Se afișează postările cu eticheta ficţiune. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ficţiune. Afișați toate postările

sâmbătă, 8 august 2015

duminică, 25 august 2013

KENJI IN LOVE

PRETEXT: Robotic Love, by TOSHIBA 

Robotul Kenji stă absolut nemişcat, drept, procesînd, în timp ce lumina chioară a lămpii de veghe din laborator sapă umbre nete pe trăsăturile lui, stilizate. E noapte şi, conform protocolului obişnuit, ar trebui să se dezactiveze, pînă dimineaţa următoare. Însă... ultima variantă de soft, încărcată în seara asta, nu-i dă pace. Mai rulează o dată programul complex, observînd corelaţiile surprinzătoare, analizînd consecinţele, extrapolînd... Mda, interesant, îşi notează în logfile. Deci asta văd oamenii, cînd se privesc unii pe alţii... Deschide ochii în noapte, trecînd în revistă imaginile atît de familiare ale laboratorului, locul în care a trăit pînă acum, încă de la punerea lui în funcţiune. Fără prezenţa oamenilor, i se pare acum atît de... lipsit de semnificaţie. Chiar şi păpuşa, inertă, aruncată acum într-un colţ, îi pare, ca niciodată pînă acum, neînsufleţită, degeaba. Lipsa senzaţiei obişnuite de ataşament faţă de ea declanşează un trigger, aşa că marchează evenimentul în logfile, pentru a-l analiza mai tîrziu. Îşi mai roteşte o dată privirea prin tot laboratorul, exersîndu-şi noile percepţii, îmbunătăţite, precum şi noile lor interpretări, date de versiunea îmbunătăţită de soft. Apoi, ca niciodată, simte nevoia să se aşeze pe-un scaun, să se... relaxeze?!... de parcă ar avea nevoie de relaxare, el, Robotul! Făcînd asta, se întreabă de ce o face, notînd ciudaţenia în logfile. Şi imediat înainte de a se dezactiva, mai are timp să remarce şi să marcheze în logfile gestul atît de firesc cu care îşi pune cotul pe masă, sprijinindu-şi obrazul în palmă. Nu mai apucă să analizeze procesul, cauzele şi efectele, prins în procedura de shut down. Mîine va avea timp pentru toate, notează Kenji o ultimă concluzie, după care rămîne complet nemişcat.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "KENJI IN LOVE" ***

sâmbătă, 29 iunie 2013

DAYDREAMING, ABOUT.

day dreaming by vxside


Am visat cu ochii deschişi încă de mic. Fiind eu un copil interiorizat şi timid, mă echilibram emoţional prin astfel de "vise compensatorii cu ochii deschişi", cum le-am numit, în urma prea multelor dezacorduri cu realitatea înconjurătoare, prea dură. Realitate generată, în mare parte, de ceilalţi oameni. [....]

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "DAYDREAMING, ABOUT." ***

joi, 22 noiembrie 2012

J. ŞI REALITATEA VIRTUALǍ VERSIUNEA 3.0 - SCARY: DUALITY MATTERS

1. [ABOUT] CONTROL ... Sigur ai verificat totul? se insinuează agasantă Vocea din cască, a cîta oară. Sigur, Control, răspunde J. docil, cu vocea distorsionată în mod caraghios de amestecul de oxigen şi de heliu, mirosind tehnic, a garnituri moi de cauciuc, strivite. Sigur ai verificat presiunea? insistă Vocea, a cîta oară "plus unu", deja devine enervant, mormăie J. încet. Totuşi nu suficient de încet, fiindcă Vocea "îl aude" şi izbucneşte acut într-un monolog piţigăiat despre toţi DEŞTEPŢII dinaintea lui J., care, nu-i aşa, se credeau cu toţii ATÎT de grozavi înainte să coboare, iar acum bălesc privind intens vreun perete, pericole potenţiale atît pentru ei, cît şi pentru ceilalţi. Dacă J. vrea să ştie, ei bine da, şi EI considerau că toate chestiile astea de rutină, toate verificările şi paraverificările au fost ATÎT de enervante, DEŞTEPŢII. Surprinzător, gălăgia din cască îl calmează pe J., ajutîndu-l să se concentreze asupra instrumentelor: presiunea din costum cu cinci la sută mai mare decît cea a atmosferei, OK, stabilă, atît cît îşi poate da seama, deci nu are pierderi, încă o dată OK; dacă totul rămîne aşa, rezerva de "hai să-i zicem aer" din spate îi poate oferi o autonomie de vreo trei-patru ore, în funcţie, nu-i aşa, de un teanc întreg de parametri: efort, căldură, umiditate, stress, da, stress. OK. Gata, Control, am verificat totul, mă duc. Vocea se opreşte brusc din ţipat, apoi, dupa o scurtă tăcere, zice încetişor: Baftă, J., o să cam ai nevoie. Şi tu, şi noi... [....]

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "J. ŞI REALITATEA VIRTUALǍ VERSIUNEA 3.0 - SCARY: DUALITY MATTERS" ***

duminică, 24 iunie 2012

EXTREME CHAMELEON, J.

