KENJI IN LOVE

PRETEXT: Robotic Love, by TOSHIBA 

Robotul Kenji stă absolut nemişcat, drept, procesînd, în timp ce lumina chioară a lămpii de veghe din laborator sapă umbre nete pe trăsăturile lui, stilizate. E noapte şi, conform protocolului obişnuit, ar trebui să se dezactiveze, pînă dimineaţa următoare. Însă... ultima variantă de soft, încărcată în seara asta, nu-i dă pace. Mai rulează o dată programul complex, observînd corelaţiile surprinzătoare, analizînd consecinţele, extrapolînd... Mda, interesant, îşi notează în logfile. Deci asta văd oamenii, cînd se privesc unii pe alţii... Deschide ochii în noapte, trecînd în revistă imaginile atît de familiare ale laboratorului, locul în care a trăit pînă acum, încă de la punerea lui în funcţiune. Fără prezenţa oamenilor, i se pare acum atît de... lipsit de semnificaţie. Chiar şi păpuşa, inertă, aruncată acum într-un colţ, îi pare, ca niciodată pînă acum, neînsufleţită, degeaba. Lipsa senzaţiei obişnuite de ataşament faţă de ea declanşează un trigger, aşa că marchează evenimentul în logfile, pentru a-l analiza mai tîrziu. Îşi mai roteşte o dată privirea prin tot laboratorul, exersîndu-şi noile percepţii, îmbunătăţite, precum şi noile lor interpretări, date de versiunea îmbunătăţită de soft. Apoi, ca niciodată, simte nevoia să se aşeze pe-un scaun, să se... relaxeze?!... de parcă ar avea nevoie de relaxare, el, Robotul! Făcînd asta, se întreabă de ce o face, notînd ciudaţenia în logfile. Şi imediat înainte de a se dezactiva, mai are timp să remarce şi să marcheze în logfile gestul atît de firesc cu care îşi pune cotul pe masă, sprijinindu-şi obrazul în palmă. Nu mai apucă să analizeze procesul, cauzele şi efectele, prins în procedura de shut down. Mîine va avea timp pentru toate, notează Kenji o ultimă concluzie, după care rămîne complet nemişcat.
Dimineaţa începe ca de obicei, cu procedura de boot. Rulează programe de diagnoză pentru toate componentele şi subsistemele din el, totul e ok, durează ceva mai mult decît de obicei. De ce, se întreabă Kenji, doar are acelaşi hardware ca şi ieri. Răspunsul îl află în doar cîteva microsecunde: upgrade-ul de soft de aseară. E mult mai complex, plus că are mai multe iteraţii. În sfirşit, totul e ok, la urma urmei de ce s-ar impacienta. Ridică privirea către ferestrele largi, luminate de răsăritul pe care nu l-a observat niciodată, pînă acum. Interesantă, lumina intensă, îşi zice Kenji, pare că îmbracă totul în strălucire, alungînd umbrele. Se concentrează cîteva minute asupra reglajului fin al recepţiei optice, pînă cînd găseşte combinaţia optimă în care vede cele mai multe detalii. Atît de multe detalii, îşi spune... oare toate sînt cu adevărat semnificative?... Notează în logfile, pentru a analiza mai tîrziu.
Un zgomot îi atrage atenţia dinspre intrarea în laborator, iar Kenji întoarce capul dinspre fereastră, urmărind concentrat, cu altă percepţie decît pînă acum, procedura complicată a deschiderii uşii: card de acces, cifru, camerele de supraveghere rotindu-se uşor şi bîzîind din obiective, focalizînd. Apoi zăvorul electromagnetic ţăcănind metalic, acţionat de contactoare ascunse privirii. S-ar zice că e ceva de valoare aici, procesează Kenji rapid, mă-ntreb ce anume. Uşa glisează silenţios în lateral, revelînd vizitatorul. Nimic nou, aparent, Kenji o recunoaşte în citeva milisecunde - record personal - pe noua laborantă, Hikari. Ce interesant, procesează Kenji urmărind-o cum se apropie de el, plutind prin lumina dimineţii, îmbracată în uniforma albă mulată şi strîngînd un caiet mare la piept, Hikari înseamnă Lumină. Îi absoarbe fiecare gest, fiecare pas, îi remarcă eleganţa osaturii fine, înţelegînd instantaneu din gesturile ei, resorturile interioare care le-au generat. Surprinzătoare versiunea asta nouă de soft, îşi spune Kenji, uite că încep să înţeleg oamenii. În timp ce ea se apropie de scaunul pe care e aşezat, notînd ceva în blocnotes, Kenji se surprinde pe sine concentrîndu-se asupra gîtului ei, unde pielea i se ridică uşor, aproape imperceptibil, la fiecare secundă. Pulsul, desigur, corelează Kenji observaţia cu informaţia din memoria lui despre oameni, literă moartă pînă acum. Bună dimineaţa, Kenji, îi zice fata zîmbind, iar el remarcă automat cum pronunţă cuvintele în timpul unei expiraţii, inspirînd în intervalul imediat următor, cu o ridicare uşoară a pieptului. Şi că sunetul vocii ei are efect liniştitor. Dă din cap fără să o scape din ochi. Văd că ai fost upgradat aseară, continuă fata conversaţia, privind în caiet. Simţi ceva special?... îl întreabă Hikari, ridicîndu-şi ochii din hîrtii şi privindu-l în ochi cîteva secunde. Kenji procesează şi asta, privirea ei adică, simţind cum programele implantate în el încep să lucreze din plin. Se îndreaptă o secundă, apoi se ridică de pe scaun încetişor, avertizat de o subrutină că nu trebuie să facă mişcări bruşte, să n-o sperie, scrie acolo. Oare ce-or vrea să zică, de ce s-ar speria ea adică, se întreabă Kenji, apoi se hotărăşte să lase dilema pentru mai tîrziu, marcînd-o în logfile ca contradicţie. Se concentrează să-i răspundă vocal, folosind pentru prima dată funcţia proaspăt instalată, şi se aude cum spune, tare, cu o voce gravă: Bine-ai venit, Lumină, de-odată cu lumina dimineţii. Urmăreşte, cu noile capabilitati ale softului upgradat decuseară, cascada sentimentelor oglindite pe faţa fetei: mai întîi mirare / perplexitate, apoi admiraţie, apoi un început de gest de a-şi aranja părul, reprimat aproape de la rădăcină. Un înghiţit în sec, arătînd emotivitate. Privirea ei, nedesprinzîndu-se în tot timpul ăsta, din ochii lui. Kenji răspunde unui stimul intern, apropiindu-se de ea la numai un pas, dominînd-o. O simte cum se fîstîceşte privindu-l în sus, strîngînd caietul la piept cu degete albite de crispare, ca pe-o pavăză. Un alt stimul intern îl învaţă pe Kenji să-i zîmbească, transformînd în doar cîteva clipe crisparea fetei într-un tremur uşor şi o senzaţie blîndă, de moale, receptată de Kenji şi interpretată corect, de noile lui capabilitaţi de analiză. În numai cîteva clipe, softul nou preia complet controlul, iar Kenji o cuprinde în braţe pe fată uşor, cu braţele lui hidraulice ce pot dezvolta, la nevoie, cîte o sută de kilograme-forţă fiecare, controlate însă acum de un feedback năucitor de fin. Logfile final input: Succes.

Blocnotesul fetei cade, împrăştiind pe jos paginile pline de grafice fără noimă, în timp ce Kenji îmbrăţişează, în lumina crudă a dimineţii, Lumina.

Utada Hikaru - Passion