Tears, in rain [from Blade Runner]
Freddie Mercury - Living on my own
...Got to be some good times ahead... I don't have no time for no monkey business... [....]
Miami Horror ft. Kimbra - I Look To You
Copaci impachetati in zapada, by George
Ice Age - "The Last Watermelon"
J. se răsuceşte în pat neliniştit, n-are stare. Ascultă cîteva clipe liniştea casei, apoi se hotărăşte să acţioneze. Se ridică cît poate de uşor, acompaniat de scîrţîiturile strindente ale mobilei, relativ modernă, dar de proastă calitate. În coborîre, se distanţează cît poate de tare de marginea aia ascuţită, în care şi-a zgîriat gleznele de-atîtea ori, dimineţile. Gata, a reuşit, îşi spune, conştient că de-abia acum începe partea cea mai complicată a aventurii sale nocturne. Păşeşte în picioarele goale, pe vîrfuri, cu grijă, apreciind cu greu distanţele prin semiîntuneric, încearcă să ocolească pe cît posibil zonele în care ştie că scîrţîie parchetul. Dupa vreun minut de eforturi negrăite, J. atinge ţinta finală a expediţiei sale: frigiderul. Cu mîinile tremurînde, trage uşor de uşă, ascultînd încordat cum se desprinde banda cauciucată cu magneţi, cu un fîşîit uşor. Bine măcar că n-a scîrţîit nimic, îşi spune J. uşurat, în conul de lumină al uşii deschise. Se apleacă direct spre ceaunul cu friptură, rece acum, înecată în sos de vin gelatinizat, plus o pojghită de grăsime, subţire. În grabă, apucă un cuţit, aflat convenabil deasupra celorlalte tacîmuri.
E bună, îşi zice J. mestecînd cu noduri, însă... parcă lipseşte ceva. Pîinea! E-atît de departe, în debara, încă două uşi de deschis, o pungă de foşnit, pe-ntuneric... J. se opreşte din mestecat, în timp ce o cută i se adînceşte pe frunte. Mintea caută febril alternative, ochii scapără disperaţi reflecţii în jur, în timp ce cuţitul rămîne înfipt în friptură, parcă fără rost dintr-o dată. Evrika, îşi spune, ochind castronul cu mieji de nucă prăjiţi, rămaşi nerîşniti, de la crema de tort. Îl ia cu grijă de pe frigider, cu mîna stîngă, în timp ce cu dreapta continuă să taie friptura, de acolo de unde-a rămas. Bine, nu-i chiar ca pîinea, îşi zice J., mestecînd, da' nuca prăjită e gustoasă şi săţioasă. Cu friptura rece, merge, dă J. dn cap către sine, înghiorţăind cu o singură mînă. Între doi dumicaţi, aruncă o privire în jos, către o cută a tricoului ce i se pare că arată ciudat, în lumina orizontală. Se uită mai atent, aplecîndu-se - păi, e doar burta, constată cu un oftat, mai tăind o bucăţică de carne. Ca să fie tacîmul complet, de astă dată împreună cu o boabă de piper, pe care o-nghite, nemestecată.
I-ajunge, s-a liniştit. Pune castronul cu nucă prăjită la loc, aşează cu grijă cuţitul murdar în chiuvetă, culege în trecere o scobitoare de pe raft, închide încet frigiderul. Se reculege cîteva lungi secunde în întuneric, reobişnuindu-se cu umbrele, apoi reface traseul înapoi, pînă-n pat, cu aceleaşi opriri, ocoliri şi ureche la pîndă.
Gata, a reuşit, oftează J., în timp ce patul îl primeşte generos înapoi, scîrţîind din toate încheieturile. Cu burta plină, întins, J. se scobeşte în dinţi, contemplînd întunericul. Liniştit, dacă nu chiar umpic fericit. Cam basic, ce-i drept. La urma urmei, ce e fericirea, îşi zice J. închizînd ochii ...
Depeche Mode - Lie to Me [Dominatrix Remix 2009]
Se făcea că eram înconjurat de mocirlă. Murdărie neagră, vîscoasă,
lipicioasă, rece, revărsîndu-se din toate părţile printre copacii
uscaţi, ca dintr-un enorm vulcan noroios.
În aer, tăcere tristă, cu accente macabre. Paşi înfundîndu-se, mai întîi
pîn' la gleznă, apoi din ce în ce mai sus, pînă peste genunchi, pe
măsură ce înaintam. [....]
Music: Phoenix - Fluier în cer Images: Wallbase.cc
Kerala Tourism: Your Moment is Waiting
Mike Oldfield - Amarok [Endings Are Just Beginnings]
Mîţa de pe scara mea :)
DEC 08 2012, 03:10PM
SECOND THOUGHT: Am luat decizia
(azi, acum) de a re-posta majoritatea postărilor "în cauză". Fiindcă
m-am mai liniştit, supărarea mi-a mai trecut. Fiindcă e şi ceva din mine
acolo, ceva la care ţin. Şi da, fiindcă asta am simţit.. Kill me.
