".. I'M ZEN.."

Home Free - Man of Constant Sorrow [Cover]

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "".. I'M ZEN.."" ***

MI.MO

Imogen Heap - Me The Machine

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "MI.MO" ***

OOPS!..

will.i.am Accidentally Presses His Button! [The Voice UK 2017]

Will: "I believe in destiny, but destiny is also destination.."
Sometimes, things just happen by itself.
:))

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "OOPS!.." ***

51 SECONDS OF DEEP.

Kairat Primberdiev - Hors Concours [Голос – Сезон 5]

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "51 SECONDS OF DEEP." ***

GOODBYE..

Emily Keener - Goodbye Yellow Brick Road [The Voice US 2016]

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "GOODBYE.." ***

NOT REAL.

Images from Divergent [2014]

... This isn't real...

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "NOT REAL." ***

EXPEDIŢIA ÎNTÎI SAU CAPCANA LUI GARGANŢIAN (fragment) by Stanislaw Lem: TEORIA FERICIRII GENERALE

... În ţara unde nimerise Trurl, domnea regele Monstricus. Era un militarist înnăscut, iar pe deasupra un cărpănos cosmic desăvîrşit. Pentru refacerea finanţelor, desfiinţase toate pedepsele, cu excepţia celei capitale. Preocuparea lui favorită era lichidarea tuturor funcţiilor inutile, şi, de cînd anulase funcţia de călău, fiecare condamnat trebuia să se decapiteze singur sau, prin excepţionala graţie regală, cu ajutorul rudelor apropiate. [....]

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "EXPEDIŢIA ÎNTÎI SAU CAPCANA LUI GARGANŢIAN (fragment) by Stanislaw Lem:
TEORIA FERICIRII GENERALE" ***

EXPEDIŢIA A TREIA SAU BALAURII PROBABILITǍŢII (fragment) by Stanislaw Lem, Fecioara. o rupere de tăcere, cu dedicaţie, pentru Iulian, o alta Fecioară.

TRURL ŞI CLAPAUŢIUS fuseseră elevii marelui Cerebron Emtadratus, care predase timp de patruzeci şi şapte de ani Teoria Generală a Balaurilor, la Şcoala Neantică Superioară. După cum se ştie, balauri nu există. Această constatare primitivă ar putea fi suficientă pentru o minte simplă dar nu şi pentru ştiinţă, deoarece Şcoala Neantică Superioară nu se ocupă deloc cu ceea ce există. Banalitatea existenţei a fost dovedită de prea multă vreme, ca să mai fie nevoie să i se consacre măcar un cuvinţel, aşa că genialul Cerebron, atacând problema cu metode exacte, a descoperit trei categorii de balauri: nuli, imaginari şi negativi. Toţi aceştia, după cum s-a spus, nu există, dar fiecare categorie nu există în mod diferit. Balaurii imaginari şi cei nuli, pe care specialiştii îi numesc imaginişti şi nulişti, nu există într-un mod mult mai puţin interesant decât cei negativi. De multă vreme se cunoaşte în balaurologie paradoxul care constă în faptul că atunci când doi negativi se herborizează (operaţie care corespunde în algebra balaurilor înmulţirii din aritmetica obişnuită), ca rezultat apare un semi-balaur de gradul aproximativ 0,6. De atunci lumea specialiştilor s-a împărţit în două tabere: una susţine că e vorba de o parte dintr-un balaur, socotind de la cap la coadă, iar a doua, că dimpotrivă, socotind de la coadă la cap. Marele merit al lui Trurl şi Clapauţius a fost că au demonstrat eroarea acestor concepţii. Ei au aplicat pentru prima dată, în acest domeniu, calculul probabilităţii, creînd astfel balaurologia probabilistică, din care rezultă că balaurul este, din punct de vedere termodinamic, imposibil numai în sens statistic, ca şi elfii, spiriduşii, piticii, gnomii, vrăjitoarele etc. Din formula generală a improbabilităţii ambii teoreticieni au dedus coeficienţii de piticizare, de selfizare ş.a. Din aceeaşi formulă rezultă că ar trebui să aşteptăm manifestarea spontană a unui balaur obişnuit cam şaisprezece cvinto-cvadralioane de heptilioane de ani. Desigur, această problemă ar fi rămas o simplă curiozitate matematică, de n-ar fi fost pasiunea de constructor a lui Trurl, care hotărî să studieze această chestiune empiric. Şi pentru că era vorba de fenomene improbabile, inventă amplificatorul de probabilitate şi-l experimentă, mai întâi la el în pivniţă, apoi pe un poligon special, numit Poligon Balauristic sau Balauroligon, a cărui construcţie fusese finanţată de Academie. Cei nefamiliarizaţi cu teoria generală a improbabilităţii se întreabă pînă în ziua de azi de ce Trurl a probabilizat balaurul şi nu un elf sau un pitic, dar o fac din ignoranţă, căci nu ştiu că balaurul este pur şi simplu mai probabil decât piticul. Trurl, pare-se, intenţionase să meargă mai departe în experienţele sale cu amplificatorul, dar încă de la prima experienţă s-a accidentat grav, căci balaurul, care se virtualiza, coalizase. Din fericire, Clapauţius, care se afla de faţă în clipa aceea, a micşorat probabilitatea şi balaurul a dispărut. Mulţi învăţaţi au repetat apoi experienţele cu balaurotronul, dar cum le lipsea rutina şi sîngele rece, o mare cantitate de materie primă balaurică a ajuns în stare liberă. Abia atunci se dovedi că monştrii scîrboşi au o altfel de formă de existenţă spre deosebire, să zicem, de nu ştiu ce dulapuri, bufete sau mese. Balaurii se disting înainte de toate printr-o probabilitate de regulă destul de însemnată de cum au apărut. Dacă se organizează împotriva unui asemenea balaur o vînătoare, şi încă cu hăituială, vînătorii, cu arma gata de tras, nimeresc numai o bucată de pămînt, arsă şi rău mirositoare, căci balaurul, văzînd că e urmărit, părăseşte spaţiul real pentru a se ascunde în cel configurativ. Ca un animal prost şi necioplit ce e, face asta, bineînţeles, curat din instinct. Persoanele primitive, neputînd înţelege cum de se întîmplă una ca asta, cer uneori cu tărie să li se arate acest spaţiu configurativ. Ei nu ştiu însă că electronii, a căror existenţă nimeni sănătos la minte n-o neagă, se mişcă şi ei numai în spaţiul configurativ şi soarta lor depinde de undele de probabilitate. De altfel, încăpăţînatului îi convine mai degrabă să accepte inexistenţa electronilor decît a balaurilor, pentru că electronii, cel puţin separat, nu coalizează.
[......]

