AMINTIRI DIN LUMEA ASEMENEA

Ozone Observation Deck by traceydewell
Foşnetul neaşteptat al unei frunze uscate, tîrîte cu zgomot de vînt de-a lungul trotuarului pustiu şi-asemeni uscat, îţi provoacă o basculare bruscă înapoi în realitatea palpabilă, percepută simultan. Simultan percepi şi cealaltă realitate, cea în care lucrurile par a avea totuşi sens. Inspiri adînc, închizi ochii şi te-afunzi înapoi pe aleile abstracte, pentru tine însă cel putin la fel de reale, ale lumii-pereche, ale lumii-asemenea.
Ţi-arunci mai întîi privirea peste umărul stîng, în virtutea unui vechi obicei (uşor artistic, uşor vetust, aşa cum ai arunca peste umăr o eşarfă – de mătase desigur – prea lungă) şi-ţi vezi înşirat, stroboscopic, trecutul: suma paşilor tăi, devenind unul dintr-altul, urmărindu-ţi alegerile, deciziile. Din unghiul ăsta şi cu o privire atentă poţi vedea pînă departe în urmă, cu claritate, consecinţele palpabile ale deciziilor pe care le-ai luat pînă acum. Spaţiul corespunde timpului aici, întîmplările petrecute cu multă vreme în urmă le vezi undeva, departe, la limita orizontului, în timp ce evenimentele recente te calcă efectiv pe călcîie. Ducem cu noi trecutul, spunea cineva, precum un dinozaur coada – zi după zi tot mai lungă, o ducem întreaga viaţă, ca pe-o povară; altcineva asemuia trecutul unui şarpe, întrebîndu-se dacă n-ar putea, cumva, să-şi muşte propria coadă, forţînd destinul, provocînd paradoxul. Şi se văd atît de clar toate, privind peste umăr: deciziile corecte – distanţate egal, elegant, precum vertebrele; din loc în loc – diformităţile compromisurilor, cocoaşele alegerilor proaste. De fiecare dată cînd îţi contempli trecutul descoperi corelaţii noi şi nebănuite, cauzalităţi împletindu-se recurent în jurul coloanei vertebrale a trecutului tău. Mintea-ţi propune sec o „Observaţie rece”: ambele modele ale trecutului se subscriu anatomiei reptiliene. De meditat. Mda.
Îţi aduni apoi puterea de-a privi înainte, acolo unde-ar trebui să fie, nu-i aşa, viitorul. Aici ţi-e mult mai greu, imaginea ce-o vezi înainte se schimbă de fiecare dată, în funcţie de punctul asupra căruia te concentrezi. Puţine lucruri rămîn cvasi-constante – şi ca să le decelezi din caleidoscopul în continuă schimbare, trebuie să priveşti totul, again and again.
În final rămîne neschimbată o singură imagine, corelată viitorului apropiat, împreună cu o senzaţie acută de pericol: o mînă – mîna ta, desigur – ţinînd portofelul TĂU, îl recunoşti dintr-o mie – şi-aici începe partea tristă a viziunii: mîna ţinînd portofelul răsare, împreună cu un firişor de sînge, de sub roţile unei maşini, pe asfalt.... Naşpa.
Ieşi din starea de transă şi îţi extragi încetişor portofelul din buzunarul de la spate, ţinîndu-l cu vîrful degetelor şi oarecum departe de tine, ca pe-o grenadă ce urmează să explodeze. Arată exact ca în imaginea ta: aceeaşi culoare, în aceeaşi lumină de după-amiază de toamnă... Închizi ochii şi-ţi reprimi un oftat: asta e, o viaţă are omul, bine că mai ai cîteva secunde măcar să te obişnuieşti cu ideea, mulţi nu-s atîta de norocoşi, să ştie din vreme ce li se-ntîmplă şi cînd....

Şi-atunci se petrece miracolul: un tînăr îţi smulge portofelul dintre degetele inerte, sprintînd printre cele cîteva frunze uscate de pe trotuarul uscat, într-o rabufnire bruscă de adrenalină. În primele patru - cinci secunde n-apuci nici măcar să te întorci după el, atît de pătruns eşti de propria dramă şi-atunci cînd în fine o faci, zgomotul frînelor şi ţipetele trecătorilor îţi pătrund în urechi, ascuţite, pecetluind înţelegerea faptului că AI SCĂPAT şi de data asta, AI VĂZUT, da, dar nu era pentru tine. Norocosule.