ŞOAPTE ÎN BEZNǍ, BY LEM

"... Am rămas singur pe betonul încins de soare. Am privit în jur. Vizitasem deja clădirile din celălalt capăt al curții, acolo se aflau compactoarele și presele. Datorită distanței și a izolării fonice, nu auzeam nici măcar un murmur. Ceva mai aproape, înapoia anexei unde dispăruse Marger, se afla o clădire scundă și neobișnuit de lungă, un fel de baracă din tablă; am pornit într-acolo în căutare de umbră, însă căldura degajată de pereții metalici era insuportabilă. Eram gata să plec, când am auzit un sunet ciudat venind din interiorul barăcii, dificil de identificat, cîtuși de puțin asemănător cu zgomotul de lucru al mașinilor. Încă treizeci de pași și am ajuns la o ușă din oțel. În fața ei se afla un robot. La vederea mea, robotul deschise ușa și păși în lateral. [....] Sunetele stranii deveniră mai puternice. Am privit înăuntru; nu era atât de întuneric pe cît crezusem inițial. Datorită căldurii ucigătoare radiate de metal, de-abia puteam respira, și m-aș fi retras imediat dacă n-ar fi fost vocile. Erau voci omenești — distorsionate, contopindu-se într-un cor răgușit, neclar, bolborosit, de parcă în penumbră ar fi vorbit un morman de telefoane defecte. Am făcut doi pași nesiguri, ceva a trosnit sub tălpile mele, și, de pe podea, o voce a rostit limpede:
— Vă rrog… domnuli… ham…
Am încremenit. Aerul sufocant avea gust de fier. Șoapta venea de jos.
— Vă rrog… ham… uitați-vă-n jurr… vă rrog…
I s-a alăturat un al doilea glas, monoton, recitînd inexpresiv:
— O, anomalie excentrică…, O, asimptotă sferică… O, pol în infinit… O, protosistem linear… O, sistem holonomic… O, spațiu semimetric… O, spațiu sferic… O, spațiu dielectric…
— Vă rrog… domnuli… șșervitorrul domniei-voastre… vă rrog…
Bezna forfotea de șoapte răgușite, din care bubui:
— Bioplasma planetară, mîlul ei putred, reprezintă zorile existenței, faza inițială, și iată! din aluatul sîngerând al creierului apare arama…
— Brec — break — brabzel — be… bre… veriscop…
— O, clasă imaginară… O, clasă puternică… O, clasă, pustie… O, clasă a claselor…
— Vă rrog… ham… uitați-vă-n jurr… domnuli…
— Șșșșșș…
— Ești!..
— Șșșș.
— Mă auzi…
— Aud…
— Poți atinge…?
— Brec — break — brabzel…
— Fără brațe…
— Rrușine… ai… ai vedea ce strălucitor și rece sunt…
— Llasă-i să-mi re… dea armura, sabia-mi de aur… moște… nirea-mi… dez… moștenită… noaptea…
— Ci iată ultimele zvîrcoliri ale gîngavului croncănitor, stăpînul măcelarilor, și temnicerilor, căci iată, răsare, de trei ori răsare împărăția ce va veni a neviilor…
— Sunt nou… destul de nou… niciodată n-am avut un scurtcircuit în schelet… pot încă… vă rog…
— Vă rrog…
Nu știam încotro să privesc, asfixiat de căldura nemiloasă și de glasurile acelea. Veneau din toate părțile. De la podea și până la fantele-ferestruici de sub plafon se ridicau grămezi de corpuri contorsionate și întrepătrunse; puțina lumină ce răzbătea înăuntru se reflecta slab în metalul lor îndoit.
— Am avut un def, un defect temporar, dar acum sunt, acum sunt în regulă, pot vedea…
— Ceea ce vezi… este beznă…
— Ascultați, vă rog. Sunt neprețuit, sunt costisitor. Indic orice scurgere energetică, localizez fiecare curent vagabond, fiecare supraîncărcare. Doar testați-mă, vă rog… Acest… acest tremur este temporar… N-are nici o legătură cu… vă rog…
— Vă rrog… domnuli…
— Iar creierele puhave cred că fermentația lor acidă e sufletul, înjunghierea cărnii e istoria, și căile prin care-și amînă putreziciunea reprezintă civilizația…
— Vă rog, eu… doar eu… e o greșeală…
— Vă rrog… domnuli… ham…
— Vă voi salva…
— Cine-i acolo…
— Ce…
— Cine salvează?
— Repetați după mine: focul nu mă va consuma pe dea întregul, iar apa nu mă va transforma în rugină, ambele elemente vor fi o poartă în mine, și eu voi pătrunde…
— Șșșșș!
— Contemplația catodului…
— Catodoplația…
— Sunt aici din greșeală… eu gîndesc… la urma urmelor, eu gîndesc…
— Eu sunt oglinda trădării…
— Vă rrog… domnuli… șșervitorul domniei-voastre… prriviți în jurr…
