doamne Fereşte, cum poţi măcar să te gîndeşti la aşa ceva? Au contactele aurite cu toţii, să ştii, nu sînt barbari – te vor arunca într-un container de reciclare, Recycle Bin îi spune. De acolo te vor mai trimite în cîteva misiuni, din nou ştafetă de informaţie pură, să bîntui cu viteza regulamentară de drift prin magistrala aia de patru sute de megahertzi, pînă la binemeritatul shutdown.
În tot timpul ăsta o sa fii absolut singur, aşa cum îţi doreşti, toţi vor avea grijă să-ţi protejeze sensibilitatea, să nu te deranjeze, să te lase în pace, în durerea ta. Prezenţa celorlalţi biţi în preajmă te-apasă, nu poţi să-i suferi în jurul tău, aşteptînd parcă ceva de la tine. Presîndu-te cu prezenţa lor enervantă. Ai putea avea chiar şi reacţii agresive, cînd te enervezi faci urît, găseşti atunci instinctiv punctul cel mai sensibil al oricui se află – fatalmente – în apropierea ta şi îl loveşti cu toată puterea. S-a mai întîmplat o dată chestia asta, au încercat atunci să te facă din soft, să nu te prinzi că mai erau şi alţi biţi pe-acolo. Nu le-a mers, te-ai prins şi ai făcut urît – evident – au trebuit atunci să rebuteze sistemul… S-au întrerupt vreo duzină de procese, complet neaşteptat, a dispărut o grămadă de informaţie, munca de zile întregi.

Să le fie învăţătură de minte, să ştie mătreţele alea de programatori, de acum înainte, ce înseamnă un bit nervos.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "UN BIT SINGURATIC, UMBLÎND PRIN MAGISTRALĂ. MIC ŞI RĂU :P" ***

duminică, 2 noiembrie 2008

IPOSTAZE ALE INTUIŢIEI FEMININE – FILE NESCRISE ALE ISTORIEI

APROX. 200,000 B.C. TRISTEŢEA APUSULUI TROODON
Mystique (X-Men)
Un fir de tristeţe străbate din privirea tinerei femei troodone, trecînd pragul pleoapelor duble, reptiliene. O lacrimă se-adună încet în colţul unuia din ochii oblici enormi, strălucind o clipă în marginea irisului galben, tăiat în două de pupila verticală. Se uită fix undeva departe, către apus, peste dunele deşertului mărginite de vegetaţia săracă şi pe jumătate uscată, în după-amiaza mult prea tîrzie, lipsită de vînt. Tristeţea intuirii şi-apoi a profundei conştientizări a apusului civilizaţiei troodone o cuprinde cu totul, suprapunîndu-se parcă apusului ce va urma cît de curînd, în lumea reală. Tristeţea se oglindeşte în atitudinea trupului zvelt, reptilian, stralucind în razele soarelui începînd să apună, apoi curba tristă a gîtului fin, acoperit cu piele verde pal, cu o structură cvasi-solzoasă, continuînd apoi cu linia spatelui, curbură tristă şi ea în imobilitatea asumată. Singură coada subţire îi contrazice aparenţa de tristeţe, mişcîndu-se din cînd în cînd, biciuind într-o doară nisipul fin, subliniind prin prezenţa ei formele feselor aţîţătoare, verzi şi ele desigur. Mda, apus şi tristeţe aţîtăţoare.
Instinctul şi intuiţia ei sint foarte puternice, n-are nici o îndoială aici, e o caracteristică a troodonilor, mult prea puţini acum, aflaţi în pragul dispariţiei ca specie. Închide ochii o clipă, lăsîndu-se condusă de intuiţie, urmărind firul evenimentelor ce vor urma. Ştie deja că unica lor sansă de a supravieţui viitorului e amestecarea cu oamenii, hibridizarea, în final asimilarea. Numai aşa genele troodone vor dăinui peste veacuri, ieşind la iveală cînd şi cînd, peste secole, aruncînd asupra omenirii străluciri orbitoare de intuiţie, precum perlele într-un ocean. Ciudată comparaţie marină, pentru o făptură a deşertului, mda. Îşi îndreaptă apoi gîndurile către bărbatul - om pe care-l va întîlni: brunet, piele albă, umeri largi, zîmbet larg, ochi negri umbriţi de sprîncene bine conturate, mobile. Nu, n-are pic de intuiţie, precum întregul lui neam, evident, dar are o imaginaţie explozivă şi asta îl face cu adevărat deosebit. E timid aşa că va trebui să–l încurajeze un pic. Zîmbeşte uşor, primul zîmbet cu adevărat fără fir de tristeţe, de o bună bucată de vreme încoace: se pare că nu se va plictisi, pînă la urmă.
Cînd deschide în sfîrşit ochii se lasă pătrunsă de razele roşii ale soarelui la apus, în timp ce gîndurile triste se estompează treptat, simte pe limbă încă proaspăt gustul intens al viitorului. Exersarea intuiţiei a ajutat-o, e plină de energie acum, scăldata în roşul apus solar, energia-i vibrează în fiece fibră a trupului, în fiece gest. La răstimpuri, coada subţire biciuie veselă nisipul, şuierînd aţîţat. Viitorul? N-are decît să vină!

APROX. 4,000 B.C. TEMPLUL CUNOAŞTERII – ÎN VIITORII MUNŢI ANZI
Ayila's Freedom by Randy Nunley
Locaţia: construcţia masivă din blocuri enorme de piatră, placată cu aur şi argint, în formă de trunchi de piramidă cu trepte, cunoscută sub numele de Marele Templu. Ridicată pe un platou natural, la o altitudine de peste şase mii de metri, în munţii cunoscuţi mii de ani mai tîrziu sub numele de Anzi, structura strălucind orbitor se delimitează net în mijlocul verdelui crud al vegetaţiei dense.
Povara răspunderii de-a fi Păstrătoare a Cunoaşterii în Marele Templu i se citeşte frumoasei Ayila în intensitatea privirii, în fermitatea gesturilor şi-a glasului cu care coordonează toate activităţile, controlînd totul cu o mînă de fier: echipele de cercetători, matematicieni şi astronomi de talent cu toţii, însăşi funcţionarea marelui Observator Astronomic, educarea populaţiei băştinaşe, catalogarea rezultatelor cercetărilor în enorma bază de date. Înaltă, cu părul negru cu reflexe albastre, ten măsliniu şi ochi albaştri cu privirea intensă – aşa ar putea fi descrisă Ayila, pe scurt. Populaţia nativă o respectă în mod deosebit, cîţiva lideri locali au întrebat-o destul de stîngaci dealtfel, dar extrem de politicoşi, întruparea cărui zeu este. Auzi tu, Zeiţa Ayila, şi-acum îi vine să rîdă. Deşi… Şi-a propus să-i ajute să-şi pună la punct calendarul, dîndu-le acces total la vastele informaţii astronomice de care dispune Misiunea – şi asta nu-i de colo. S-a angajat, pe ea şi întreaga echipă de cercetători, la o muncă epuizantă ce se va întinde pe încă cel putin patru – cinci ani. Mda, acces total… Dar rezultatul, calendarul cioplit în piatră, va dăinui peste milenii, uimind omenirea. Da, pentru asta ar putea să-i lase să o numească zeiţă.






APROX. 500 B.C. SENINĂTATEA DRUIDICĂ – IRLANDA CELTĂ
Desert Queen by A.K (Genevra) Brown
Ritualul binecuvîntării naturii, a tuturor elementelor, moment culminant al procesiunii druide ce are loc în Poiana Sacră a codrului secular din Celta Irlandă, noaptea, în fiecare Solstiţiu de Vară, tocmai s-a încheiat. Delicata druidă Aine îşi ridică fruntea încet, încă patrunsă de miracolul comuniunii cu energiile naturii. Părul roşu ca flacăra izbucneşte în valuri de sub gluga robei albe de ceremonie ce-i alunecă încet către spate. În timpul ăsta pleoapele i se ridică încet de pe ochii verzi, visători, umplîndu-se de reflexiile luminii sutelor de făclii de răşină ce umplu poiana şi trosnesc uşor pe măsură ce ard. Inspiră cu nesaţ mirosul de tămîie, privind puzderia stelelor revărsate pe cerul senin. Sentimentul de pace şi linişte o cuprinde cu totul. Natura i-a vorbit, în timpul comuniunii din Poiana Sacră, mai clar decît în orice altă dată: va urma un an de belşug şi îndestulare, toate roadele pămîntului vor fi cu prisos, vînatul va fi bogat şi – lucrul cel mai important – războiul va ocoli aceste meleaguri binecuvîntate şi anul acesta.
Mai stă cîteva clipe in Poiana Sacră, încă savurînd comuniunea ce tocmai a avut loc, apoi, împreună cu ceilalţi druizi şi druide – cîteva zeci – îşi ia toiagul înalt, împodobit cu flori, îşi adună mai bine împrejurul trupului zvelt roba albă şi largă de ceremonie şi-apoi porneşte la drum, să transmită tuturor vestea cea bună, de belşug şi de pace. Părul roşu ca flacăra tresare în urma ei la fiece pas, ca o flamură.








