....

Simt aripi de fluturi bătîndu-mi moale obrazul, ca o zbatere de pleoape, sub pătură-i cald, zîmbesc cu ochii închişi. Zgomotele nopţii ajung la mine filtrate, atenuate, fără acute, e bine aşa. Durerea s-a estompat şi ea, are acum consistenţa unei vînătăi înghiţite, totul e să evit să mă mişc. Respir uşor, cu buzele întredeschise, ca şi cum aş fuma aerul. Gura mi se usucă discret, nu mă întind după apă, nu. Sticla e grea, ar trebui să mă-ncordez şi nu-i bine, mai bine înghit. Îmi prind rădăcina nasului între două degete, dupa maxim un minut se va desfunda, voi putea să-nchid gura atunci. Secretul e să mă mişc ca în reluare, ca-n vis, fără gesturi bruşte, ceea ce acum îmi pare perfect natural. Ştiu că ar fi inutil să deschid ochii, aş vedea prin ceaţă. Un gînd obosit: de fapt nu-i deschid că nu-mi pasă, nu-mi mai. Zîmbesc din nou desprins, tot cu ochii închişi, sînt bune calmantele astea.