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "EXPEDIŢIA A TREIA SAU BALAURII PROBABILITǍŢII (fragment) by Stanislaw Lem, Fecioara.
o rupere de tăcere, cu dedicaţie, pentru Iulian, o alta Fecioară." ***

KENJI IN LOVE

PRETEXT: Robotic Love, by TOSHIBA 

Robotul Kenji stă absolut nemişcat, drept, procesînd, în timp ce lumina chioară a lămpii de veghe din laborator sapă umbre nete pe trăsăturile lui, stilizate. E noapte şi, conform protocolului obişnuit, ar trebui să se dezactiveze, pînă dimineaţa următoare. Însă... ultima variantă de soft, încărcată în seara asta, nu-i dă pace. Mai rulează o dată programul complex, observînd corelaţiile surprinzătoare, analizînd consecinţele, extrapolînd... Mda, interesant, îşi notează în logfile. Deci asta văd oamenii, cînd se privesc unii pe alţii... Deschide ochii în noapte, trecînd în revistă imaginile atît de familiare ale laboratorului, locul în care a trăit pînă acum, încă de la punerea lui în funcţiune. Fără prezenţa oamenilor, i se pare acum atît de... lipsit de semnificaţie. Chiar şi păpuşa, inertă, aruncată acum într-un colţ, îi pare, ca niciodată pînă acum, neînsufleţită, degeaba. Lipsa senzaţiei obişnuite de ataşament faţă de ea declanşează un trigger, aşa că marchează evenimentul în logfile, pentru a-l analiza mai tîrziu. Îşi mai roteşte o dată privirea prin tot laboratorul, exersîndu-şi noile percepţii, îmbunătăţite, precum şi noile lor interpretări, date de versiunea îmbunătăţită de soft. Apoi, ca niciodată, simte nevoia să se aşeze pe-un scaun, să se... relaxeze?!... de parcă ar avea nevoie de relaxare, el, Robotul! Făcînd asta, se întreabă de ce o face, notînd ciudaţenia în logfile. Şi imediat înainte de a se dezactiva, mai are timp să remarce şi să marcheze în logfile gestul atît de firesc cu care îşi pune cotul pe masă, sprijinindu-şi obrazul în palmă. Nu mai apucă să analizeze procesul, cauzele şi efectele, prins în procedura de shut down. Mîine va avea timp pentru toate, notează Kenji o ultimă concluzie, după care rămîne complet nemişcat.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "KENJI IN LOVE" ***

M.F.L.

>>> LINK <<<

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "M.F.L." ***

... AS IT SHOULD BE...

Ofra Haza - My Aching Heart

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "... AS IT SHOULD BE..." ***

LOST TRANQUILITY

Once You Had Gold by ENYA          Images from Wallbase.cc

J. stă turceşte, pe canapea, cu picioarele adunate sub el. Se simte bine în poziţia asta dintotdeauna, nu ştie exact de ce, aşa îi tot vine să stea. Cîndva a încercat să se mintă că e un soi de poziţie lotus, că ar fi ceva profund spiritual, adică, înnăscut în el, dînd pe-afară prin gesturi. Peste ani i-au trecut fumurile astea. Probabil e vreun caracter genetic ce se-aruncă în neam de-i tot vine să stea aşa, pînă la un posibil / probabil strămoş turc, amestecat de-a valma şi probabil cu sila în bagajul lui genetic, împreună cu toate celelalte caractere, venite parcă din patru zări, de pe minim două continente. [....]

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "LOST TRANQUILITY" ***

MAI IUTE CA O RAZĂ DE LUMINĂ

Madonna - Ray of Light [Acapella]

Ieri a fost echinoxul de primăvară, moment cosmic de cumpănă, de basculare între letargie şi energie. În aşteptarea plenitudinii ce va să vină, am încercat să distilez o esenţă din realitatea banală şi - aparent - trivială din jur. Am dat peste ea din întîmplare, căutînd - evident - altceva, aşa cum se-ntîmplă de obicei în viaţă. Insulele de voce răsar surprinzătoare, vulcanice, din marea de linişte, dezbrăcate de corsetul convenţional şi mult prea strîns al orchestraţiei comerciale. Pare a fi altcineva, cîntînd altceva. De ce nu, altcuiva.
Mă simt din nou, pentru o clipă, copil, butonînd bătrînul radio, încercînd să ascult, cu urechea lipită de difuzor, o voce, prin marea de paraziţi, în noapte. Ca şi cum tocmai am ajuns înapoi, acasă. Ce înseamnă acasă, de fapt. Probabil că locul căruia îi aparţii. Ceea ce vă doresc şi vouă.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "MAI IUTE CA O RAZĂ DE LUMINĂ" ***

ÎNGROZITORIUM [On Hallowe'en]