APROX. 2,000 A.D. PASENŢA STUDENTEI MEG, ÎN SESIUNE - ROMÂNIA
Fire Autumn by MEG ©
Meg are mîine examen. E ultima zi, aşa că nu mai învaţă nimic, e un secret pe care îl ştie din anul întii, să lase materia să se aşeze printre neuroni, de capul ei, în ultima zi. Singurele cărţi pe care “le citeşte” acum sînt cele din pachetul de joc, cincizeci şi două la număr, întinse generos pe jumătate din patul îngust de cămin, într-o împărătească pasenţă Napoleon. Pe cealaltă jumătate de pat stă Meg, îmbrăcată complet în roşu, atît pe deasupra, cît şi pe dedesubt: pantaloni largi de trening, bluză sport, ciorapi flauşaţi, chiloţi – toate roşii. Părul rebel este roşu şi el (evident) şi are tendinţa să-i intre într-una în ochii oblici, enormi, de-o culoare stranie (... kaki?...). Mda, toată lumea e atrasă magnetic de ochii ei, toţi băieţii se comportă ciudat, toate fetele o invidiază. Ochii îi ies mai tare în evidenţă din cauza tenului măsliniu, cineva i-a spus că are sînge albastru şi de-aia, păi sigur, o tachinează, nesimţiţii. Altfel, cum se-ntoarce cu spatele le simte privirile avide, strîns lipite de ea, a-nceput să se obişnuiască cu asta. Stranietatea are preţul ei, da.
Meg stă cu picioarele strînse la piept, îmbraţişîndu-şi genunchii, privind concentrată către pasenţa întinsă, prin fumul ţigării pe care o ţine cu eleganţă naturală între degetele neobişnuit de lungi. Se uită la cărţi dar vede prin ele, cumva, ceea ce va urma. Nici ea nu-şi explică de unde îi vin senzaţiile astea, certitudinea că ceva se va-ntîmpla cumva ori altminteri, că X îi este prieten, Y duşman, ori Z e bolnav de boala cutare. Ştie sigur că o sa ia notă mare la examen, nu ştie însă cum. Ştie că va fi cîndva fericită, dar încă n-are idee cînd şi alături de cine. Ştie că va afla cîndva toate astea, la momentul potrivit, se pare. Ştie, mai ales, că va exista un moment potrivit – asta totuşi e bine.
Mai sînt şi amintirile – aşa îi place sa le numească, amintiri, deşi n-au absolut nici o legatură cu ceea ce i s-a întîmplat pînă acum, în viaţa asta. Într-una din amintirile astea, în cea mai veche din ele se vede pe ea, femeie - reptilă, privind apusul, peste dunele deşertului. În alta e Păstrătoare a Cunoaşterii în Marele Templu, undeva, în Anzii de-acum, iar în cea mai recentă binecuvîntează natura, într-o pădure din actuala Irlandă, Druidă, împreună cu ceilalţi Druizi.
Un zgomot se-aude afară, trezind-o din reverie. Cu un gest uşor scutură scrumul ţigării, apoi mai întoarce o carte. Îşi îmbrăţişează în continuare genunchii, privind prin pasenţă şi prin fumul albastru al ţigării, pînă dincolo de ele. Meg, sondînd viitorul.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "IPOSTAZE ALE INTUIŢIEI FEMININE – FILE NESCRISE ALE ISTORIEI" ***

marți, 28 octombrie 2008

ÎN URMĂ RĂMÎNE, TĂCUT, PE-NTUNERIC, SENSUL PIERDUT.

Broken glass by Simon Crubellier
Clipa cînd ţi-aduni fiinţa, ciob cu ciob, pentru a pleca acasă, este poate momentul cel mai plin de semnificaţii al zilei. Da, încă o zi de luni s-a sfîrşit, încă un superb început de săptămînă, nemulţumirea te roade pe dinăuntru. Păi cum de ce, iar n-ai făcut nimic palpabil, iar a trecut ziua pe lîngă tine degeaba, ăsta-i sentimentul care te domină. Ca şi cum ai fi intrat prin centru în ochiul ciclonului, fluierînd un cîntecel, cu un zîmbet în colţul gurii şi-narmat cu veşnica ta inconştienţă şi-ai ieşit apoi – pentru a cîta oară, te-ntrebi – centrifugat.
Ai adunat bombănind aproape jumătate din cioburi şi încă n-ai descoperit nici un sens, de ce oare te miri, sensul e întotdeauna la fundul grămezii, la valoarea ta măcar atîta ar trebui să ştii. Îl cauţi cu încăpăţînare prin sudoarea şi truda de-a păzi găunoase principii, răspîndite mai peste tot împrejur. Prin energia consumată degeaba, prin orzul dat aiurea pe gîşte. Îţi vine să te uiţi într-una peste umăr, ştii că cineva tace sonor acolo, te-ai simţit toată ziua sub lupă / privit / testat / evaluat. Ţi s-a mai întîmplat, sentimentul ăsta îl ştii, are un gust aparte, amar. Bei apă şi speri să se duca, n-ai noroc, îţi rămine lipit pe cerul gurii. Mesteci cu ură o ciungă de mentă (… dementă?...).
La urmă gaseşti cîteva task-uri neterminate, promisiuni neonorate, inconsecvenţe. Degeaba te-apleci din şale şi-apoi în genunchi şi te uiţi atent sub birou, în patru labe, nu-i. Sensul ţi-a scăpat şi de data asta. Îţi vine să-i strigi: “Ştiu că eşti acolo, deşi taci, să ştii că te-aud!” Rigipsul e alb şi n-are ecou. Te îndrepţi din şale, oftînd, dai shutdown apăsat la toate. De buton.

Ultimul ciob îl detectezi chiar înainte de-a stinge lumina, înfipt într-o talpă, ai călcat pe el evident. Îl smulgi cu o mişcare îndelung exersată, îl pui în buzunar, lîngă celelalte. Porneşti către casă prin noaptea rece, şchiopătînd uşor. Lăsînd în urma ta nedescoperit sensul ăla tăcut, refuzînd să-l mai cauţi. Ignorîndu-l.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "ÎN URMĂ RĂMÎNE, TĂCUT, PE-NTUNERIC, SENSUL PIERDUT." ***

joi, 23 octombrie 2008

ÎNGROZITOARELE CONSECINŢE ALE POLUĂRII ASUPRA BERZELOR NEEXPERIMENTATE

stork at work ;)
Acum fix un număr prim de ani, o barză avînd ca ţintă Palatul din Principatul Monaco (… I wish… :P) a demonstrat lumii întregi că şi-a ratat vocaţia, efectuînd o dealtfel foarte complexă aterizare forţată deasupra Ploieştiului, la maternitatea locală, fiind ameţită de vaporii compacţi de benzină ce îmbîcsesc atmosfera zi de zi pe acele meleaguri. Mda, bine c-a nimerit maternitatea aia pînă la urmă, putea s-ajungă pe stadionul Petrolul, ori – Doamne fereşte – pe Hipodrom…
Ăsta-i principalul motiv pentru care vorbesc româneşte, în loc să vorbesc franţuzeşte cu accent monegasc.
Pentru conformitate, evenimentul astronomic s-a petrecut azi, fix la ora 1:30 AM, deci l-aţi cam ratat. Apropos, nu vă agitaţi, vă rog, nu consider că am cu adevărat ceva de sărbătorit anul ăsta. Mda.
Horoscop personal pentru azi, provided by MEG ©:
Soarele în Balanţă (şi anu’ ăsta pică tot acolo… :P), în sextil cu Pluto = refacere de alianţe, cu străini eventual; Mercur în Balanţă = diplomaţie, asociaţi (tineri) şi scris; Luna în Leu (… merçi beaucoup… :| ) = riscul de-a mă umfla în pene; Venus în Săgetător = pretenţii estetice exagerate şi tendinţa de a-mi satisface anumite plăceri culinare; Marte în Scorpion (în domiciliu adică), în cuadratură cu Nodurile Lunare = tendinţă de agresivitate (tot soiu’) pe fond emoţional negativ; Jupiter în Capricorn, în trigon cu Saturn (aspect rar, o dată la 20 de ani) = mare şansă de a mă afirma prin creativitate (… just can’t wait…)

Luv U all :*.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "ÎNGROZITOARELE CONSECINŢE ALE POLUĂRII ASUPRA BERZELOR NEEXPERIMENTATE" ***

miercuri, 22 octombrie 2008

THE SECRET GALACTIC WAR [GORGONA VERSUS SISYPHUS]

I. TANDRUL ATAC ASUPRA CAPACITĂŢII ABSTRACTE [GORGONIAN STYLE]
“Gorgona - trăind printre oameni, hrănindu-se din logica lor”

