ÎN AŞTEPTAREA URMĂTOAREI SECUNDE

Fetele de la Căpîlna by Claudiu Demian
Nici măcar nu-şi mai aduce aminte de cînd stă aşa, într-o completă nemişcare, ghemuindu-se în faţa ecranului, fără să-şi fi schimbat nici măcar un centimetru poziţia; simte acut cum îl dor toate alea, în timp ce numără semiconştient secundele ce trec pe lîngă el una cîte una, undeva la limita cîmpului vizual. Le imaginează mai degrabă decît le vede cu coada ochiului acolo, legănîndu-se uşor în timp ce trec înşirate, una după alta, cu o mînă înfiptă-ntr-un şold şi cu cealaltă odihnindu-se pe brîul secundei din faţă. Cu un tropot surd şi-aproape sincron, precum al mîndrelor fete de la Căpîlna.
La fel de greu îi este să-şi aducă aminte ce anume aşteaptă, care este evenimentul acela extraordinar ce merită fără-ndoială aşteptat. Amintirea se află undeva pe-acolo şi ea, acoperită însă aproape cu totul de lipicioasele pînze de păianjen ale uitării, într-un cotlon prăfuit şi-ntunecos al memoriei. Ştie că dac-ar face un efort - uriaş, desigur - poate ar pătrunde pînă la ea, poate în cele din urmă şi-ar aminti, însă lipsa oricărei referinţe asupra a ceea ce-ar trebui să-şi aducă aminte dezbracă de sens orice eventuală căutare.
Peste toate se-adaugă precum o cortină grea senzaţia de-a fi singur în mijlocul celorlalţi. Senzaţie intensă, evoluînd asemeni şi ea, mai întîi ceas după ceas, apoi zi după zi, de la acuta fază incipientă către o cronicitate de-a dreptul agasantă. Singurătatea ascuţită e potenţată dureros de lipsa oricărei perspective, fluturînd deasupra a tot şi a toate. Pînză de corabie zdrenţuită-n furtună, biciuind catargul cu fîşiile grele şi ude, purtate încoace şi-ncolo de rafalele aproape tangibile ale vîntului turbat. Şuierînd la răstimpuri.

Păstrarea aparenţelor este singura-i pavăză în faţa urgiei aşa că se-agaţă cu disperare de ea, plonjînd în rutină, comportîndu-se cameleonic adesea, ca şi cum cele din jur chiar ar avea sens, refuzînd cu consecvenţă acceptarea evidentei lipse de scop. Dublu-click zice mouse-ul strident din buton, Send/Receive se mai apasă docil o dată şi-apoi încă o dată, din nou fără un rezultat semnificativ. Mestecă o ciungă mustind de leadership în ritmul discret al secundelor ce trec tropotind surd, una cîte una, la limita cîmpului său vizual. Pînă cînd? i se-nvîrte în cap o-ntrebare. De niciunde aterizează răspunsul: Pînă cînd în sfîrşit o să se-ntîmple ceva.