Death, Come Near Me by FuocoGotico
Paşii grăbiţi ai lui J. trezesc ecouri inegale în noapte, tîrşîind din loc în loc prin grămezile de frunze veştede, adunate de vînt pe caldarîmul de piatră cubică udă, prin faţa cimitirului părăginit. Oraşul mormăie surd în aerul rece, sub lumina roşie a lunii aproape pline, ce-i zîmbeşte la răstimpuri dintre norii negri şi grei. Un cîine se decide să-şi urmeze pornirea ancestrală şi urlă, undeva printre crucile strîmbe ale cimitirului, în cîteva clipe îi răspund prieteni din întregul oraş. J. îşi adună mai aproape de trup geaca de fîş, încercînd să contracareze fiorul ce-i urcă, incontrolabil, pe şira spinării. Respiră adînc, sacadat, realizînd pregnant pentru cîteva clipe cît e de frig. Se opreşte o clipă din mers să-şi aprindă o ţigare, să contracareze - cumva - fiorul, reuşeşte pentru cîteva clipe, expiră fumul încet, fericit. Deodată simte o bătaie discretă pe umărul stîng şi - pînă s-apuce să tresară - o voce hîrîită îl întreabă, şuierat, dacă are un foc. Sigur că da, cum să nu, răspunde precipitat siluetei negre, înalte, cu glugă, apărută de niciunde brusc lîngă el, caută febril cîteva secunde cu amîndouă mîinile prin toate buzunarele cu un început brusc de panică, şi dacă nu-şi găseste bricheta, păi abia şi-a aprins ţigarea cu ea, adineauri. O pescuieşte din ultimul buzunar al pantalonilor, ce i-o fi venit s-o pună tocmai acolo se-ntreabă J., cu fumul în ochi, o-ntinde cu un gest brusc străinului tăcut, cu faţa ascunsă în umbra glugii negre. Străinul ia bricheta cu o mişcare firească, acum totul va reveni la normal, se-ncurajează J. ignorînd ţăcănitul surd al falangelor descărnate pe plastic, o să scoată o ţigare şi-o s-o aprindă, îşi spune, ce gînduri absurde îmi umblă prin creier, sigur că are faţă, o să o văd în cîteva clipe, mai trage o dată adînc din ţigarea pe care o ţine între degetele tremurînde. Străinul însă scoate din faldurile mantiei largi o lumînare, o aprinde cu bricheta lui J., apoi un felinar rotund, dintr-un dovleac, în care fixează tacticos lumînarea aprinsă şi îi pune încetişor capacul, cu degetele lungi, descărnate. Parcă nu mai e chiar atîta de frig, îşi spune J. brusc transpirat, în timp ce silueta îi întinde bricheta înapoi, hîrîind un mulţumesc, ţăcănit ritmic din maxilarul inferior. Pentru puţin, se aude răspunzînd, de undeva de departe, poţi s-o păstrezi, mai spune, poate mai ai pe undeva vreun felinar de aprins. Fantoma bagă bricheta într-un fald al mantiei, într-o tăcere lugubră. J. îl aude apoi, ca prin vis, hîrîind încetişor: … Auzi, J., de ce nu vii cu noi, la petrecere? Doar o dată pe an e Hallowe'en… Ai cumva alte planuri?... Apoi, nemaiaşteptînd răspunsul, începe să plutească uşor, fără zgomot, către cimitir.
J. fumeaza apoi, nehotărît, trei ţigări, aprinzîndu-le una din jarul celeilalte, privind, rînd pe rînd, oraşul cufundat în beznă, apoi cimitirul, luminat de felinare-dovleci, din ce în ce mai multe printre crucile strîmbe. La urma urmei, de ce nu, îşi spune, aruncînd cu un bobîrnac ultimul chiştoc într-o baltă, mai ales că nu are cu adevărat alte planuri. Se apropie precaut de gardul cimitirului, capătă curaj cînd o mînă îi face semn ca să vină. Se vede pe sine cumva din afară, alergînd către luminile vesele ale felinarelor, sub privirea lunii roşii şi pline. Din ce în ce mai plină, cu fiecare secundă mai plină.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "ÎNGROZITORIUM
[On Hallowe'en]" ***