"The Queen of Winter" by Caroline E. Wick
E conştientă în mod acut că nu este singură, simte supravegherea atentă a mulţimii imense de specialişti Gorgoni care-au contribuit la implantarea ei fără nici o stridenţă în societatea băştinaşă. Trupul ei pămîntean poartă numele de Anka şi-acum, după şapte ani terrieni, încă o mai şochează cu rudimente ale emoţiilor primare, fixate cu încăpăţînare în celulele nervoase, chiar şi după eliminarea ocupantului băştinaş original, încă îi mai rezervă surprize, deşi antrenamentul de a-l folosi a fost îndelungat şi foarte minuţios, deşi cei mai buni specialişti ai neamului ei au muncit pe brînci alături de ea. Cum am mai spus, a fost muncă de echipă. Pe lîngă munca efectivă, extraordinară a fost totala clandestinitate în care s-a petrecut adaptarea, scăpînd supravegherii atente a Autorităţii Galactice şi-a duşmanilor de moarte, neamul Sisyphus. O realizare extraordinară în sine, ţinînd cont că sute de tentative au eşuat lamentabil, majoritatea din cauza incapacităţii Gorgonilor de-a se adapta emotivităţii necontrolate a pămîntenilor. Nu-i tocmai uşor să te infiltrezi într-un corp uman şi-apoi să faci faţă valurilor interminabile de emoţii în care băştinaşii se complac, pare-se cu mare plăcere. Mda, o încercare grea pentru neamul Gorgonic, toţi fiinţe energetice practice, trăgîndu-şi energia vitală din gîndirea logic – bazală.
Acum însă n-are timp de reverii fără finalitate, aşa că Anka se concentrează, cu o uşoară-ncruntare, asupra crucialei sale misiuni. Subiectul a fost ales cu multă migală în urma unei analize atente asupra întregii populaţii masculine, fiind cel mai promiţător exemplar. În două minute se va întîlni pentru o cină romantică cu bărbatul cu cel mai înalt potenţial imaginativ de pe planetă. Dacă ar fi lăsat să se dezvolte natural, în cîţiva ani va ajunge, cel mai probabil, un matematician şi filosof de renume, campion al gîndirii abstracte – aşadar, un pericol de moarte pentru neamul Gorgonic. Aici intervine rolul crucial al Gorgonicei Anka: ajutată de mulţimea specialiştilor ce-i suflă în ceafă, ea îi va schimba viitorul acestui tînăr de succes, reorientîndu-i enormul potenţial imaginativ către chestiuni ceva mai prozaice: cum să cîştige bani, de exemplu, apoi – cum să-i investească cu profit maxim şi risc mic, pentru nobilul scop de a-şi întreţine familia, căci va avea o familie mare. Nu, el nu ştie încă nimic din toate astea, însă viitorul îi este deja planificat în detaliu, pe zeci de ani de-acum înainte, specialiştii Gorgoni muncesc de ani întregi la acest proiect prioritar. Zeci de ani va dedica de-acum înainte acest geniu pămîntean gîndirii practice, logice, prozaice, dedicate atingerii unor scopuri precise. Îl priveste cum intră în cameră, înalt, întinzîndu-i timid buchetul de trandafiri roşii. Frumoasa Gorgonă, Anka după numele de adopţie, se lasă sărutată de tînărul geniu, iar pleoapele ei coboară încet peste ochi, conform procedurii îndelung repetate, estompînd strălucirea intenţiei perfect conştiente. Spinii trandafirilor roşii i se-nfig adînc în podul palmei, smulgîndu-i un geamăt aproape lasciv, precum o tristă şi tîrzie justiţie poetică.

Iar neamul Gorgonic, neam logic prin excelenţă, va dăinui trăgindu-şi seva din acest uriaş potenţial energetic uman. Da, oamenii sînt (fără măcar să aibă habar) aliaţii de nădejde – şi-atît de inconştient de puternici – în lupta cu duşmanii gîndirii logice, neamul Sisyphus.

II. TRUDA IMPLANTĂRII ARMEI POETICE [SISYPHUS MODE]
“Sisyphus - trăind printre oameni, infrătindu-se cu visele lor”

"Secret Jedi" by Del Melchionda
Paul Sisyphanul întinde cu reticenţă mîna trupului său pămîntean către ceasul deşteptător ce ţîrîie strident pe noptieră, prin întunericul şi frigul enervant în care-i scufundat totul. Previzibil – şi ceasul e rece. Frigul îi cuprinde tot corpul, începînd de la mîna întinsă de sub pătură, accentuîndu-i starea de proastă dispoziţie, trezindu-l de-a binelea. Planetă de doi lei, plină de primitivi limitaţi, dacă ar fi după el i-ar lăsa aşa, să se chinuie. Dar nu, Paul e-un profesionist cu-adevărat responsabil, a venit aici cu o misiune şi-o va duce pînă la capat. Sfidînd frigul şi ignorînd insecuritatea dată de întunericul profund, se ridică şi se-aşează pe marginea patului, lipindu-şi tălpile goale de parchetul lucios şi – desigur – rece. Ar fi suficient un gînd, unul singur, apoi un pic de concentrare şi-o simplă comandă mentală, să se extragă din limitarea spaţiului tridimensional în care s-a autoclaustrat, să soarbă apoi cu nesaţ energie izvorîtă dintr-o sursă cuantică pură… Şi mai ales din încorsetarea timpului ar vrea să scape, primii doi ani pămînteni i-au pus răbdarea la grea încercare – mai are încă de suportat de vreo douăzeci de ori pe-atît… Ştie c-ar fi o greşeală, orice activitate energetică ar putea fi detectată de Autoritatea Galactică – deci ar afla şi reprezentanţii duşmanilor Gorgoni, periclitînd secretul preasublimei lui misiuni, aşa că se abţine, cu greu. Se remontează, depăşindu-şi hipersensibilitatea naturală de Sisyphan, amintindu-şi contextul în care-a ajuns aici, în colţul ăsta îndepărtat de galaxie, pe o planetă locuită de primitivi. Primitivi, da, aşa par la prima vedere, însă specialiştii Sisyphi sînt de cu totul altă părere. I-au analizat sute de ani pe toate părţile, au disecat chiar cîteva zeci de exemplare pentru a confirma rezultatele incredibile ale primelor cercetări, făcute, ce-i drept, cam la repezeală. Concluzia finală a fost însă unanimă: primitivii ăştia au un asemenea potenţial încît, dacă sînt direcţionaţi cum trebuie, cu subtilitate, vor ajunge departe. Ghidarea este încă necesară, iar acţiunea asta trebuie făcută cu extremă subtilitate şi mai ales fără să afle Autoritatea Galactică, care se opune oricărei intervenţii sub ameninţarea unor sancţiuni drastice. De aia e nevoie de un specialist ca el, să trăiască printre ei, conectat complet la sistemul lor de valori, o întreagă viaţă pămînteană. Să stea low-profile zeci de ani, să-şi facă datoria, să planteze sămînţa din care va rodi mai tîrziu, peste cîteva sute de ani abia, capacitatea de-a controla complet spaţiul şi timpul. Complet, adică toate dimensiunile spaţiului, absolut toate. Împlinirea unui ideal. Specialiştii rasei Sisyphus au postulat mai multe metode de-a dezvolta acest potenţial latent în fiece fiinţă umană, cea mai promiţătoare fiind altoirea pe-o bază poetică, bine pusă la punct. Şi-aici intervine el, specialistul Sisyphan poet, Paul după numele de adopţie, acum în trup de adolescent pămîntean, viitor poet de geniu, peste zeci de ani pămînteni, plantînd cu subtilitate sămînţa. Cînd va da rod el se va fi întors de multă vreme acasă, “la pensie”, cum se zice pe-aici, absorbind cu nesaţ energie pură, mîngîind cu privirea pădurea de rime din faţa casei, crescută sălbatic pînă aproape de oceanul compact de metafore, incredibil de albastru. Acolo-şi va cheltui creditele de lumină cîştigate cu trudă aici, pe pămînt, în preasublima lui misiune secretă.