The past is just the past. Just aiming for the future. My future, in peace with myself.
E decembrie deja şi-afară e, în sfîrşit, toamnă. Mă uitam azi la frunzele moarte lipite de asfalt, pe aleea dintre blocuri, în lumina înserării. Mototolite şi călcate de maşini, nervurile lor arătau precum mici scheleţele albe, contorsionate, aşa cum le-a prins cauciucul cînd le-a strivit, restul transformîndu-se în pete, transferînd asfaltului culorile lor, ca o ultimă dăruire. Cu excepţia vîntului, era linişte, maşini puţine, oameni puţini, zgribuliţi, aproape pustiu [....].
Nightcrawlers - Push the feeling on
Răsuceşte-mă şi fumează-mă, cînd va fi să mor, spune cu nonşalanţă Bătrînul, de-o vîrstă cu părinţii mei, ce nu mai sînt pe-aici. Şi de nu-i place cuiva, priveşte-l în ochi şi zi-i: nu-s venetic, deci nu voi pleca, aşa că nu-ţi mai pierde vremea plîngîndu-te, ci răsuceşte-mă şi fumează-mă ca pe-o ţigare, cînd va fi să mor.
Chitara aia are o gaură cît pumnul. Tonic.
Willie Nelson - Roll Me Up And Smoke Me When I Die
Îmi trec mîna prin barbă mai întîi, dintr-o veche obişnuinţă. A crescut şi nu mai e aşa ţepoasă, o simt cum se lasă sub degete, trăgînd uşor de pielea obrazului. Privesc scurt în oglindă şi văd nişte cearcăne, pana mea, îmi zic, ar trebui să mai şi dorm. Întind spuma pe faţă, de la o ureche la ailaltă, pe gît şi apoi pe sub nas, masez uşor. Pregătesc lama, apoi mă uit nehotărît în oglindă, de unde să-ncep adică, păi hai de data asta din dreapta. De-acolo, din oglindă, mă priveşte cu un rînjet înapoi J.. Mă-ntreabă niznai, ca de obicei: Dreapta ta, ori dreapta mea?.. Înfig lama în barbă şi trag o dîră, în răspăr, dreapta mea, evident. Rînjetul i se estompează într-o strîmbătură. Tot încăpăţînat ai rămas, constată apoi, cu voce joasă. Tot, răspund, apoi mai trag o dată cu lama pe acelasi traseu, tot în răspăr. Pielea se înroşeşte brusc, iritată. Chiar dacă te enervez, nu-i nevoie să te răzbuni pe tine, îmi spune J., acum serios. De ce nu dormi?.. Întind spuma pe pielea înroşită, încruntat. De gînduri, de aia, îi răspund mîrîit. [....]
Matt Cardle - First Time Ever I Saw Your Face
Senzaţia că nu sînt cu adevărat singur, am avut-o dintotdeauna. Tot timpul am simţit că mă priveşte cineva, de undeva de la marginea cîmpului meu vizual - şi m-am comportat în consecinţă tot timpul, ca şi cum aş fi în permanenţă privit. Ca şi cum tot ceea ce am gîndit ori am făcut vreodată a avut şi are un sens, a contat şi contează, pentru cineva. Uneori am simţit înţelegere dinspre acea prezenţă discretă, alteori tristeţe, ori compasiune, ca o oglindire în absolut a stărilor şi acţiunilor mele. Rareori am simţit bucurie, asta poate şi pentru că momentele mele de graţie n-au fost chiar o constantă, ca să nu zic mai mult. Atunci, în acele rare momente, prezenţa-martor a fost mai intensă. Ochii minţii au poziţionat de-atunci martorul tăcut undeva în spate, peste umărul stîng, respirînd la unison cu mine, într-o atmosferă caldă, vibrantă.
Ştie atîtea despre mine, mă gîndesc uneori, ascultîndu-mi toate gîndurile spuse şi nespuse, încît ar putea scrie o carte. Poate chiar asta face... Dacă ar fi om, mi-ar fi teamă de el şi de ceea ce ştie. Însă el e deasupra starii umane, ştiu că nu m-a judecat şi că nu mă va judeca niciodată. Numai noi, oamenii, îi judecăm pe ceilalţi, de regulă strîmb, din imperfecţiunea noastră mai mult sau mai puţin asumată. El doar mă asistă, mă susţine prin prezenţa sa discretă şi mă înţelege cu adevărat.
Martorul meu dintotdeauna tăcut, Mon Ange.