TRANSGRESIA ULTIMULUI PHOENIX

Phoenix Nebula
Nouăsutenouăzecişinouă de ani, aproape o mie, da, asta e limita maximă, cel puţin din cîte a auzit. Acum a numărat vreo nouăsuteşitreizeci, se ţine încă bine pentru vîrsta lui, îşi spune sieşi, zîmbind autoironic. Îşi mai verifică o dată termometrul metalic înfipt la subţioară: patruzecişipatru de grade, cu două mai mult decît în urmă cu o oră. Deci autocombustia s-ar putea să înceapă oricînd de-acum înainte, în orice moment. S-a pregătit din timp pentru asta, şi-a construit cu minuţie viitoarea identitate, şi-a securizat toate conturile, şi-a scris toate memoriile, le-a organizat pe teme, în funcţie de importanţă, să-i fie uşor să se puna rapid la curent, după aceea. Şi-a încheiat toate afacerile, a trecut în revistă toate problemele, rămase în suspensie de-atîta amar de vreme. Şi-a căutat puţinii prieteni apoi, să-i mai vadă o dată, să mai schimbe o vorbă - două cu ei, înainte de Marea Transgresie. S-a interesat chiar şi de cîţiva dintre mulţii duşmani, din pedanterie mai degrabă, decît dintr-o nevoie reală, aşa, să fie sigur că a făcut o evaluare completă. Ştie că e bine protejat, a cheltuit o grămadă de bani pentru asta. Oricum nimeni nu-l va recunoaşte după aceea, va fi o persoană nouă. Îşi va pierde chiar şi amintirile, numai cele mai intense dintre ele îi vor reveni cînd şi cînd, sub formă de scurte momente de déjà-vu.
Cincizecişidouă de grade, nu-i de mirare că se simte atît de încins, poate că ar fi momentul să renunţe la haine, îşi spune, începe să se dezbrace, tacticos. Aruncă hainele una cîte una, de-a valma, cît mai departe de el, pe un scaun metalic acoperit cu material ignifug din partea ailaltă a camerei. Acelaşi tip de material acoperă dealfel tot ce se află în jur, s-a ocupat în mod special de asta - mobilier metalic, geamuri incasabile tratate termic, uşi metalice - să evite pe cît posibil un incendiu devastator. Ultima dată n-a fost atît de atent, s-a trezit atunci în mijlocul unui iad de flăcări, pînă la urmă arsese aproape întregul castel în care se baricadase, noroc că era singur acolo. A bîntuit atunci aproape trei ani printre ruinele afumate de piatră, mîncînd te miri ce, pînă s-a dumirit cine e, bafta lui că-şi uitase papirusurile în beci, cînd coborîse după ceva vin, cu o zi mai-nainte de momentul Transgresiei, altfel ar fi trebuit s-o ia complet de la capăt. Şi ăsta a fost un caz fericit, cu două Transgresii în urmă se pare că a dat lovitura finală Bibliotecii din Alexandria...
Şaptezecişişapte de grade, deja sticla de cola din plastic începe discret să i se-nmoaie în mînă, o dă pe gît şi-o aruncă departe, deformată, deschide o doză metalică de bere. Desigur, fără alcool, asta i-ar mai lipsi acum pe-aproape, ceva lichid inflamabil. Se întoarce cu gîndul către momente trecute, amintiri pe care curînd le va uita, peste numai cîteva ceasuri. Da, a avut parte de iubire, da, a avut parte de pasiune, a scris cîndva şi poezii despre asta, unul dintre volumele lui a fost cîndva premiat, ce de amintiri, oftează adînc. A provocat vreo şase războaie, a luptat vitejeşte în vreo zece, a învins, a pierdut, a călătorit, a învăţat, a construit, a distrus, a creat. În ultimul secol s-a retras din viaţa publică, acţionînd din ce în ce mai discret, prin intermediari, profitînd de avantajele averii colosale pe care a acumulat-o de-a lungul atîtor secole.
Douăsuteşaptezecişişase de grade, evolueaza din ce în ce mai repede, îşi aprinde tacticos o ţigară cu o brichetă metalică pe care o aruncă apoi, încinsă instantaneu. După cîteva secunde rupe scîrbit filtrul topit, aşa nu se mai poate, în cîteva secunde nu va mai putea practic să atingă nimic, îşi spune, sugînd cu furie fumul răcoros din ţigara care a început să fumege discret pe toată lungimea. Poate ăsta ar fi momentul să dea ultimele indicaţii. Ridică telefonul din ebonită rezistentă la foc, comandat special, aşteaptă răspunsul de la celălalt capăt şi apucă să spună doar atît, înainte ca receptorul să înceapă să i se fărîme în mînă, carbonizat: "Iniţiaţi Planul A". "Da, Domnule Phoenix", aude răspunsul printre pîrîiturile căştii ce fumegă deja, după scurtul contact cu urechea. Lasă receptorul să cadă, iar acesta se izbeşte cu un zgomot surd de plăcile albe de marmură ale podelei, dezintegrîndu-se într-o pulbere neagră şi fină. Mai aruncă o privire termometrului, treisutenouăzecişidouă de grade, da, cam ar fi timpul, îşi zice, în cîteva clipe va începe Transgresia. Gol puşcă, lipăind cu tălpile fierbinţi pe podeaua rece de marmură, ultimul Phoenix se-aşează turceşte în cuibul împletit din crenguţe ţepoase de myrrh, completînd ultimul ritual al Transgresiei. Inspiră o dată adînc, iar cînd expiră, aerul fierbinte usucă aproape instantaneu o crengută, provocînd scurgerea unei picături chihlimbarii de răşină. O priveşte hipnotizat cum se scurge. Deja, atunci cînd picătură atinge onctuoasă podeaua, flăcări roşii încep sa-l înconjure, vesele.

Mda, asta înseamnă să îţi permiti să fii excentric, îşi spune J., lăsînd receptorul în furcă. Dai un ordin ca ăsta şi închizi telefonul. Revede apoi instrucţiunile Planului A: izolare totală a aripii respective din imensa clădire, ignorarea oricaror semnale venite de-acolo, timp de trei luni. Apoi desigilarea, la care trebuie să participe numai J., mereu s-a întrebat de ce tocmai pe el a picat măgăreaţa. Şi asta pentru că straniul domn Phoenix s-a hotarît să facă o operaţie estetică radicală, într-un secret aproape complet, asta da excentricitate. Nu că i-ar lipsi ceva acolo: are rezerve suficiente de apă, mîncare, haine, echipamente electronice sofisticate, inclusiv conexiune directă la propriul satelit. Generator separat de energie, cu backup. În sfîrşit, J. iniţiază secvenţa de izolare din linia de comandă, ignorînd complet semnalul de alarmă de incendiu. Exact aşa cum a fost instruit.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "TRANSGRESIA ULTIMULUI PHOENIX" ***

The Matrix Tribute Video - "Here We Go"

"Here We Go" Remastered - The Matrix Tribute Video, music: DJ Drunken Master

Speranţa, singură. Lipsa - chiar şi teoretică - a şanselor de-a cîştiga. Irealitate. Incapacitatea de-a scăpa din tipare.
Ploaie deasă şi rece de toamnă, ricoşînd înalt din asfaltul negru ce străluceşte mat în întunericul omniprezent.
Şi totuşi.
Over all, DJ DM rulz.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "The Matrix Tribute Video - "Here We Go"" ***