Iar neamul Sisyphan, neam de lumină, va dăinui trăgîndu-şi seva din potenţialul uriaş de visare al pămîntenilor, aliaţi de nădejde – şi-atît de inconştient de puternici – în lupta cu duşmanii visării dintotdeauna, neamul Gorgonilor.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "THE SECRET GALACTIC WAR [GORGONA VERSUS SISYPHUS]" ***

luni, 13 octombrie 2008

PUTEREA DE-A PIERDE CU DEMNITATE

Chess by Alex Deich
Îţi începi şi dimineaţa asta cu dinţii strînşi, ca de obicei. Arunci priviri urîte-n oglinda din baie în timp ce estimezi pagubele. Nu prea îţi place ce vezi, cearcănele alea parcă nu erau acolo săptămîna trecută, colţurile gurii erau parcă o idee mai sus… Zîmbeşti automat, iar din oglindă ţi se-ntoarce un rînjet. Mda, mai bine bei odată cafeaua aia şi te duci.
Parcurgi întreaga zi cu dinţii strînşi, încruntat, luptînd continuu pentru a cîştiga. În fiecare discuţie pe care o porţi duci lupta asta îndîrjită, faci totul pentru asta, absolut totul. Faptul că ceilalţi au început să te ocolească, tac brusc şi nu mai zîmbesc atunci cînd intri în cameră nu te opreşte din drum, adaugă însă o cută pe fruntea ta, a-ncruntare. Încă o cută.
Cîndva îţi găseai o fărîmă de timp pentru tine, să te analizezi, să cauţi motivele-ascunse ale acţiunilor tale. Cîndva. Acum nu mai ai timp pentru asta, îţi concentrezi toate energiile să cîştigi. Dacă te-ai analiza un minut, ţi-ai da seama că motivul pentru care te zbaţi atîta este că nu admiţi ideea eşecului, nici o clipă măcar, fugi de ea ca de dracu’.
Pe vremuri circula un banc cu olteni, cum că maşina concepută şi executată la Craiova nu va putea circula niciodată pe străzi, fiindcă a ieşit de la proiectare de 4 metri lăţime şi 2 metri lungime – asta fiindcă toţi oltenii vor să stea în faţă, evident. Mda, se pare că dorinţa de-a cîştiga cu orice preţ se află adînc îngropată, pe-acolo pe undeva, printre genele noastre.

Să ştii, maestre, că eşti mult mai bărbat dacă ştii să faci faţă şi cîte unui eşec, time to time. E o artă, să ştii.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "PUTEREA DE-A PIERDE CU DEMNITATE" ***

duminică, 5 octombrie 2008

NEVOIA DE FERICIRE, NEVOIA DE HAPPY END

Scrat's Excalibur :D
Sînt momente în viaţă cînd “Nevoia de Happy End” ne domină, depăşind în intensitate celelalte sentimente, mai mult sau mai puţin perene. De regulă ni se-ntîmplă în weekend-uri, după cîte o saptamînă obositoare şi plină de evenimente de care încercăm să uităm. Şi-atunci ne înfundăm în cîte-un fotoliu, înarmaţi cu “muniţie” crănţăibilă şi multiple recipiente conţinînd lichide bine frapate. Şi ne pierdem apoi cîteva ore din viaţă adîncindu-ne în povestea plină de suspans, dar sută la sută previzibilă, a vreunui film în care (evident) într-un final glorios, Binele Învinge. La urma urmei, avem asta în sînge, dacă avansăm cu introspecţia pînă în anii copilariei ne aducem aminte că mai toate basmele de bun-simţ se terminau cu “… şi-au trăit fericiţi, pînă la adînci bătrîneţi”, iata o meritorie “lăsare la vatră” a eroului, dupa ce l-a învins, prin metode specifice, pe Zmeul cel Rău. Evident, alături de Fata Împăratului (cea mai mică dintre fete dar, în acelaşi timp şi cea mai frumoasă, dacă ne aducem bine aminte).
Apropos, interesantă specia asta, a Zmeilor: toţi verzi, ne-umani dar totuşi umanoizi, cu un miros specific, greu suportabil pentru oamenii şi caii autohtoni, neobişnuit de puternici, dispunînd de resurse materiale şi tehnologice de invidiat… aş zice că e vorba de o specie cu un background reptilian, poate extraterestră (why not?), coexistentă cu umanitatea primordială, din zorii istoriei. Iată o întrebare: de ce oare nu mai sînt printre noi? Poate erau prea puţini şi-au fost omorîţi “one-by-one” de Feţi-Frumoşi… poate ceva de pe Pămînt (clima, compoziţia chimică a atmosferei, sexualitatea dezlănţuită a băştinaşelor, stressul cotidian) nu le-a priit şi i-a dat gata… poate s-au întors înapoi, în universul lor (de unde-au venit, nu-i aşa), după ce ne-au epuizat resursele naturale din acel element pe care nici măcar nu-l ştim, fiindcă nu-l mai avem :P… poate au văzut încotro ne-ndreptăm şi-au fugit disperaţi, cît mai departe (în spaţiu şi timp) de făţărnicia societăţii de consum în care ne-am transformat şi în care ne adîncim, day after day…

Dar să revin la chestiune: da, mi-aş dori să nu mai văd frunţi încreţite, sprîncene încruntate şi buze strînse în jurul meu. Da, nici în oglindă. Da, mi-aş dori ca toate întîmplările vieţilor noastre să se termine cu Happy End, simt nevoia asta, deep inside. Voi nu?

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "NEVOIA DE FERICIRE, NEVOIA DE HAPPY END" ***

duminică, 28 septembrie 2008

BÎNTUIE VIROZELE. BEWARE...

MyDoom by Alex Drăgulescu
Temperatura ridicată este una din formele prin care corpul ia pe cont propriu lupta cu viruşii, ignorîndu-ne complet pe noi, titularii. În clipele astea ni se-arată destul de concret că n-avem controlul decît pe timp frumos / pace, pentru vremea de furtună / război există un alt comandament de care ascultă trupul nostru, unul mai adecvat. Îmi imaginez această Echipă II de Comandă, un grup de lupi de mare / războinici, toţi bărboşi, toţi îmbrăcaţi în veste de protecţie (evident) negre din piele, jucîndu-şi nervoşi pe sub veste pachetele de muşchi compact tatuate, printre cicatricile adînc tăiate şi urît vindecate. Se uită chiorîş la tine cu toţii, ce te-a apucat, adică, ţivilule, să-i deranjezi pe ei din repausul binemeritat, şi-acum, dacă tot ai făcut-o, păi dă-te la o parte, ţivilule, lasă-i pe Ei, Misiriaşii, să te scoată ŞI din furtuna asta / să-ţi salveze pielea ŞI din ăst război. Ţivilule. Şi ca să-ţi vezi de ale tale şi să-i laşi pe ei, Adevăraţii, să-şi facă treaba şi să nu-i mai deranjezi cu prezenţa ta şovăitoare şi moale de ţivil ce eşti, ia matale nişte endorfină din rezerva strategică, simte-te bine şi vezi-ţi de ale tale.
Cu cantitatea respectivă de endorfină prin vene umbli de colo pîna colo, right, da’ nu poţi să faci mare lucru, decît să împrăştii în jur viruşi, pe o rază medie de un strănut şi da, să împrăştii multă, multă, multă căldură, de la “înălţimea” celor peste treizecişiopt de grade ale tale. Ai şi momente de pauză, da, anume cînd zaci tremurînd într-un pat, cu termometrul înfipt adînc – sub un braţ, evident, nu vă gîndiţi la prostii – şi sub două-trei pături, privind de sub marginea unei perne bine trasă peste ochi cum Ea se-agită într-una de colo pînă colo, să-ţi fie toate aproape, calde şi proaspete: medicamente, ceaiuri, prăjiturele, citrice.

Se-agită într-una, pînă te linişteşti, pînă te simţi cu-adevărat bine – şi-abia cînd îţi citeşte asta în priviri, abia atunci se linişteşte şi Ea. Asta dacă ai cu-adevărat noroc în viaţă. Pe loc repaus, am zis, luptăm noi în locul tău. Ţivilule.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "BÎNTUIE VIROZELE. BEWARE..." ***