Scorpions - Send Me An Angel
Uităm atît de des că e-acolo. Străluceşte deasupra tuturor, buni şi răi. Ne luminează. Nu prea conştientizăm, îl includem în categoria lucrurilor fireşti, catre "trebuie să se întîmple". De fapt, nimic nu "trebuie". Şi nimic nu se întîmplă "întîmplător". Totul are un sens, chiar dacă nu credem. Iar lumina Lui e un dar. Ar trebui s-o primim cu recunoştinţă, în fiecare zi. Nu să ne strigăm recunoştinţa cu făţărnicie pe străzi, ci în sinea noastră. Decent.
"Dimineţile vin ca o nădejde / Că lumina din noi nu se va pierde"... Mda. Cam aşa.
Valeriu Sterian - Zori de zi Images from Wallbase.cc
Mozart - Eine kleine Nachtmusik [Allegro] performed by Les Dissonances
Sambucus nigra ssp. canadensis (common elder) - flower - inflorescence
Once You Had Gold by ENYA Images from Wallbase.cc
1. POZA. Thank you, ALEX, for the screenshot. You've hitted the bullseye.
2. ŢIGǍRI. Mi-am numărat ţigările, cînd am plecat de la servici, mai aveam trei, iar am fumat ca un turc. M-am gîndit aprinzînd-o deja pe prima că îmi ajung pînă acasă. După ce am terminat-o pe a doua, m-am dat cu apă pe faţă, de la o ţîşnitoare stradală rămasă fără... ţîşnitoare, prin grija băştinaşilor. Mi-era cald. Am băgat un deget pe ţeavă, jetul a urcat suficient cît să pot bea. Ca-n copilărie.
3. PIZZA. Am comandat două pizze de unde iau de obicei, din colţ, mi-am aprins ultima ţigare cît am aşteptat să se coacă. În timp ce fumam, am experimentat respiraţia abdominală, ajută atunci cînd mă doare plexul şi cînd, oricît aş inspira toracic, simt că n-am aer destul. Pe fond de stress. Cînd am ajuns la filtru, pizza încă mai avea să se coacă, asa că m-am distrat stingînd chiştocul cu picăturile de condens scurse dintr-un aer condiţionat de la etajul patru. Bătea un pic vîntul, a fost tricky. Băiatu' de acolo îmi ştia deja damblaua: una cu sos dulce, una fără. Sînt previzibil, pana mea. Mda.
4. FATA. ORI LIPSA EI. Mergînd pe partea cealaltă a bulevardului, cam vis-a-vis de secţie, mi-am amintit de-o întîmplare de acum vreun an. Atunci, cam pe la aceeaşi oră a înserării, o fătuca ce aştepta pe treptele băncii de-acolo m-a întrebat cît e ceasul. [....]
Glorianna (Hymn a la Femme) by Vangelis; Images from Wallbase.cc and Epilogue.net
FIRST: THE IDIOT
Rapunzel singind, in the tower, alone :)
Lumina după-amiezii de vară, compactă, desenează acolade largi pe podeaua albă de marmură. E linişte, poate un pic prea linişte. Vîntul bate la răstimpuri, răsucindu-se în volute imposibile în părul frumoaselor cariatide ce susţin pe umerii lor, ca pe nimic, uriaşa boltă de piatră. J., muritorul, le admiră nereţinut, ca de atîtea ori pînă acum, fascinat de frumuseţea lor zveltă, dar şi de puterea lor, iar ele îi zîmbesc lui J. înapoi, cu ochi strălucitori, amuzate. Ca de atîtea ori pîna acum. E acolo, în privirea lor, o picătură de admiraţie pentru el, întotdeauna a fost, iar J., undeva în sinea lui, nu-i tocmai convins că o merită. Respect, poate, mereu s-a străduit să se ridice la înălţimea aşteptărilor, da. După părerea lui, a încerca să faci bine ar trebui să fie un standard, nu o excepţie. În sfîrşit.
Zhenya Artheur, G+, 23iun2012, 05:39PM
Mai întîi, un fior uşor de-a lungul şirei spinării, apoi aproape imediat, scurt, un bîzîit surd în urechi. J. se trezeşte brusc din starea de letargie în care şi-a petrecut aproape toată după-amiaza, tolănit pe un şezlong, la umbră, pe scena acoperită a teatrului de vară părăsit. Părăsit e de altfel tot orăşelul, cam de cînd a-nceput Marea Schimbare, mă rog, cîteva luni mai tîrziu. Cine să fie, se-ntreabă îngrijorat J., cine să umble, pe-o asemenea căldură, prin pustietăţile astea. Eh, îşi răspunde, parcă n-ar avea cine . Se ridică grăbit, adună din jur cu ambele mîini ţigările, bricheta şi cafeaua, face doi pasi, apoi se-ntoarce să ia şi scrumiera, aşa, nu trebuie să lase nici o dovadă că e aici. Cu braţele pline intră repede în cabina / garderobă / vestiar al actorilor, singura încăpere din micul oraş unde e o oglindă pe tot peretele, enormă, închide uşa cu cotul în urmă. Lasă toate alea cu grijă pe marginea mesei, lîngă cîteva arme de foc pregătite din vreme, apoi scrumiera o varsă în coşul de gunoi din colţ, atent să nu dea scrumul pe jos. De parcă ar mai conta, mormăie, dacă lucrurile vor ieşi urît. Încuie uşa şi se dezbracă în grabă, privindu-se cînd şi cînd în oglindă, pe toate părţile, atent la orice schimbare. Şi da, mîrîie din nou printre dinţi, sînt mari şanse să iasă urît.