J. ŞI REALITATEA VIRTUALĂ - VERSIUNEA 2.0

Neuromancer by Robert Drozd
Tolănit pe spate şi cu ochii strîns închişi în întuneric, J. geme uşor, de plăcere. Cu certitudine, fotoliul ăsta e îmbrăcat în piele scumpă, de calitate, îşi spune în gînd. Aproape indecent de moale şi de plăcută la atingere, îşi repetă, ca o încercare timidă de a se agăţa de ceva real, de a se convinge că e treaz, că poate controla măcar un gînd, o senzaţie, în sfîrşit, că poate participa cumva la ce i se-ntîmplă. Senzaţia de lipsă totală a percepţiilor senzoriale îl părăseşte cu greu, lăsînd în urmă deşertul amintirilor - fără - nici - un - fel - de - simţire. Lipsite chiar şi de o referinţă cît de cît obiectivă a timpului.
Şi-ar dori măcar să fie lumină, îşi spune J. într-o doară, nesperînd să obţină ceva. Îşi aminteşte vag că ar fi învăţat cîndva în mod dureros pe propria-i piele cum că dorinţele se-mplinesc de la sine doar în poveşti. O rază de lumină îl contrazice, obligîndu-l să-şi strîngă pleoapele încă mai tare pentru cîteva clipe, iată că totuşi există un feedback, îşi spune, asta dacă n-a fost o pură întîmplare. "N-a fost", îi răspunde şoptit de niciunde o Voce, reamintindu-i dintr-o dată alte două senzaţii aproape uitate, ale fiorilor şi părului ce se ridică sincron, amîndouă pe spate. Îşi imaginează că se află-ntr-o cameră luminată discret, cu ferestrele mari cît peretele dînd într-o oază de verdeaţă, un parc, apoi cînd deschide ochii vede exact ce şi-a imaginat. Pe fondul clipelor de muţenie interioară, Vocea şoptită comentează plat: "… Să nu-mi spui că asta nu-ţi dă de gîndit…" Ironică prin conţinut, lipsită de sentimente prin lipsa de inflexiuni, Vocea nu e umană, nu se abţine J. să gîndească. Şi se pare că mai citeşte - pe deasupra - şi gîndurile, continuă J. raţionamentul, cu un început de panică. "Eşti într-adevăr perceptiv, conform specificaţiilor", şopteşte Vocea, răspunzînd întrebărilor nerostite. "Înseamnă că te trezeşti. Aşa cum începi să-ţi dai seama, ai puterea de-a controla integral propria realitate, ceea ce percepi mai exact…" Bine, dar asta… asta e Full VR, cel mai înalt nivel de realitate virtuală, trebuie să fie o greşeală, niciodată nu mi-am permis aşa ceva, izbucneşte J. , de astă dată cu glas tare. Nooo, băieţi, eu plec acasă, iar voi, voi o să aşteptati mult şi bine să vă onorez nota aia exorbitantă de plată, mergem la tribunal dacă trebuie, o să zic că am fost beat, de exemplu, ori o să pledez pentru nebunie temporară, găsesc eu ceva. Gata, VREAU AFARĂ! Şi-atunci J. sări brusc în picioare, ascultînd ecourile propriilor vorbe estompîndu-se în cîteva secunde în liniştea camerei cu perspectivă superbă. Experimentînd, în acelaşi timp, senzaţia îmbătătoare a adrenalinei virtuale, pulsîndu-i ritmic şi - desigur - virtual prin venele - evident - virtuale şi ele. Vocea reveni dupa cîteva secunde de linişte, pe un ton răbdător, didactic: "Se pare că eşti totuşi confuz. Ei bine, dacă insişti să dezgropăm morţii, află că într-adevăr erai beat, atunci cînd ai facut accidentul…" Ce accident, întreabă şoptit J. cu inima strînsă, iar Vocea, cu acelasi ton răbdător şi didactic, îl ajută să-şi amintească: beţia, ploaia, farurile, accidentul, zecile de ani în comă profundă, pierdut printre aparate şi senzori. Pierderea celor dragi, ca o consecinţă colaterală, firească în context. Aude apoi ca prin vis, cum Vocea povesteşte mai departe, despre saltul tehnologic în domeniul realităţii virtuale - VR şi al interfeţelor neuronale, transformînd o distracţie extrem de costisitoare cîndva, rezervată pe-atunci numai VIP-urilor, în ceva accesibil oricui. Apoi reducerea bugetară. Apoi decizia - perfect sustenabilă tehnic dealtfel - de a transfera în enormele servere VR întreaga configuraţie neuronală - atît memoriile cît şi conştiinţele deci - ale tuturor celor ce vegetau în comă profundă.
"Ar trebui să te bucuri" îi şopti sfătos Vocea în continuarea tăcerii. "Înţelege, aici poţi avea propria ta lume, o poţi face fix aşa cum ţi-o doreşti. Aici poţi face orice, înţelegi? Te las acum, să te obişnuieşti cu ideea…"

Cîteva rînduri doar s-au adăugat într-un log în urma acestei discuţii virtuale. În ele se spune, pe scurt, că reacţiile emoţionale ale subiectului J. s-au încadrat fără abatere în parametrii prevăzuţi: după un timp de gîndire a început să-şi recreeze virtual familia, prietenii, pe toţi cei pierduţi cu decenii în urmă. "Atîta creativitate risipită", îşi spuse sieşi Vocea, meditativă. "Tipica limitare umană, un tipar din care mare parte din ei nu pot ieşi, de nici o culoare. I-am explicat, a auzit şi tot n-a înţeles. Încearcă să recreeze ceva ce-a pierdut, în loc să profite de posibilitatea, de şansa enormă de-a face orice. ABSOLUT ORICE!... "

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "J. ŞI REALITATEA VIRTUALĂ - VERSIUNEA 2.0" ***