marți, 9 septembrie 2008

AMINTIRI DIN LUMEA ASEMENEA

Ozone Observation Deck by traceydewell
Foşnetul neaşteptat al unei frunze uscate, tîrîte cu zgomot de vînt de-a lungul trotuarului pustiu şi-asemeni uscat, îţi provoacă o basculare bruscă înapoi în realitatea palpabilă, percepută simultan. Simultan percepi şi cealaltă realitate, cea în care lucrurile par a avea totuşi sens. Inspiri adînc, închizi ochii şi te-afunzi înapoi pe aleile abstracte, pentru tine însă cel putin la fel de reale, ale lumii-pereche, ale lumii-asemenea.
Ţi-arunci mai întîi privirea peste umărul stîng, în virtutea unui vechi obicei (uşor artistic, uşor vetust, aşa cum ai arunca peste umăr o eşarfă – de mătase desigur – prea lungă) şi-ţi vezi înşirat, stroboscopic, trecutul: suma paşilor tăi, devenind unul dintr-altul, urmărindu-ţi alegerile, deciziile. Din unghiul ăsta şi cu o privire atentă poţi vedea pînă departe în urmă, cu claritate, consecinţele palpabile ale deciziilor pe care le-ai luat pînă acum. Spaţiul corespunde timpului aici, întîmplările petrecute cu multă vreme în urmă le vezi undeva, departe, la limita orizontului, în timp ce evenimentele recente te calcă efectiv pe călcîie. Ducem cu noi trecutul, spunea cineva, precum un dinozaur coada – zi după zi tot mai lungă, o ducem întreaga viaţă, ca pe-o povară; altcineva asemuia trecutul unui şarpe, întrebîndu-se dacă n-ar putea, cumva, să-şi muşte propria coadă, forţînd destinul, provocînd paradoxul. Şi se văd atît de clar toate, privind peste umăr: deciziile corecte – distanţate egal, elegant, precum vertebrele; din loc în loc – diformităţile compromisurilor, cocoaşele alegerilor proaste. De fiecare dată cînd îţi contempli trecutul descoperi corelaţii noi şi nebănuite, cauzalităţi împletindu-se recurent în jurul coloanei vertebrale a trecutului tău. Mintea-ţi propune sec o „Observaţie rece”: ambele modele ale trecutului se subscriu anatomiei reptiliene. De meditat. Mda.
Îţi aduni apoi puterea de-a privi înainte, acolo unde-ar trebui să fie, nu-i aşa, viitorul. Aici ţi-e mult mai greu, imaginea ce-o vezi înainte se schimbă de fiecare dată, în funcţie de punctul asupra căruia te concentrezi. Puţine lucruri rămîn cvasi-constante – şi ca să le decelezi din caleidoscopul în continuă schimbare, trebuie să priveşti totul, again and again.
În final rămîne neschimbată o singură imagine, corelată viitorului apropiat, împreună cu o senzaţie acută de pericol: o mînă – mîna ta, desigur – ţinînd portofelul TĂU, îl recunoşti dintr-o mie – şi-aici începe partea tristă a viziunii: mîna ţinînd portofelul răsare, împreună cu un firişor de sînge, de sub roţile unei maşini, pe asfalt.... Naşpa.
Ieşi din starea de transă şi îţi extragi încetişor portofelul din buzunarul de la spate, ţinîndu-l cu vîrful degetelor şi oarecum departe de tine, ca pe-o grenadă ce urmează să explodeze. Arată exact ca în imaginea ta: aceeaşi culoare, în aceeaşi lumină de după-amiază de toamnă... Închizi ochii şi-ţi reprimi un oftat: asta e, o viaţă are omul, bine că mai ai cîteva secunde măcar să te obişnuieşti cu ideea, mulţi nu-s atîta de norocoşi, să ştie din vreme ce li se-ntîmplă şi cînd....

Şi-atunci se petrece miracolul: un tînăr îţi smulge portofelul dintre degetele inerte, sprintînd printre cele cîteva frunze uscate de pe trotuarul uscat, într-o rabufnire bruscă de adrenalină. În primele patru - cinci secunde n-apuci nici măcar să te întorci după el, atît de pătruns eşti de propria dramă şi-atunci cînd în fine o faci, zgomotul frînelor şi ţipetele trecătorilor îţi pătrund în urechi, ascuţite, pecetluind înţelegerea faptului că AI SCĂPAT şi de data asta, AI VĂZUT, da, dar nu era pentru tine. Norocosule.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "AMINTIRI DIN LUMEA ASEMENEA" ***

joi, 4 septembrie 2008

BREAKTHROUGH, PRIN NIŞTE RUTINĂ

Gabon's Loango National Park by Michael K. Nichols, N.G.
Înaintezi fără grabă împotriva furtunii minerale, pas după pas, cu vîntul din faţă, scrîşnind discret nisipul între măsele la fiecare rafală. Soarele puternic se reflectă strîmb în ochelarii-oglindă, sablaţi radial şi oarecum asimetric şi ei de rafalele furtunii uscate. De cealaltă parte a lentilelor, de partea ta adică, perspectiva asupra realităţii se schimbă corespunzător, devenind la rîndul ei radială. Accepţi modificarea ca pe-o sarcină de servici, primită discreţional, printr-un simplu e-mail. Uşor încruntat, înghiţind în sec, pe uscat.
Cu fiece pas efectele coroziunii de vînt sînt tot mai evidente, ţi-apar pe tot corpul şanţuri adînci şi-aproape orizontale, cu ramificaţii ciudate, intersectîndu-se în moduri nebănuite, ce avansează aproape vizibil. Unele dezvăluie vulnerabilităţi, de regulă ascunse privirii. Altele sînt estetice într-un mod complet neaşteptat, cvasi-aerodinamic.
Nimic nu te opreşte însă din drum, tu mergi mai departe, împotriva furtunii modelatoare. Metabolizezi pas cu pas şanţurile săpate de vînt, transformîndu-le treptat în riduri de expresie. În final eşti mai suplu, iar zîmbetul tău s-a mărit natural cu vreo doi centimetri.

Cînd ajungi, în sfîrşit, în oaza de calm de după furtună, transformările devin evidente. Cu un pas nonşalant şi suplu, acum, te grăbeşti spre orizontul unde te-aşteaptă soarele, estompîndu-te treptat în lumina roşie, sanguinică, a crepusculului. Prietenul tău dintotdeauna, soarele.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "BREAKTHROUGH, PRIN NIŞTE RUTINĂ" ***

vineri, 22 august 2008

UNSLEEPING…

Soft Watch by Salvador Dali
Cît de obosit poţi s-ajungi, care-i limita extremă de la care coarda face “plici”, mă-ntreb de-o bucată de vreme. Aia de la care-ncepi să dai rateuri, aia de la care amintirile celorlalţi despre cîte-o-ntîmplare petrecută-mpreună nu mai coincid cu amintirile tale. Cînd nu-ţi mai găseşti ritmul zile în şir, după un efort considerat normal, altădată. Cînd fugi consecvent de rutină, cu riscul de-a lăsa “unfinished tasks” să se-adune. Cînd cauţi satisfacţii în senzaţii simple – un gust, o imagine, un sunet – şi-ncerci să le simţi repetat, pînă la saturaţie. Cînd nu mai tolerezi defectele celorlalţi şi-ncepi să le spui ce gîndeşti despre ei, indiferent de consecinţe, total nediplomatic – cunoscuţi, necunoscuţi, nu importă. Cînd nu-ţi mai pasă cum apari în ochii celor din jur. Cînd bei profilactic cafele, pînă ţi se face greaţă. Cînd faci acelaşi lucru de două – trei ori la rînd, fără un rezultat aparent. Cînd foloseşti o pereche de căşti ca alibi pentru a te izola de ceilalţi. Cînd visezi aiureli în continuarea evenimentelor reale de peste zi. Cînd te eschivezi – din ce în ce mai stîngaci – de-a raspunde la întrebarea stereotipă “ce mai faci?”. Cînd începi a căuta înţelesuri profunde în privirile vecinilor de bloc. Cînd nu-ţi imaginezi c-ai putea face altceva decît să dormi, în potenţialul concediu.

Am cîteva idei despre asta, le ţin (încă) pentru mine. Într-o bună zi poate am să vi le povestesc. Dacă o să fiţi cuminţi, iar eu o să fiu ceva mai puţin obosit.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "UNSLEEPING…" ***

sâmbătă, 16 august 2008

EFECTUL DOPPLER AL MIROSULUI ÎN DRUMUL SPRE CASĂ

"Bucharest Sunset" by Cristian Scutaru
În drumul meu de la scîrbici către casă merg pe partea stîngă a străzii, cu muzica urlînd în urechi şi ochelarii de soare pe nas; soarele se-ndeamnă să apună roşu, undeva în faţă şi pe cealaltă parte a străzii. Întotdeauna pe cealaltă parte.
La-nceput trec pe lîngă un soi de mic parc, calc pe cîteva frunze uscate (…august… deja frunze uscate?...mda), urmează apoi cîteva străduţe liniştite, cu case liniştite, de oameni liniştiti, într-o amiază tîrzie şi liniştită.
Pe la jumătatea drumului, după ce fac primii paşi pe lînga blocul acela vechi şi lung, stalinist în măreţia lui dezolantă, pe Vatra Lú şi pe stînga, mă-nconjoară Mirosul; hoţeste, pe nesimţite, pînă să mă prind sînt deja înconjurat. Prima senzaţie certă e de transpiraţie stătută, evoluînd discret către lemn (… brad?...) vopsit cu ceva pe bază de solvenţi organici, nitrolac e cuvîntul care mi se rostogoleşte pe limbă cînd mă gîndesc. Se transformă treptat, mirosul adică, după doar zece paşi, în naftalina din dulapul cu haine de iarnă, văd parcă o clipă, la marginea cîmpului vizual, o mînecă de pardesiu negru şi aspru… Inspir adînc, să depăşesc momentul, însă mirosul s-a metamorfozat deja: peşte prăjit acum, sărat, ars bine în tigaia înegrită pe-o parte, acolo unde-i flacăra mare. Privesc gînditor apusul care se-ntîmplă în faţa mea şi pe cealaltă parte a străzii, în timp ce mirosul – cu certitudine viu – evoluează discret către peşte afumat, batog de macrou mai exact, cu boabe de muştar şi toate cele pe lîngă, lămîie, dafin, piper. Scutur din cap şi-ncerc să-ntind pasul, în timp ce duhoarea oscilează, cameleonic deja, între jegul concentrat al homeless-ului din gangul din stînga şi rahatul de cîine de rasă bine crescut de lîngă rigolă, în care era cît pe-aci să calc în încercarea disperată de-a scăpa de primul.
Mă frec discret la ochi pe sub ochelarii de soare, au început să mă usture brusc pe ultimii metri şi cred că nu-i de vină soarele roşu care-mi bate din faţă acum, coborînd încet dincolo de blocuri. Mai am un pic, mirosul a ajuns la varză stricată (parfum!...). Mai are o ultimă zvîcnire (de orgoliu?...) pe ultimii metri, în fata cabinetului stomatologic, DA, ăsta-i miros de carne pîrlită cu freza, îl inspir cu nesaţ: în sfîrşit, ceva ce pot înţelege. Pe nesimţite se termină blocul, nu înainte să-mi curgă în cap un pic de zeamă de aer condiţionat de undeva de la etajul de sus. Nu, nu mă uit de unde-a picat, îmi păstrez demnitatea, dacă am rezistat pînă acum…