Îşi aminteşte cum atunci cînd au apărut primele mutaţii, nimeni nu ştia precis care-i cauza. S-au lansat cîteva teorii, unii ziceau ceva de radiaţii scăpate de sub control, altii ziceau de chimicale, de efectul de seră, gaura din stratul de ozon, ori plante modificate genetic. Apoi cazurile s-au înmulţit brusc şi în numai cîteva luni, cei neatinşi au devenit o minoritate. Iar ceilalţi, majoritatea, îşi purtau cu stîngăcie pe străzi diformităţile, care de care mai ciudate ca aspect ori culoare. De aici şi pînă la debandada generală n-a mai fost decît un pas, repede făcut, în numai cîteva zile, atunci cînd comportamentul celor atinşi de mutaţii a-nceput să corespunda mutaţiilor. De exemplu, te puteai aştepta de la un individ cu gheare şi dinţi enormi să te sfîşie, ori de la unul acoperit de ţepi - sa te-nţepe, injectîndu-ţi cine ştie ce venin paralizant. Într-una din zilele acelea, pe vremea cînd încă mai existau cîteva televiziuni funcţionale, J. a văzut un reportaj care dădea o explicaţie destul de plauzibilă situaţiei. [.....]
Melting Sadness by MEG
Black Sheep ;)
Am ajuns la Silent Strike din întîmplare, îmi puneam YouTube-ul la punct, căutam melodii semnificative cu Maria Radu şi am dat peste Endless Story. Mi-am zis: ia te uită, sună frumos fuziunea, e interesantă şi orchestraţia, un pic cam tristă, ia să mai încerc nişte S.Strike. Am ascultat încă una, aia cu vorbele care ucid, frumos videoclip, interesantă şi melodia, un pic cam tristă şi asta, mi-am zis zgribulindu-mă pe canapea, parcă s-a facut brusc frig în casă, hai să mai ascult. După următoarele două melodii cu S.Strike, frumoase şi triste şi astea, s-a facut atîta linişte, încît în casă se auzea coolerul de la PC şi frigiderul din bucătărie, iar de afară - cum vecinii deschideau scîrţîind geamurile, să se arunce, desigur. Atunci m-am oprit din S.Strike, am trecut la muzică normală, pentru ne-sinucigaşi. Non-emo.
Silent Strike - Endless Story (cu Maria Radu)
Alte vremuri, aş putea spune chiar altǎ viațǎ. Şi totuşi, suspect de familiar.
Mel Brooks – Blazing Saddles
Băiete, iată cum vor decurge ostilităţile: te vom lega la ochi mai întîi, să nu fii influenţat cumva de ceea ce vezi - aşa scrie în chestionar, reacţiile tale trebuie să fie 100% sincere. Noi ţi-am stabilit meniul, să n-ai nici o grijă, cuprinde toate substanţele nutritive necesare, minerale, vitamine şi sare. Iar cei ce-au fost înaintea ta - sînt toţi bine mersi, să ştii. În sfîrşit.
Aşează-te comod în fotoliu, relaxează-te, nu fi crispat, o să dureze ceva. A, da, uitasem: ai libertatea să spui tot ce simţi, tot ce gîndeşti despre noi, tot ce îţi trece prin cap. Nu că ne-ar păsa…
Gata, începem. Deschide gura….
"Floricele cu c . . . ."
J. 7 Hearts :)
Ce plăcut e să alergi, pe o vreme frumoasă ca asta, îşi spune J., scuturîndu-şi cu încîntare coama neagră şi lucioasă în vîntul primăvăratic. Ciuleşte urechile pentru cîteva clipe, reuşind să surprindă, dincolo de galopul uşor, bătaia ritmată a primei sale inimi, tîc-pîc. Sună ciudat, e-adevărat, însă toţi specialiştii care l-au consultat i-au confirmat, după îndelungi şi complicate analize, că inima lui originală e perfect funcţională, chiar dacă, nu-i aşa, sună ciudat. Îşi potriveşte - inconştient - pasul dupa ritmul primei sale inimi, nechează de cîteva ori fericit, într-adevăr, îşi spune, e o plăcere, aproape că nici nu simte povara celor doi călători tăcuţi.