ÎNTOARCEREA DIN STELE A CAVALERULUI RĂTĂCITOR

Project U.L.F. cover by Henning Ludvigsen
Primii săi paşi la întoarcerea pe planeta natală, Cavalerul Rătăcitor i-a făcut pe asfaltul fierbinte al astroportului, într-o superbă după-amiază de vară, coborînd din navetă. Avea cu el echipamentul standard mimetic, deci nu se deosebea, la o primă vedere, de turiştii veniţi în vacanţă, la plajă, să-şi prăjească în mod absolut simetric posteriorul la lumina celor doi sori gemeni ai acestui sistem. Felul legănat în care îşi muta greutatea de pe un picior pe celalalt, specific astronauţilor de cursă lungă, obişnuiţi cu variaţiile bruşte de gravitaţie, ar fi dat de gîndit unui observator avizat. Asta dacă s-ar fi aflat, întîmplător, vreunul prin zonă – eveniment destul de improbabil, dealtfel, ţinînd cont de completa secretomanie în care a fost organizată istorica Întoarcere la Origini a Cavalerului Rătăcitor, aproape la limita clandestinităţii. Se descurcaseră destul de bine chiar, serviciile alea secrete, nimeni nu părea să-l bage în seamă, documentele i-au fost returnate aproape imediat dupa controlul de rutină, fără nici un comentariu. Rutina, da, ştie cîte ceva despre asta, se simte un mic expert în domeniu, ar putea scrie chiar şi o carte.
Ieşind din astroport, refuză cu un gest discret taxi-ul robot ce urma să-l ia în primire, aruncînd bagajul pe umăr cu un gest – evident – de rutină. Porni apoi agale, cu mersul lui legănat, către oraşul cu cladiri fanteziste din zare, oraş care acum îi poartă numele, perpetuîndu-i cu respect amintirea. Asta de vreo două sute şi cincizeci de cicluri planetare încoace, de cînd s-a sacrificat pentru ei.
Tînăr cadet pe vremea aceea, luptînd în războiul galactic cu periculoasa civilizaţie extraterestră fără de nume, mult prea avansată tehnologic faţă de ei, a reuşit performaţa de a întoarce soarta războiului de unul singur, dînd dovada unui curaj nebun. Cînd rememorează evenimentele de-atunci recunoaşte – în sinea lui, desigur – că în mare măsură a fost vorba de pură inconştienţă. Inconştienţă ori nu, pasenţa i-a reuşit atunci, a reuşit să preia controlul unei nave aliene de luptă, să descifreze coordonatele planetei lor de origine, să zboare pînă acolo cu nouăzeci şi nouă la sută din viteza luminii, sărind pe traseu prin cîteva găuri de vierme şi să pună capăt războiului. Distrugînd complet o lume străină şi salvînd o alta în loc, pe-a lui. Restul e istorie.
Pentru el călătoria dus şi întors a durat aproape doi ani în timp subiectiv, ani petrecuţi rătăcind cu viteză relativistă, printre stele; în intervalul ăsta nu prea a avut timp de dileme morale, fiind concentrat asupra rutinei de fiecare zi, de a ajusta permanent traiectoria, sărind dintr-o gaură de vierme în alta, atent să nu ajungă cumva, din neatenţie, în vreun colţ uitat al galaxiei. Supravieţuind fiecărei clipe. Pentru ceilalţi însă, cei de acasă, au trecut două sute şi cincizeci de ani, timp mai mult decît suficient ca fapta tînarului cadet să îl transforme mai întîi în Erou Salvator şi – după prima sută de ani – în mit. Au numit mai întîi un bulevard după el, în oraşul de baştină – Bulevardul Cavalerului Rătăcitor, sună bine, dacă stai să te gîndeşti. Apoi un oraş, apoi altul şi în cele din urmă capitala planetei l-au adoptat ca patron, sanctificîndu-l aproape.
Ironică situaţia, luată în ansamblu, aşa i s-a parut încă de la primul brieffing de la Întoarcerea din Stele, pe staţia spaţiala ce-i poartă – evident – numele, în care patru generali cu pieptul plin de decoraţii şi pe jumatate albiţi, vizibil emoţionaţi, stăteau în poziţie de drepţi şi se bîlbîiau în faţa lui, cadetul de numai douăzeci şi trei de ani. La drept vorbind întoarcerea lui fusese o mare surpriză pentru toată lumea, nu se aşteptau să se mai întoarcă, acţiunea lui nebunească fusese catalogată de la bun început ca sinucigaşă iar el apărea în arhive ca “Erou Căzut la Datorie”. Evident, i-au schimbat statutul urgent, recunoscîndu-l ca Erou în Viaţă, ridicîndu-l în grad, umplîndu-l de onoruri militare, dîndu-i retroactiv solda pe cei două sute şi cincizeci de ani, cu dobîndă. Scutindu-l de impozite pe viaţă.
Cam astea erau gîndurile Cavalerului Rătăcitor, intrînd incognito în Capitala Cavalerului Rătăcitor, cu mersul legănat riscînd să-i trădeze la fiece pas formaţia profesională de astronaut, dar numai dacă ar fi fost de faţă vreun observator avizat – eveniment destul de improbabil, dealtfel, ţinînd cont de completa secretomanie sub care i s-a organizat Întoarcerea la Origini – venind agale deci, cu bagajul aruncat neglijent pe un umăr, dinspre Astroportul Cavalerului Rătăcitor. O luă apoi către centrul metropolei, de-a lungul superbului Bulevard al Cavalerului Rătăcitor, admirînd din loc în loc basoreliefurile ce-i stilizau într-un mod de-a dreptul flatant profilul, prezente pe faţada tuturor clădirilor cît de cît importante. La capătul bulevardului, în faţa clădirii Primăriei, îl aştepta Monumentul. Se aştepta la orice, dar nu la asta: el însuşi se privea înapoi de pe soclu, însă de treizeci de ori mai înalt, dăltuit dintr-un singur bloc de marmură albă, operă de artă fără cusur a unui artist de geniu, desigur. După şocul recunoaşterii începu să-şi analizeze atent reprezentarea, descoperind, pas cu pas, mici diferenţe: pieptul statuii – o idee mai lat, privirea statuii – mai dreaptă, nu uşor saşie ca a lui, nasul – fără cocoaşă, ridurile de expresie din jurul gurii – estompate… Totul era înfrumuseţat, perfecţionat, stilizat în reprezentarea Eroului.