Soarele a coborît sub marginea blocurilor, bulevardul se-apropie, împreună cu mirosul familiar de asfalt încins, praf de ciment şi gropi la tot pasul. Cu un gest îndelung studiat îmi scot ochelarii, nu mai am nevoie de ei astă seară. De-aici şi pînă acasă pot privi oamenii drept în ochi.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "EFECTUL DOPPLER AL MIROSULUI ÎN DRUMUL SPRE CASĂ" ***

luni, 11 august 2008

ÎN AŞTEPTAREA INSPIRAŢIEI

Paut Neteru (Tree of Life)
Se pare că inspiraţia mă ocoleşte de cîteva zile. Şi nu doar pe mine, n-am văzut nici o idee cu adevărat originală de vreo săptămînă încoace, pe o rază de şapte-opt bloguri de jur împrejur. Ţinem cu toţii, demni, antenuţele pleoştite, însă date pe spate, cool, cu o picătură de gel.
Există explicaţii cît se poate de astrologice, daca vrei să le vezi: Neptun e retrograd – aspectul ăsta a-nceput de cîteva luni da’ acum se cumulează cu alte aspecte la fel de parşive: Venus în cuadratură cu Luna Neagră şi mai e şi lipsa de creativitate dată de Jupiter retrograd. Cum ziceam, secetă maaare…
Partea bună e că nu mai dureaza mult, cel puţin două din aspectele astea se “desfac” pînă pe la sfîrşitul lunii, o să vină odată şi sezonul ăla ploios şi-atunci să vezi ce-o să mai înotăm în idei, care de care mai profunde şi mai originale. Ca peştii prin jungla inundată.
Pînă atunci propun să ne mişcăm discret antenuţele, să fim sensibili la tot ce ne-nconjoară. Şi să avem grija să nu ne atace furnicile roşii, în ultima vreme umblă peste tot în gaşcă, nebunele alea.

Să acumulăm deci, pînă atunci, evenimente / poveşti / întîmplări ca bureţeii bine storşi, în aşteptarea torentelor de idei ce vor urma.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "ÎN AŞTEPTAREA INSPIRAŢIEI" ***

luni, 4 august 2008

SUPEROFERTĂ: SUFLETE LA DISCOUNT

Solduri :P
Nu ştiu ce-i cu tine în ultima vreme de mă-ntrebi tot timpul ce trebuie să faci, parcă ai fi un copil!... Atîta naivitate mă sperie, mai aveai un pic şi-ntrebai necunoscuţii pe stradă încotro s-o iei, norocul tău că eram eu prin zonă (mi-s băiat de treabă de felul meu), dac-ai fi nimerit un om rău cine ştie unde-ai fi ajuns. Lumea e rea, măi băiete, toţi mint şi toţi fură, nu poţi să mai ai încredere-n nimeni. Nu mai e ca pe vremea lui Ţepeş, cînd lăsai punga cu galbeni în răspîntie înainte de-a se fi-noptat şi-o găseai apoi în zori neatinsă. Azi cheresteaua de ţepe e scumpă şi chiar noţiunea de ţeapă a suferit, de-atunci, transformări radicale…
Să fii conştient de valoarea ta, asta ar trebui să faci, ăsta ar trebui să fie idealul tău. Tocmai de-aia îi şi zici ideal, că încă nu l-ai atins. La mintea cocoşului, nu-i aşa, ce-ai mai căuta tu aici, printre noi, dacă ţi-ai fi împlinit toate visele, toate idealurile, dacă n-ai mai aştepta ceva nou de la viaţă. Măcar să se-ntîmple, să se-mplinească odată, să-nceapă să aibă sens, într-un final glorios, toate evenimentele aparent disparate care s-au tot întîmplat de la o vreme încoace. Să se lege ceva.

Şi-aici e-o dilemă de-a dreptul filozofală, cum poţi să măsori, dintr-o privire aruncată în grabă sau din două-trei vorbe smulse cu cleştele, valoarea unui om? După aia abia constatăm că nu ne mai rămîne nimic pentru noi, după ce ne-am vîndut aproape pe gratis.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "SUPEROFERTĂ: SUFLETE LA DISCOUNT" ***

duminică, 27 iulie 2008

GUSTURI INTENSE, GUSTURI CE-MI PLAC

Butterfly Apple
* Miez (… mieji?...) de nucă “instant” (iei cîte două-trei nuci, le strîngi în pumn şi le spargi, trust me, înveţi repede), scăpate în miere de salcîm şi pescuite apoi, one by one, cu linguriţa; totul se-ntîmplă iarna, în bucătărie, la căldură, în timp ce afară viscoleşte iar la buletinul hidrologic anunţă, din zece în zece secunde, “gheaţă la mal”.
* Lămîie stoarsă într-un pahar, peste care pui mult-mult zahăr şi-apoi o linguriţă cu vîrf de cacao şi-amesteci bine-bine, pînă ajunge un sirop de consistenţa mierii şi complet uniform; combinaţia asta o laşi (minim) şase ore la temperatura camerei, acoperită cu un şervetel doar. Citronadă cu gust unic, de fiecare dată altul, de băut pe verandă, după-amiaza, vara, la ţară, neapărat citind un roman de aventuri.
* Ness rece şi tare, moderat de dulce sau chiar amar (dacă eşti cu adevărat rezistent) peste care torni cu ură o cantitate aproape egală de suc de portocale direct din cutie; in extremis merge şi Fanta. Poate singura ta şansă să parcurgi (fără s-o iei razna) restul materiei, pentru examenul de a doua zi.
* Tot ce are (ori care face) coajă comestibilă: coaja de pîine, coaja de măr, caimacul laptelui proaspăt fiert, coaja mămăligii, coaja (tare) de la caşcaval, coaja (arsă, eventual) de la placintă, toate îmi plac. Daca aş gusta coaja universului, arsă un pic pe la margini, cred că şi aia mi-ar plăcea.
* Un cub cît două cutii de chibrituri de margarină “Marga”, un cub tot atîta de mare de marmeladă, două triunghiuri de brînză topită, şase pesmeţi soldăţesti şi-un ceai “no name” de cazan, asortat cu o amintire de zahăr şi-un fir de bromură, neapărat dintr-o cană metalică – mic dejun cazon de fiecare zi, total lipsit de imaginaţie dealtfel. Nu seamănă cu nimic altceva.
* Brînză telemea tăiată în felii subţiri şi ţinută cîteva clipe pe cerul gurii, în aşteptarea cafelei calde, neapărat. Componentă de bază a micului dejun al campionilor, te umple de energie pentru tot restul zilei.
* Gustul amar al codiţei de măr galben şi dulce, strivită-ntre dinţi. Dupa ce ai mîncat mărul, neapărat. Iarna, la gura sobei, cu o pătură groasă pe genunchi.
* Pepene roşu (dulce şi foarte zemos) cu pîine neagră, vara, la ţară, în soarele crud al amiezii.
* Borş rece din frigider, înghiorţăit pe-ascuns noaptea, direct din sticlă. În vîrful picioarelor goale, să nu audă părinţii că încă nu te-ai culcat, că încă citeşti romane, la ora asta, cu veioza sub pătură.