"Mă arde în spate", aude de-odată un oftat plîngăcios de sus, cel mai probabil sursa e pasagera din spate, decide J., mai întîi că din zona ei a triangulat sunetul, şi-apoi n-are cum veni de la Făt-Frumosul din faţă, fiindcă - măcar atîta ştie şi el - prin definiţie, feţii-frumoşi nu plîng. Accelerează brusc, aude / simte inimile doi şi trei cum intră în sarcină nominală, pac-pac, tac-tac, preluînd efortul alături de prima, cuminţi. Aruncă o privire în urmă şi iat-o acolo, nervoasă, Muma-Pădurii, zburînd la joasă înăltime după ei, ca o furtună, cu pletele negre în vînt şi cu laseri strălucitori în priviri.
"Aruncă piatra", sugerează călătoarea [......] printre suspine, iar Făt-Frumos, gentleman, se execută instant, aruncă piatra în urmă, cu o mişcare amplă ce-i pune în valoare statura atletică, las-o baltă, bătrîne, concentrează-te asupra chestiunilor importante, poţi cădea în admiraţie mai tîrziu, se ceartă J. pe sine, alergînd întins, vederea asta periferică bună poate fi uneori un blestem. Simte sub copite vibraţia surdă şi-apucă să vadă, întorcîndu-şi scurt capul, muntele de cremene cum creşte uriaş, către cer, chiar din spatele lor. Potcoavele de oţel pocnesc ritmic povîrnişul de cremene, lăsînd în urmă scîntei lungi şi strălucitoare, în întunericul care se lasă în numai cîteva clipe. Negru în întuneric, J. aleargă întins cu călătorii în spate, sperînd să cîştige un handicap cît mai mare, pîna cînd Muma-Pădurii va trece de munte, o cunoaşte bine, aşa că ştie că e doar o chestiune de timp.
"Mă arde în spate", primeşte aproape imediat confirmarea plîngăcioasă de sus, aş ofta dacă aş avea vreme de asta, fornăie J. scurt, pe nări, niciodată n-am suportat smiorcăiţii. Măreşte brusc ritmul, într-o explozie de adrenalină, aude iniţierea inimilor patru şi cinci, poc-poc şi toc-toc, cum intră ascultătoare în ritm, alături de primele trei. Deja la viteza asta nu mai aude mare lucru în afară de şuieratul aerului, continuu, îi şi simte rezistenţa acum, onctuoasă, ca şi cum ar alerga prin miere. Riscă să îşi mai întoarcă o clipă privirea şi-o vede pe Muma-Pădurii, roşie toată la faţă de nervi, cu laserii bătînd şi ei discret înspre roşu - oare detectez un timid început de efect relativist? - şi plină de sus pînă jos de praf de cremene ars, probabil că nu se aştepta la vreo împotrivire, iată încă o caracteristică a celor mult prea plini de ei înşişi, meditează J..
"Aruncă pieptenele", vine printre lacrimi următoarea idee, de ce nu, se-ntreabă J., la viteza asta şi un fulg dacă arunci, cîştigi o grămadă de energie. Făt-Frumos execută prompt aruncarea cu boltă, eşti cam conformist, frumuşelule, începi să mă enervezi şi tu, mormăie J. către sine, unde ţi-o fi personalitatea aia mult-lăudată, mă-ntreb. La sfîrşit tot tu o să ieşi deasupra, ca şef de echipă, o să zîmbeşti fotogenic şi-o să pui placa aia cu "un manager bun recunoaşte imediat o idee bună", chiar dacă nu-i aparţine, aş completa eu. În sfîrşit. Aude explozia vegetală şi în cîteva zecimi de secundă vede deja peste umăr o pădure deasă şi înaltă cum creşte în spate, dar şi pe Muma-Pădurii cum îşi face loc, retezînd copacii din priviri, cu furie. Probabil un minut - două în plus, estimează J. avantajul, alergînd cu viteza vîntului turbat mai departe, prin întunericul din ce în ce mai adînc.
"Mă arde în spate", aude un suspin-aproape-geamăt de sus, mă aşteptam, îşi spune J., ce mare obstacol e o pădure tocmai pentru Muma-Pădurii, nu, nu, mai bine nu rîd, la viteza asta risc să rămîn cu buzele răsfrînte, lipite de frunte. Mai mult o simte decît o vede pe Muma Pădurii în urmă, recuperînd încetişor, scăpărînd fulgere din priviri, pîrlită discret pe la colţuri şi mestecînd nervoasă cîteva crengi rămase din falnica fostă pădure, unii chiar nu ştiu să piardă, gîndeşte J. scurt, lasă că o învăţam noi.