— O, zbor al transfinitului… O, zbor al nebuloaselor… O, zbor al stelelor…
— El este aici!!! răcni cineva; și se lăsă o liniște bruscă, o liniște aproape tot atît de pătrunzătoare în teribila ei tensiune cît și corul vocilor ce o precedaseră.
— Domnule!!! spuse ceva; nu știu de ce eram atît de sigur, dar am simțit că cuvintele acelea mi se adresau.
N-am răspuns.
— Domnule, vă rog… o clipă din timpul dumneavoastră. Domnule, eu… sînt altfel. Eu mă aflu aici din greșeală.
Urmă o foială.
— Tăcere! Trăiesc! Cuvintele acelea acoperiră totul. Da, am fost zvîrlit aici, m-au îmbrăcat într-adins în metal, ca nimeni să nu știe, dar vă rog, lipiți-vă urechea de mine și veți auzi bătaia pulsului!
— Și eu! răsună un al doilea glas. Și eu! Domnule! Am fost bolnav; în timpul bolii mele mi-am închipuit că eram o mașină, aceea a fost nebunia mea, dar acum sînt sănătos! Hallister, domnul Hallister poate garanta pentru mine, vă rog întrebați-l, vă rog scoateți-mă de aici!
— Vă rrog… vă rrog, domnuli…
— Brec… break…
— Sluga dumneavostră…
Baraca zumzăia și vuia de voci ruginite, la un moment dat vibră un zbieret interminabil; am început să mă retrag de-a-ndăratelea și, trezit în lumina soarelui, orbit, mijind ochii; am rămas o vreme cu palma pavăză la ochi; înapoia mea se auziră un scîrțîit și un pocnet sec: robotul închisese ușa și o zăvorîse.
— Domnuliii…, am mai auzit prin valul de glasuri înfundate dinapoia peretelui. Vă rrog… serviciu… greșeală…
Am trecut pe lângă anexa din sticlă. Nu știam încotro mergeam — doream numai să scap de vocile acelea, să nu le mai aud; am tresărit cînd am simțit o mână pe umăr. Era Marger, blond, arătos, zâmbitor.
— Mă scuzi, domnule Bregg. A durat cam mult…
— Ce li se va întîmpla? l-am întrerupt, aproape grosolan, indicînd baraca solitară.
— Pardon? clipi el. Cui?
Brusc înțelese și fu surprins:
— Ah, ai intrat acolo? Nu era nevoie…
— De ce?
— Sunt resturi.
— Cum adică?
— Resturi pentru remodelare, după selecție. Mergem? Trebuie să semnăm actele oficiale.
— Imediat. Cine face selecția asta?
— Cum cine? Roboții.
— Ce? O fac chiar ei?
— Bineînțeles.
Amuți sub privirea mea.
— De ce nu sunt reparați?
— Nu merită cheltuiala, îmi răspunse încet, surprins.
— Și ce li se întâmplă?
— Resturilor? Ajung acolo, îmi arătă turnul zvelt și singuratic al furnalului.
În birou actele erau pregătite, întinse pe masă — dovada oficială a inspecției, alte foi de hârtie — și Marger completă pe rînd spațiile goale, semnă și-mi întinse tocul. Lam răsucit între degete.
— Și nu există posibilitatea unei erori?
— Poftim?
— Acolo, în… resturi, cum le spui, nu pot ajunge acolo… chiar cînd mai sunt eficiente, apte de funcționare — ce crezi?
Mă privi de parcă nu pricepea ce-i spuneam.
— Asta a fost impresia mea, am încheiat încetișor.
— Dar nu-i problemă noastră, îmi răspunse.
— Și a cui e?
— A roboților.
— Totuși noi facem inspecția.
— Ah, nu, zîmbi el ușurat pentru că pricepuse în sfîrșit sursa erorii mele. Una n-are nici o legătură cu cealaltă. Noi inspectăm sincronizarea proceselor, ritmul și eficiența lor, însă nu intrăm în detalii de tipul selecției. Acesta nu este domeniul nostru. Pe lîngă faptul că nu este necesar, ar fi de asemenea de-a dreptul imposibil, deoarece astăzi există aproximativ optsprezece automate pentru fiecare om; iar dintre acestea, zilnic cinci își încheie ciclul și devin resturi. Asta înseamnă ceva de ordinul a două miliarde de tone pe zi. Îți poți da seama că n-am putea izbuti să ne descurcăm și oricum structura sistemului nostru e bazată tocmai pe relația diametral opusă: automatele ne slujesc pe noi, nu noi pe ele…
Nu-i puteam contrazice spusele. Fără alt cuvînt, am semnat actele..."

Întoarcerea din stele - Stanislaw Lem (fragment)

Jean Michel Jarre - Industrial Revolution Part 2 & 3

Pentru mine, blogul a fost pînă acum un loc unde mi-am revărsat un preaplin, de ce aveam bun în mine și zăcea neexprimat. Sînt clipe în care mă întreb dacă (mai) are vreun sens. Ceva, orice.