* Gustul viitorului – ăsta mereu mi-a plăcut – îl simţi cum te loveşte ca o rafală bruscă de vînt, răvăşindu-ţi părul şi tăindu-ţi respiraţia. Se-ntîmplă numai de cîteva ori în viaţă, să ştii. Daca eşti pe fază, inspiri adînc.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "GUSTURI INTENSE, GUSTURI CE-MI PLAC" ***

duminică, 20 iulie 2008

IONUŢ CÎNTĂ

Model: Oscar R.
Ionuţ cîntă în corul bisericii. Inspirat, cu o voce profundă, de bas, adesea cu ochii închişi. Cînd îi deschide, îşi ridică privirea către sfinţii pictaţi pe pereţi şi-apoi o întoarce încet catre mulţimea credincioşilor. E-nalt deci se uită departe, peste capetele celor din faţă, pîna hăt, la intrare, acolo unde se vînd lumînări şi se pupă icoane. Privirea lui, ca un far de ceaţă, baleiază, tacticos, întreaga biserică; atinge mai întîi creştetul plecat al unei blonde şterse, apoi pe-al unei brunete ochioase şi pline de personalitate de-alături şi-apoi mai departe, oprindu-se cînd şi cînd asupra vreunei prezenţe mai incitante. Dacă cineva îşi încrucişează privirea cu el – “fuge” în cealaltă parte, timid. În timpul ăsta cîntă într-una, neobosit, basul lui vibrant ne pătrunde pe noi mai întii, reverberîndu-se apoi, prin boxele montate afară, peste întreg cartierul.
Cînd nu cîntă, Ionuţ se plimbă într-una, înainte şi-napoi. Se mişcă printre enoriaşii patrunşi de evlavie uşor, cu mişcări continue, parcă numai din muşchi, emanînd o senzaţie de forţă, de masivitate reţinută. Ca şi cînd ar conduce un tanc numai din vîrful degetelor. Atunci cînd te ocoleşte în înghesuială, pectoralii lui joaca uşor, alternativ, la fiece pas, sub camaşa subţire, de vară. Se poartă ca şi cum n-ar fi tocmai conştient că polarizează atenţia şi asta îl prinde.
De Sfîntul Ioan toate băbuţele şi toate broscuţele au avut pretextul perfect să se duca să-l pupe, una n-a ratat ocazia asta, l-au pupat fiecare de cîte două-trei ori, pe amîndoi obrajii. Se apleca săracul de la jumătate ca să-l poata pupa, a fost o emulaţie feminină atunci, iar el, şobolanul, s-a lasat mîncat, uşor încurcat, cu un zîmbet discret, lipit poznaş în colţul gurii.

Ştiu pe cineva – persoană feminină – care aşteaptă prilejul să-l roage să-i fie model, pentru o şedintă foto. Sau două.
Ionuţ cîntă bas în corul bisericii, cîntă cu talent, pentru noi şi pentru întreg cartierul. Atunci cînd nu se plimbă printre noi, cîntă.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "IONUŢ CÎNTĂ" ***

duminică, 13 iulie 2008

MUŞAMALIZATORUL DE SERVICIU 3: ŞTII CE SĂ FACI, RĂSPUNSUL ESTE ÎN TINE, DEJA

Loneliness
Fixezi cu privirea un punct imaginar, de cealaltă parte a străzii. Trecătorii te ocolesc experţi, cu eschive îndelung exersate, ca pe-un obstacol inerent. Fiindcă este evident pentru toţi, după expresia feţei tale, că în clipele astea nu vezi nimic şi pe nimeni în jur. Gîndurile îţi ocupă toată atenţia şi capacitatea de concentrare acum, eşti întoarsă cu totul către interior. În cele din urmă te căinează o babă, tîrînd după ea două plase pline cu zarzavaturi: “bine că nu te-a apucat în mijlocul străzii, maică, cine ştie, te călca vreo maşină…” Te foloseşti cu oarece eficienţă de clipa asta de luciditate forţată şi într-un final glorios te ghemuieşti pe-o bancă.
Potenţialităţi neîmplinite, ocazii pierdute, se-nghesuie să-ţi acapareze atenţia cu mirajul lor, adîncindu-te şi mai mult în tristeţe. Ştii bine că dacă te-ar iubi cu adevărat n-ai fi singură acum, ar fi lîngă tine tot timpul. Ştii bine că dacă te-ar iubi cu adevărat, ar face şi el un sacrificiu pentru tine. Cuvintele pot fi mincinoase, faptele însă spun mereu adevărul. Privind în urmă faptele cu obiectivitate, totul devine dureros de evident: te foloseşte ca pe-o umbrelă, cînd plouă – iar tu, tu te laşi folosită, fiindcă-l iubeşti. Dureros de clar, da. Ştiai toate astea şi pină acum dar refuzai să le-accepţi conştient, din cauza implicaţiilor mult prea dureroase.

De fapt ştii ce să faci, răspunsul e-n tine deja. Mai ai să-ţi aduni puterea şi să hotărăşti momentul. Atunci abia vei fi liberă, abia atunci vei putea respira ca tot omul, fără senzaţia aia îngrozitoare de pumn în plex. Atunci vei putea să bei un pahar de apă fără nodul ălă în gît.
La respectul faţă de tine însuţi ai renunţat deja, ţi-a mai rămas în schimb demnitatea. Respiri adînc, îţi îndrepţi spatele, te ridici şi mergi mai departe. Esti tristă, da, dar ţii fruntea sus şi-i privesti pe toţi drept în ochi.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "MUŞAMALIZATORUL DE SERVICIU 3: ŞTII CE SĂ FACI, RĂSPUNSUL ESTE ÎN TINE, DEJA" ***

duminică, 6 iulie 2008

J. ŞI REALITATEA VIRTUALĂ – STUDIU DE CAZ

"The Future is Ours" by Christine M. Griffin
Senzaţia de securitate este prima care-l învăluie: solidă, ca o uşă metalică de seif, dotată generos cu zăvoare care se-nchid de jur împrejur, fixîndu-se ferm în zidurile supradimensionate, ca de cetate, ale camerei. Nimeni în spatele lui, ca să-l sperie, să-i ştirbească senzaţia de siguranţă personală, nici măcar pentru o secundă. Urmează apoi un “burst” de căldură interioară, radiind din centru (asta-i pe undeva prin zona inimii – nu-i aşa) către extremităţi, progresiv, fară nici o grabă, aproape la limita lascivităţii. Toate astea se petrec pe fondul unei relaxări musculare uniforme şi complete. J. se simte acum ca după un masaj îndelungat, urmat de o saună purificatoare.
Aruncă o privire în jur – iată, minune, i-a reapărut simţul vederii, cînd oare s-a întîmplat, se-ntreabă fix o secundă, apoi lasă gîndul la o parte – la urma urmei ce mai contează, important e că acum vede, iar priveliştea ce i se-arată merită tot efortul financiar pe care l-a facut pînă acum şi pe care o să-l mai faca în continuare, pînă la achitarea ultimei rate – supărător gînd, dar J. reuseste să-l estompeze rapid şi cu oarecare succes şi pe ăsta.
Se află acum la o recepţie luxoasă, candelabre enorme luminează feeric sala de bal. Toată lumea e îmbrăcată în ţinută de seară, ca şi el, dealtfel, deja au inceput să nu-l mai mire minunile astea care se-ntîmplă de la sine parcă. J. se pomeneşte brusc în mijlocul atenţiei generale, toată lumea îl aplaudă şi se ridică-n picioare cînd trece pe lîngă ei, se pare că a salvat cel puţin o prinţesă din gheare perverse şi rele de balaur, dacă nu chiar vreo două, după cum se poartă toţi cu el. Tot strîngînd mîini, ajunge lîngă o masă festivă şi după agitaţia disperată a chelnerilor şi a şefului de sală, se pare că e masa lui. Nu este singur, acolo îl aşteaptă (evident) partenera lui; e suplă, plutind într-o rochie de seară neagră, din mătase, croită cu spatele gol, vorbeşte cu cineva de la masa de-alături aşa că J. are tot timpul, apropiindu-se, s-o admire pe îndelete. Ea se-ntoarce către J. ca-n vis – sau cel putin aşa percepe el timpul acum, uşor dilatat din cauza emoţiei, zîmbeşte – şi-atunci lui i se taie brusc respiraţia şi-i mai trece şi pofta de mîncare pe deasupra, ei da, pentru fata asta merită să lupţi cu doi-trei balauri cu gheare perverse. Se-apropie vrăjit de ea, îi sărută curtenitor mîna, se-mbată de privirea ei şi-o întreabă, dînd curs primului gest de voinţă proprie din seara asta: “Cum te cheamă?...”
Fata îl fericeşte cu un zîmbet absolut răpitor, însă nu spune nimic. În scurtul moment de tăcere care urmează, J. aude distinct în ureche o voce, politicoasă dar fermă, mestecînd cu importanţă parcă numai majuscule, venind de niciunde si pe care aparent numai el o poate auzi, cei din jur fiind acordaţi pe altă frecvenţă: “…. Domnule J., vă rugăm să nu mai socializaţi cu Proiecţiile Generate în Realitatea Virtuală, informaţiile Dumneavoastră financiare arată că Limita Dumneavoastră de Credit acoperă numai Serviciul de Bază şi NU vă permiteţi costul Opţiunilor Speciale…”. Mda.