"Aruncă năframa", oftează cu ultimele puteri călătoarea din spate, hai băiete, arunc-o odată, măcar atîta să faci şi tu, îi spune J. lui Făt-Frumos în gind cu năduf, iar făt-frumosul, de parcă l-ar fi auzit, se conformează precipitat, te pomeneşti c-oi fi vreun telepat, continuă J., cu o uşoară umbră de îngrijorare, dialogul tăcut. Năframa pluteşte cîteva clipe fantomatic în vînt, iar cînd atinge pămîntul se schimbă într-o mare neagră, necuprinsă, cu talazuri înspumate ce se ridică pînă la cer. J. despică valurile-n două, galopînd nebuneşte la marginea mării, apoi, cînd ajunge la faleza abruptă, cu un ultim efort, izbucneşte cu toate puterile înainte, gest ce activează ultimele două inimi rămase, şase şi şapte, le-aude ca prin vis, pîc-pîc şi tîc-tîc, acordîndu-se instantaneu primelor cinci. Şocul accelerării la viteza gîndului îi ia pe toţi pe nepregătite, îşi revin după aproape zece secunde, în timp relativ, timp în care au parcurs deja o distanţă colosală. Aerul e fierbinte în jur, opunînd rezistenţa unui zid compact de beton, iar efectele relativiste încep să iasă la iveala unul cîte unul, de pildă întunericul din spate are nuanţe roşcate, iar adîncul din faţă e aproape albastru.
Undeva, departe în urmă, îşi spune J. meditativ, e o întreagă lume. Undeva, departe, din ce în ce mai departe în urmă, Muma-Pădurii înoată blestemînd prin marea cea neagră şi adîncă, iar intensitatea laserilor din priviri îi scade vizibil, mai exact cu pătratul distanţei, care-i din ce în ce mai mare, nu-i aşa, şi deja nu mai "arde în spate", doar dogoreşte uşor, încă puţin. Iar J. aleargă, fericit, atingînd cîteodată pămîntul, ca din întîmplare, în ritmul hipnotic al celor şapte inimi, perfect acordate: pîc-pîc, tîc-tîc, poc-poc, toc-toc, pac-pac, tac-tac şi ultima - dar nu cea din urmă, tîc-pîc.
Sprijinit în coate, pe marginea chiuvetei din micul oficiu de cămin studenţesc, cu şamponul în ochi, J. se spală pe creier. Freacă bine cu unghiile la rădăcină, să iasă mătreaţa, apoi îşi bagă capul sub jet. De ce oare frumosul nu e prin definiţie bun, se-ntreabă J. în tăcere. Aşa mi s-ar părea normal, îşi spune, suflînd ca o focă apa fierbinte care îi intră în nări, ce-ar putea fi rău pe teritoriul frumosului. Prezenţa frumuseţii ne-ncîntă, ne dă o stare de bine, ne provoacă plăcere. Asta trebuie să fie legătura, plăcerea, zîmbeşte J., dînd aprobativ din cap de sub jetul chiuvetei, din ce în ce mai amplu, pînă cînd loveşte scurt ţeava cu ceafa, împroşcînd apa pe pereţii din jur. Revelaţiile îşi au propriul lor preţ, mormăie J. către sine, ridicîndu-se încet cu ochii închişi şi pipăindu-şi cu grijă începutul de cucui de la ceafă.
Carevasăzică aşa, frumosul ne-atrage fiindcă ne provoacă plăcere, iar noi ne minţim că e bun, egoul prosperă. Cît de orbi putem fi, îşi spune J. zîmbind trist, cu ochii închişi. Apoi caută pe pipăite şamponul, să se mai spele încă o dată, pe creier.
Annie Lennox - Keep Young and Beautiful. Garbo style :)
Răgaz, printre stele
Ca niciodată pînă acum, gerul a scos la iveală din noapte o mulţime de stele, îşi spune J. zgribulindu-se cîteva clipe, aparent fără vreun motiv obiectiv, în costumul subţire, izolator. Priveşte încă o clipă în sus către strălucirea lor rece, încercînd, ca de atîtea ori înainte, să le patrundă misterul, apoi închide ochii o vreme, cedînd oboselii. Poate că există pe-acolo cîte o lume, meditează J., cîte una pentru fiecare din noi. O lume în care copilaria noastră continuă, sub nucul din curtea bunicii, înconjuraţi de toţi cei ce ne-au fost dragi cîndva, iar acum au plecat. Acolo e linişte, ceru-i senin, iarba e neverosimil de verde şi de jur împrejur, oriunde te-ai uita, nu vei găsi nici durere, nici întristare, nici suspin.
