M-am gîndit mult, ieri şi azi. Am vrut să scriu altceva, mult mai mult, cu metafore, cu idei, cu concepte, cu demonstraţii, cu... sentimente. Însă mi-am dat seama că nu are rost.
Pe scurt, unii indivizi cu aparenţă de oameni nu-s oameni. Poate că n-au fost niciodată, nu ştiu. Însă nu-s. Şi cel mai probabil nu vor fi niciodată. Nu simt ca oamenii normali, au o formă de autism emoţional. Deci nu-ţi pot fi prieteni. Nu te pot iubi. N-au cum. Le lipseşte ceva, esenţial.
Azi am pus o lumînare la biserică, pentru un ne-om. Deşi nu-mi fac cine ştie ce speranţe, poate totuşi o să-l ajute, în faţa lui Dumnezeu.