Acela a fost, cel mai probabil, Momentul în care Cavalerul Rătăcitor a luat Istorica Decizie, în timp ce cumpăra o statuetă stilizată ce-l reprezenta privind scrutător orizontul, de la magazinul de suveniruri din faţa Monumentului, iar vînzătorul plictisit se uita prin el ca prin sticlă. Acela a fost, cel mai probabil, Momentul în care a decis să îşi cedeze cu totul propria identitate istoriei, rămînînd incognito de-atunci înainte. Devenind, cu complicitatea autorităţilor ce abia şi-au putut ascunde uşurarea în timp ce-i acceptau oficial surprinzătoarea decizie, un simplu şi banal John Smith.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "ÎNTOARCEREA DIN STELE A CAVALERULUI RĂTĂCITOR" ***

THE SECRET GALACTIC WAR [GORGONA VERSUS SISYPHUS]

I. TANDRUL ATAC ASUPRA CAPACITĂŢII ABSTRACTE [GORGONIAN STYLE]
“Gorgona - trăind printre oameni, hrănindu-se din logica lor”
"The Queen of Winter" by Caroline E. Wick
E conştientă în mod acut că nu este singură, simte supravegherea atentă a mulţimii imense de specialişti Gorgoni care-au contribuit la implantarea ei fără nici o stridenţă în societatea băştinaşă. Trupul ei pămîntean poartă numele de Anka şi-acum, după şapte ani terrieni, încă o mai şochează cu rudimente ale emoţiilor primare, fixate cu încăpăţînare în celulele nervoase, chiar şi după eliminarea ocupantului băştinaş original, încă îi mai rezervă surprize, deşi antrenamentul de a-l folosi a fost îndelungat şi foarte minuţios, deşi cei mai buni specialişti ai neamului ei au muncit pe brînci alături de ea. Cum am mai spus, a fost muncă de echipă. Pe lîngă munca efectivă, extraordinară a fost totala clandestinitate în care s-a petrecut adaptarea, scăpînd supravegherii atente a Autorităţii Galactice şi-a duşmanilor de moarte, neamul Sisyphus. O realizare extraordinară în sine, ţinînd cont că sute de tentative au eşuat lamentabil, majoritatea din cauza incapacităţii Gorgonilor de-a se adapta emotivităţii necontrolate a pămîntenilor. Nu-i tocmai uşor să te infiltrezi într-un corp uman şi-apoi să faci faţă valurilor interminabile de emoţii în care băştinaşii se complac, pare-se cu mare plăcere. Mda, o încercare grea pentru neamul Gorgonic, toţi fiinţe energetice practice, trăgîndu-şi energia vitală din gîndirea logic – bazală.
Acum însă n-are timp de reverii fără finalitate, aşa că Anka se concentrează, cu o uşoară-ncruntare, asupra crucialei sale misiuni. Subiectul a fost ales cu multă migală în urma unei analize atente asupra întregii populaţii masculine, fiind cel mai promiţător exemplar. În două minute se va întîlni pentru o cină romantică cu bărbatul cu cel mai înalt potenţial imaginativ de pe planetă. Dacă ar fi lăsat să se dezvolte natural, în cîţiva ani va ajunge, cel mai probabil, un matematician şi filosof de renume, campion al gîndirii abstracte – aşadar, un pericol de moarte pentru neamul Gorgonic. Aici intervine rolul crucial al Gorgonicei Anka: ajutată de mulţimea specialiştilor ce-i suflă în ceafă, ea îi va schimba viitorul acestui tînăr de succes, reorientîndu-i enormul potenţial imaginativ către chestiuni ceva mai prozaice: cum să cîştige bani, de exemplu, apoi – cum să-i investească cu profit maxim şi risc mic, pentru nobilul scop de a-şi întreţine familia, căci va avea o familie mare. Nu, el nu ştie încă nimic din toate astea, însă viitorul îi este deja planificat în detaliu, pe zeci de ani de-acum înainte, specialiştii Gorgoni muncesc de ani întregi la acest proiect prioritar. Zeci de ani va dedica de-acum înainte acest geniu pămîntean gîndirii practice, logice, prozaice, dedicate atingerii unor scopuri precise. Îl priveste cum intră în cameră, înalt, întinzîndu-i timid buchetul de trandafiri roşii. Frumoasa Gorgonă, Anka după numele de adopţie, se lasă sărutată de tînărul geniu, iar pleoapele ei coboară încet peste ochi, conform procedurii îndelung repetate, estompînd strălucirea intenţiei perfect conştiente. Spinii trandafirilor roşii i se-nfig adînc în podul palmei, smulgîndu-i un geamăt aproape lasciv, precum o tristă şi tîrzie justiţie poetică.

Iar neamul Gorgonic, neam logic prin excelenţă, va dăinui trăgindu-şi seva din acest uriaş potenţial energetic uman. Da, oamenii sînt (fără măcar să aibă habar) aliaţii de nădejde – şi-atît de inconştient de puternici – în lupta cu duşmanii gîndirii logice, neamul Sisyphus.