J. îsi priveşte chipul reflectat fidel, cu lux de amănunte şi-n dublu exemplar pe deasupra, în ochii de caprioară rănită ai partenerei sale. De undeva, din afara realitaţii virtuale în care se scaldă, poate chiar din memoria lui reală, pînă la J. tunelează un gind: “Ochii sînt ferestrele sufletului”. Reflexiile gemene din ochii enormi îi zîmbesc înapoi lui J., perfect sincronizate. Cu un zîmbet cam strîmb.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "J. ŞI REALITATEA VIRTUALĂ – STUDIU DE CAZ" ***

duminică, 29 iunie 2008

REFLECTĂ-TE, DE VREI, ÎN OGLINDA OCHILOR MEI

READY 2 MIRROR U - "Love" by SergeyP
Te uiţi de nevoie-n oglindă, în ultima vreme, ţi-e teamă de ce vezi acolo. Fiindcă oglinda ta nu minte, te-arată exact aşa cum eşti, nu cum ai vrea tu să pari. Dacă ţi-ai face curaj să te uiţi, oglinda ta ţi-ar spune despre tine tot ce vrei, dar mai ales, ce nu vrei: suferinţa, grijile, nopţile nedormite, ce-au fost şi-or să fie, dragostea (cînd este ori nu-i) şi-adesea, meteorică, speranţa; uneori scapă de-acolo şi cîte-o sclipire de fericire, dureroasă aproape în intensitatea strălucirii ei.
Asta fiindcă (oare chiar nu ştiai?...) esti posesoarea uneia din acele oglinzi rare, din cristal şi metale nobile, are şi duh, să ştii, e-o oglindă făcută în vremuri apuse şi cu multă migală de un meşter neîntrecut, păstrător al unor secrete pierdute în negura timpurilor, cunoscător atît al lumilor văzute, cît mai ales al celor nevăzute. Dacă te-ai uita mai atent la modelul cu încrustaţii complicate al ramei acoperite acum de patina timpului şi la fineţea lucrăturii, ai băga de seamă că nu-i marfă de talcioc, e soră bună cu oglinda din basmul cu Albă ca Zăpada, aceea care spunea doar adevărul, chiar şi în fata împărătesei celei rele, cu orice risc. De fapt, ce riscă ea, de fiecare dată cînd spune adevărul? – decît să fie spartă în mii de cioburi – şi-o protejează de răzbunarea nemulţumiţilor numai blestemul ăla de-l ştii, cu şapte ani de ghinion. Deci putem spune că e curajoasă, răspunde pentru tot ce-ţi arată cu însăşi existenţa ei.

Dacă-ţi place să fii minţită în schimb, ştii ce să faci: cumperi o oglindă de plastic din piaţă şi stai apoi liniştită, că aia n-are duh, deci te-arată exact cum vrei tu să te vezi. Cum vrei tu să te minţi, adică. Dacă îţi place să fii minţită, asta-i alegerea ideală. Deci nu te supăra pe oglinzile ochilor mei, că nu-ţi mint despre tine ce vrei, mă ştiu mult prea bine cu duhul oglinzii deci n-am să te mint. OK?

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "REFLECTĂ-TE, DE VREI, ÎN OGLINDA OCHILOR MEI" ***

luni, 23 iunie 2008

EMANCIPAREA FEMEII - ÎN AFGANISTAN

"Papu" by Blanca Marzal
Recent am auzit la ştiri că în Afganistan tocmai s-ar fi autodetonat o–femeie–cu–bombă, ridicînd de la “n” la “n+1” numărul atentatelor sinucigaşe (reuşite) din acest an.
M-a înveselit mult vestea asta, o veste bună pot spune, în principal din două motive.
Întîi şi-ntîi ne-arată că afganii ăia, talibani pînă în măduva oaselor, au renunţat la ideile lor preconcepute despre rolul marginal pe care trebuie să-l accepte femeia în societatea lor tradiţională, îmbrăcată ca o mumie, fără şcoală şi preocupată, pînă acum, numai de cratiţe şi de curul puradeilor. Iată, de-acuma femeile vor fi egale cu bărbaţii acolo, dacă nu chiar un pic şefele lor.
Şi doi – sînt convins că schimbarea a fost binevenită şi bineprimită şi de populaţia – ţintă a atentatelor, sătulă să tot primească peste ochi, cînd le e lumea mai dragă, (exclusiv) organe reproducătoare masculine, proiectate generos de suflul exploziilor; iată, deci, de-acum înainte vor fi împroşcaţi cu organe feminine, mult mai moi, în primul rînd, dar şi mult mai aspectuoase. Şi cu ceva mai puţin păr decît pînă acum, ceea ce va reduce în mod măsurabil senzaţia colectivă de greaţă.
O veste bună, într-adevăr, se pare că lucrurile merg spre bine acolo, oamenii ăia sînt, evident, pe drumul cel bun.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "EMANCIPAREA FEMEII - ÎN AFGANISTAN" ***

sâmbătă, 21 iunie 2008

SOLSTIŢIUL DE VARĂ

:P
FACTS: solstiţiul de vară se va petrece în noaptea asta, la ora 03:11 AM mai exact. Astronomic, marchează ziua cea mai lungă din an. Astrologic, Soarele trece din zodia Gemeni în zodia Rac.
Realitatea subtilă a acestui eveniment e mult mai importantă de fapt, deşi prea puţini dintre noi mai sîntem încă deschişi pentru a accepta enunţul ăsta, educaţia noastră orientată spre concret ne condamnă să privim doar coaja concretă a evenimentelor, sîntem condiţionati zi de zi să ne mulţumim cu acel colţisor infim din realitate care se vede la prima privire superficială; înţelesul profund ne cam scapă, nu mai avem timp şi chef pentru el, nu avem de fapt ochii formaţi – şi-i chiar obositor, nu-i aşa, e ca şi cum te-ai duce-n război fără arme – să-l percepem deghizat în forma lui eminamente ocultă, discretă, cum ziceam – subtilă.
Solstiţiul aduce cu sine o descătuşare enormă de energie vie, tot ce e viu se-ncarcă de ea, precum florile se deschid şi se-ntorc după soare, vrăjite. Şi evenimentele ce se petrec în această baie de energie sînt profund afectate, e-o plinătate de-ntîmplări la marginea logicului, intrînd serios pe tărîmul magiei.
În noaptea asta fetele de măritat îşi visează ursitul, supunîndu-se unui ritual complex pentru a afla: dacă-i urît ori frumos, sărac ori bogat, slab ori voinic, cu noroc ori fără. În noaptea asta gîndurile de iubire sînt de neoprit, îşi ating ţinta, dărîmă totul în cale, ca un val de flux; sîntem mai mult ori mai puţin conştienţi de asta.
În noaptea asta de vis broscoii ies pe marginea drumului şi-aşteaptă şansa lor (reală acum, în ciuda improbabilităţii ei aparente) de a se transforma în prinţi – dacă nu ştiaţi, asta se-ntîmplă numai şi numai dacă sînt sărutaţi (pasional, evident, mai încape vorbă) de prinţese frumoase, cu şoldul înalt, cu piciorul mic şi cu pasul uşor, cu părul roşu ca jarul mocnit, cu ochi verzi enormi şi cu degete fine. Genul de prinţesă pentru care bărbaţii uită să mai plece cu maşina de la stop, expunindu-se fără crîcnire înjurăturilor şi claxoanelor, despre genul ăsta de prinţesă vorbesc eu aici, ştii tu bine de care. DANGEROUS.
În noaptea asta de vis vrăjitoarele pun cu certitudine de-un consiliu / sabat, într-un loc izolat din padure, unde tu nu le vezi, doar le-auzi murmurînd vrăji amestecate cu vîntul uşor ce mişcă crengile copacilor. Da, acolo fac vrăji, evident, ce credeai tu, naivule. Îmi place ideea de vrajă – şi vrăjitoarele-mi plac, mereu am fost masochist.
În noaptea asta fermecată ielele bîntuie pădurile, în căutare de prospătura (FRESH MEAT), iar dacă le-ntîlneşti e musai să nu te uiţi la ele, că de-ţi prinde vreuna privirea îţi strîmbă nasul şi gura, şi-apoi rămîi aşa. BEWARE.
În noaptea asta două blocuri de calcar se iau la braţ şi merg la plimbare, discutînd încetişor de una şi de alta, cum a remarcat Stanislaw Lem.
În noaptea asta unii-şi permit să dispară după un cot al drumului, cu tot cu maşină, aşa cum a observat cu fineţe Mircea Eliade.

Tu pe cine-ai visat, ce-ai simţit (ori pe cine), unde ai fost şi cu cine, în noaptea asta magică? În locul tău aş face-un efort şi mi-aş aduce aminte. Cine ştie, s-ar putea să constaţi că prinzi “din aer” ceva important. Eu mi-aş nota pe ceva, în locul tău.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "SOLSTIŢIUL DE VARĂ" ***