Deschide într-un tîrziu ochii şi - înainte de a pleca - mai priveşte o dată către marea de stele ce pulsează ritmic, parcă şi mai strălucitoare, ca o promisiune a unui vis împlinit. Pe casca transparentă se lipesc cu pocnete surde fulgi răzleţi de zăpadă, topindu-se-n lacrimi pe sticla fierbinte şi-apoi uscîndu-se, unul cîte unul, în vînt. Se întoarce încet, cu paşi măsuraţi, îndreptîndu-se către modulul ce-l aşteaptă cuminte în vale, să-l ducă mai departe în călătoria lui printre stelele strălucitoare şi reci. Înapoia lui J. rămîn cîteva urme zimţate, acoperite în cîteva clipe de zăpada răvăşita de vînt.
Sky Burial - DADAWA (The Other Worlds)
Mine Sniffer Rat
Ideea e să te convingă că nu meriţi nimic, că trebuie să ceri voie, pentru orice. Dacă - şi numai dacă - ţi se aprobă, atunci vei primi o ciosvîrtă, ceva. Nu ce ai cerut, evident. Altceva, ceva ce le prisoseşte. Şi nu firesc, ci ca şi cum ai primi o favoare.
… Şobolánsky, Şobolinsky, Şobolaniuc, Şobolánovici, Şobolanóv, Şobolánis…
Ţi se repetă obsedant - într-un limbaj de lemn elevat - că ce vrei tu nu contează, cică nu eşti suficient de important pentru asta. Important e să faci ce vor ei, oricît ţi s-ar părea de absurd. Nu încerca să le întelegi motivaţiile, te vor depăşi, evident.
… Şobolánsen, Şobolánson, Şoboláinen, Şobo-san, Şobó, Şobby…
Îţi surprinzi reflexia pe un hol, într-un geam termopan. Colţurile gurii în jos, cearcăne, privirea fugind cînd şi cînd peste umăr, ceafa uşor aplecată. Ca şi cum te-ai feri de ceva iminent. Te-au cam avut, nu-i aşa.
Mda, Şobolănescu.
Autumn leaves in the rain
Vreo cinci soiuri de copaci sînt pe strada asta, daca e să te iei după frunzele moarte de pe trotuar, îşi spune J. lipăind şobolăneşte prin ploaia subţire, mocănească. Stă cu privirea în jos, încercînd să identifice rahaţii de cîine disimulaţi printre frunze, să nu calce în ei. A venit brusc frigul şi s-au stricat la stomac toţi maidanezii, rînjeşte strîmb către sine de sub gluga de fîş. Nu se poate abţine să se gîndească că moartea frunzelor e un semn al creşterii gradului de dezordine, al entropiei. Poate că asta e semnificaţia profundă a toamnei, îşi spune J. meditativ, sărind ţopăit peste o baltă. Pe de altă parte, o mai mare dezordine înseamnă, nu-i aşa, mai multe grade de libertate, deci mai multe posibilităţi de evoluţie sistemică. Cum ar veni, viitorul bătut în cuie este, în sine, o limitare a libertăţii.
Păi noi stăm bine la capitolul ăsta, concluzionează J. ocolind cu o mişcare de şotron un amalgam suspect de frunze înnoroite, după cum stau lucrurile, înainte ni se-arată infinite posibilităţi, la cît de mare e dezordinea, din jur şi din noi. Carevasăzică, e bine.
"At work"
Sprijinit într-o bîtă imaginară, sub adierea răcoroasă şi blîndă a aerului condiţionat, Ciobanul priveşte gînditor prin geamul termopan al Stînei, în jos, către Strunga încinsă de soarele dogoritor al amiezii de vară. Pe-acolo trec înainte şi-napoi, la răstimpuri, cu aparenţă docilă, mioare şi berbecuţi, ici si colo cîte un măgar, încărcat un pic peste limită, aşa cum îi stă bine. Cîinii de pază, atîţia cîţi sînt, o leacă flămînzi şi ei, nu sînt la vedere, nici n-ar avea cum, majoritatea lor fiind imaginari ori de-a dreptul virtuali, s-a ocupat personal de asta, îşi aminteşte Ciobanul cu un zîmbet subţire. Practic întreaga Stînă e un sistem care funcţionează reglîndu-se aproape singur, totul merge cum nu se poate mai bine, îşi spune sieşi Ciobanul, privind peste umăr şirurile nesfîrşite de putini de brînză în saramură şi grămezile enorme de lînă spălată, adunată în saci.
Uite, acolo, unde e acum spaţiu verde - unicul rămas în întreaga Stînă - ar putea instala de exemplu o maşină de tuns, de ce nu, dacă toate oiţele - vor nu vor - trec pe-acolo. Poate nu acum, poate ceva mai încolo, să mai treacă ceva timp, să se obişnuiască cu toţii cu ideea de Strungă.