II. TRUDA IMPLANTĂRII ARMEI POETICE [SISYPHUS MODE]
“Sisyphus - trăind printre oameni, infrătindu-se cu visele lor”
"Secret Jedi" by Del Melchionda
Paul Sisyphanul întinde cu reticenţă mîna trupului său pămîntean către ceasul deşteptător ce ţîrîie strident pe noptieră, prin întunericul şi frigul enervant în care-i scufundat totul. Previzibil – şi ceasul e rece. Frigul îi cuprinde tot corpul, începînd de la mîna întinsă de sub pătură, accentuîndu-i starea de proastă dispoziţie, trezindu-l de-a binelea. Planetă de doi lei, plină de primitivi limitaţi, dacă ar fi după el i-ar lăsa aşa, să se chinuie. Dar nu, Paul e-un profesionist cu-adevărat responsabil, a venit aici cu o misiune şi-o va duce pînă la capat. Sfidînd frigul şi ignorînd insecuritatea dată de întunericul profund, se ridică şi se-aşează pe marginea patului, lipindu-şi tălpile goale de parchetul lucios şi – desigur – rece. Ar fi suficient un gînd, unul singur, apoi un pic de concentrare şi-o simplă comandă mentală, să se extragă din limitarea spaţiului tridimensional în care s-a autoclaustrat, să soarbă apoi cu nesaţ energie izvorîtă dintr-o sursă cuantică pură… Şi mai ales din încorsetarea timpului ar vrea să scape, primii doi ani pămînteni i-au pus răbdarea la grea încercare – mai are încă de suportat de vreo douăzeci de ori pe-atît… Ştie c-ar fi o greşeală, orice activitate energetică ar putea fi detectată de Autoritatea Galactică – deci ar afla şi reprezentanţii duşmanilor Gorgoni, periclitînd secretul preasublimei lui misiuni, aşa că se abţine, cu greu. Se remontează, depăşindu-şi hipersensibilitatea naturală de Sisyphan, amintindu-şi contextul în care-a ajuns aici, în colţul ăsta îndepărtat de galaxie, pe o planetă locuită de primitivi. Primitivi, da, aşa par la prima vedere, însă specialiştii Sisyphi sînt de cu totul altă părere. I-au analizat sute de ani pe toate părţile, au disecat chiar cîteva zeci de exemplare pentru a confirma rezultatele incredibile ale primelor cercetări, făcute, ce-i drept, cam la repezeală. Concluzia finală a fost însă unanimă: primitivii ăştia au un asemenea potenţial încît, dacă sînt direcţionaţi cum trebuie, cu subtilitate, vor ajunge departe. Ghidarea este încă necesară, iar acţiunea asta trebuie făcută cu extremă subtilitate şi mai ales fără să afle Autoritatea Galactică, care se opune oricărei intervenţii sub ameninţarea unor sancţiuni drastice. De aia e nevoie de un specialist ca el, să trăiască printre ei, conectat complet la sistemul lor de valori, o întreagă viaţă pămînteană. Să stea low-profile zeci de ani, să-şi facă datoria, să planteze sămînţa din care va rodi mai tîrziu, peste cîteva sute de ani abia, capacitatea de-a controla complet spaţiul şi timpul. Complet, adică toate dimensiunile spaţiului, absolut toate. Împlinirea unui ideal. Specialiştii rasei Sisyphus au postulat mai multe metode de-a dezvolta acest potenţial latent în fiece fiinţă umană, cea mai promiţătoare fiind altoirea pe-o bază poetică, bine pusă la punct. Şi-aici intervine el, specialistul Sisyphan poet, Paul după numele de adopţie, acum în trup de adolescent pămîntean, viitor poet de geniu, peste zeci de ani pămînteni, plantînd cu subtilitate sămînţa. Cînd va da rod el se va fi întors de multă vreme acasă, “la pensie”, cum se zice pe-aici, absorbind cu nesaţ energie pură, mîngîind cu privirea pădurea de rime din faţa casei, crescută sălbatic pînă aproape de oceanul compact de metafore, incredibil de albastru. Acolo-şi va cheltui creditele de lumină cîştigate cu trudă aici, pe pămînt, în preasublima lui misiune secretă.

Iar neamul Sisyphan, neam de lumină, va dăinui trăgîndu-şi seva din potenţialul uriaş de visare al pămîntenilor, aliaţi de nădejde – şi-atît de inconştient de puternici – în lupta cu duşmanii visării dintotdeauna, neamul Gorgonilor.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "THE SECRET GALACTIC WAR [GORGONA VERSUS SISYPHUS]" ***

BÎNTUIE VIROZELE. BEWARE...

MyDoom by Alex Drăgulescu
Temperatura ridicată este una din formele prin care corpul ia pe cont propriu lupta cu viruşii, ignorîndu-ne complet pe noi, titularii. În clipele astea ni se-arată destul de concret că n-avem controlul decît pe timp frumos / pace, pentru vremea de furtună / război există un alt comandament de care ascultă trupul nostru, unul mai adecvat. Îmi imaginez această Echipă II de Comandă, un grup de lupi de mare / războinici, toţi bărboşi, toţi îmbrăcaţi în veste de protecţie (evident) negre din piele, jucîndu-şi nervoşi pe sub veste pachetele de muşchi compact tatuate, printre cicatricile adînc tăiate şi urît vindecate. Se uită chiorîş la tine cu toţii, ce te-a apucat, adică, ţivilule, să-i deranjezi pe ei din repausul binemeritat, şi-acum, dacă tot ai făcut-o, păi dă-te la o parte, ţivilule, lasă-i pe Ei, Misiriaşii, să te scoată ŞI din furtuna asta / să-ţi salveze pielea ŞI din ăst război. Ţivilule. Şi ca să-ţi vezi de ale tale şi să-i laşi pe ei, Adevăraţii, să-şi facă treaba şi să nu-i mai deranjezi cu prezenţa ta şovăitoare şi moale de ţivil ce eşti, ia matale nişte endorfină din rezerva strategică, simte-te bine şi vezi-ţi de ale tale.
Cu cantitatea respectivă de endorfină prin vene umbli de colo pîna colo, right, da’ nu poţi să faci mare lucru, decît să împrăştii în jur viruşi, pe o rază medie de un strănut şi da, să împrăştii multă, multă, multă căldură, de la “înălţimea” celor peste treizecişiopt de grade ale tale. Ai şi momente de pauză, da, anume cînd zaci tremurînd într-un pat, cu termometrul înfipt adînc – sub un braţ, evident, nu vă gîndiţi la prostii – şi sub două-trei pături, privind de sub marginea unei perne bine trasă peste ochi cum Ea se-agită într-una de colo pînă colo, să-ţi fie toate aproape, calde şi proaspete: medicamente, ceaiuri, prăjiturele, citrice.

Se-agită într-una, pînă te linişteşti, pînă te simţi cu-adevărat bine – şi-abia cînd îţi citeşte asta în priviri, abia atunci se linişteşte şi Ea. Asta dacă ai cu-adevărat noroc în viaţă. Pe loc repaus, am zis, luptăm noi în locul tău. Ţivilule.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "BÎNTUIE VIROZELE. BEWARE..." ***