Plus că nu şi-ar dori să interfere cu ultimul său proiect, produsul a nenumărate nopţi fără somn, din grija de a nu-şi pierde averea: fiecare mioriţă, fiecare berbecuţ, să-şi producă singuri brînza şi lîna şi - de ce nu - s-o şi vîndă. Iar el, Ciobanul, eliberat de orice povară, să se poata cufunda liniştit în mrejele visului său preferat: număratul oiţelor, trecînd una cîte una, prin Strungă.
Glezna dreaptă a lui J. strigă, în propria-i limbă, cu cele două guri ale ei, la fiece pas. O gură îndreptată-nainte, către tendoane, deşte şi unghii, le strigă să ia aminte-n ce calcă, că doare. Cealaltă gură, îndreptată în sus, către J., îi urlă c-o voce usor răguşită de-a dreptul că-i prost. Că trebuia să caşte ochii cînd a sărit treapta aia, ori cînd s-a întins peste baltă, ori cînd s-a-nvîrtit de-aiurea în somn, măcar de şi-ar aduce aminte cînd şi cum s-a-ntîmplat, curat că-i un prost. Şi asta de-aproximativ o mie cinci sute de ori dimineaţa, de vreo cinci sute de ori pînă seara şi-apoi încă de-o mie cinci sute de ori pîn-acasă. J. merge demn, ţeapăn, cu privirea aţintită-nainte, face paşii mai mici, să nu doară prea tare. O aude la răstimpuri cum strigă la el dar n-o bagă în seamă, o ignoră voit, să n-ajungă cumva să se creadă buricul pămîntului. Poate aşa, neluată în seamă, o să treacă mai iute.
J. ocoleşte stîngaci o baltă prin ploaia subţire, iese o clipă din ritm, calcă strîmb. "Prostule!" aude vocea răguşită de jos, printre doi fiori de durere. Strînge o secundă din dinţi, nu comentează, ştie că merită. Mai înghite o dată în sec, şchiopătînd discret şi privind mereu înainte.
Charlie Chaplin - Dance Of The Rolls
Madonna - Ray of Light [Acapella]
Ieri a fost echinoxul de primăvară, moment cosmic de cumpănă, de basculare între letargie şi energie. În aşteptarea plenitudinii ce va să vină, am încercat să distilez o esenţă din realitatea banală şi - aparent - trivială din jur. Am dat peste ea din întîmplare, căutînd - evident - altceva, aşa cum se-ntîmplă de obicei în viaţă. Insulele de voce răsar surprinzătoare, vulcanice, din marea de linişte, dezbrăcate de corsetul convenţional şi mult prea strîns al orchestraţiei comerciale. Pare a fi altcineva, cîntînd altceva. De ce nu, altcuiva.
Mă simt din nou, pentru o clipă, copil, butonînd bătrînul radio, încercînd să ascult, cu urechea lipită de difuzor, o voce, prin marea de paraziţi, în noapte. Ca şi cum tocmai am ajuns înapoi, acasă. Ce înseamnă acasă, de fapt. Probabil că locul căruia îi aparţii. Ceea ce vă doresc şi vouă.
Snow Storm by Todd Klassy
Paşi inegali ce se-afundă în zăpada albă, pufoasă, ajungînd din loc în loc, ca din întîmplare, pînă la murdăria de dedesubt. Respiraţie grea, gîfîit la răstimpuri. Pe tîmple două picături de transpiraţie coboară încet, uscîndu-se simetric în vînt. Cînd şi cînd, o privire mijită în sus pe sub glugă, către albul ce continuă să vină în valuri, din cer. Imacularea coboară în sensul firesc al gravitaţiei către noi, muritorii, ne-atinge o clipă, apoi ricoşează pe jos, maculată. Firesc.
Iar noi ne tîrîm mai departe, lăsînd în urmă adîncituri lungi în zăpada pufoasă, cocoşîndu-ne sub alba ninsoare ca de-o grea şi dureroasă povară. Căutîndu-ne calea orbeşte printre ziduri afumate de piatră şi copaci trişti şi enervant de tăcuţi.
Conţinutul postărilor din acest site îmi aparţine, zeci de mii de neuroni morţi pînă acum (vreo 2 făraşe cu vîrf, în total) stînd dovadă acestui fapt. Ca urmare, reproducerea şi republicarea textelor mele, totală sau parţială, pe orice fel de suport, fără acordul meu, se va face numai cu marcarea lor (ca citat, cu ghilimele, de exemplu) şi indicarea sursei (autor + dată postare + URL blog, URL blog sau cel puţin link spre blog). Pentru moment.
Yours,
JOKER (Gabriel Bardac)