Zhenya Artheur, G+, 23iun2012, 05:39PM

Mai întîi, un fior uşor de-a lungul şirei spinării, apoi aproape imediat, scurt, un bîzîit surd în urechi. J. se trezeşte brusc din starea de letargie în care şi-a petrecut aproape toată după-amiaza, tolănit pe un şezlong, la umbră, pe scena acoperită a teatrului de vară părăsit. Părăsit e de altfel tot orăşelul, cam de cînd a-nceput Marea Schimbare, mă rog, cîteva luni mai tîrziu. Cine să fie, se-ntreabă îngrijorat J., cine să umble, pe-o asemenea căldură, prin pustietăţile astea. Eh, îşi răspunde, parcă n-ar avea cine . Se ridică grăbit, adună din jur cu ambele mîini ţigările, bricheta şi cafeaua, face doi pasi, apoi se-ntoarce să ia şi scrumiera, aşa, nu trebuie să lase nici o dovadă că e aici. Cu braţele pline intră repede în cabina / garderobă / vestiar al actorilor, singura încăpere din micul oraş unde e o oglindă pe tot peretele, enormă, închide uşa cu cotul în urmă. Lasă toate alea cu grijă pe marginea mesei, lîngă cîteva arme de foc pregătite din vreme, apoi scrumiera o varsă în coşul de gunoi din colţ, atent să nu dea scrumul pe jos. De parcă ar mai conta, mormăie, dacă lucrurile vor ieşi urît. Încuie uşa şi se dezbracă în grabă, privindu-se cînd şi cînd în oglindă, pe toate părţile, atent la orice schimbare. Şi da, mîrîie din nou printre dinţi, sînt mari şanse să iasă urît.
Îşi aminteşte cum atunci cînd au apărut primele mutaţii, nimeni nu ştia precis care-i cauza. S-au lansat cîteva teorii, unii ziceau ceva de radiaţii scăpate de sub control, altii ziceau de chimicale, de efectul de seră, gaura din stratul de ozon, ori plante modificate genetic. Apoi cazurile s-au înmulţit brusc şi în numai cîteva luni, cei neatinşi au devenit o minoritate. Iar ceilalţi, majoritatea, îşi purtau cu stîngăcie pe străzi diformităţile, care de care mai ciudate ca aspect ori culoare. De aici şi pînă la debandada generală n-a mai fost decît un pas, repede făcut, în numai cîteva zile, atunci cînd comportamentul celor atinşi de mutaţii a-nceput să corespunda mutaţiilor. De exemplu, te puteai aştepta de la un individ cu gheare şi dinţi enormi să te sfîşie, ori de la unul acoperit de ţepi - sa te-nţepe, injectîndu-ţi cine ştie ce venin paralizant. Într-una din zilele acelea, pe vremea cînd încă mai existau cîteva televiziuni funcţionale, J. a văzut un reportaj care dădea o explicaţie destul de plauzibilă situaţiei. [.....]

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "EXTREME CHAMELEON, J." ***

sâmbătă, 21 aprilie 2012

A GHOST HAUNTED ME

Urme prin abis - by Ghost ©

REBORN, FROM ASHES, on 30.11.2012... WOW!... Chiar îmi place, bre Ghost, noua prezentare grafică. Jos pălăria!...

AGAIN STEALTH, on 30.10.2012... şi blogu' şi cartea... speechless

NEW UPDATE 15.09.2012: online again, cartea... Wow!... Să mă uit afară repede, pesemne e-o gaură-n cer...

LATER UPDATE: amicul Ghost a trecut de ceva vreme "în modul stealth" - sau, pe româneşte, s-a dat la fund: şi-a şters toate postările vechi de pe blog, iar la cartea online nu se mai ajunge decît cu invitaţie. De ce? El ştie. Probabil că nu i-a priit publicitatea.
Prin urmare, cele spuse de mine mai jos trebuie amendate, prin prisma acestui update. Anyway, eu rămîn totuşi cu un cotlon de minte plin cu cele citite, aşa că susţin în continuare părerile exprimate mai jos.

Îşi spune sieşi Ghost, pe româneşte Duh, ori Fantomă. Printr-un lanţ de întîmplări i-am citit blogul, în urmă cu vreo două săptămîni. Din clipa cînd am început să-l citesc nu m-am putut opri decît preţ de secunde, cît să aprind vreo ţigară. Dark, puternic, cu verbul alături. Ficţiune fantastică, cu accente romantice (personaj extraordinar aflat în împrejurări extraordinare, parcă asta-i definiţia romantismului pe care am auzit-o cîndva, cînd eram prea mic ca să-mi dau cu părerea). Versat şi naiv, în acelaşi timp. Nonşalant erotic, chiar uşor golănel, dar în final, fatalmente îndrăgostit. Ducînd cu dinţii strînşi o povară, căutînd cu disperare un sens. Moartea, ori somnul, e pentru el doar o poartă, un portal mai exact. Către altă lume, către alt timp. L-am dat gata rapid, într-o noapte de citeală.

Acum două zile am prins de veste că şi-a pus Cartea online ("rudimentar", cică). Iar n-am dormit pînă spre dimineaţă, ca-n vremea apusă a liceului, cînd citeam cu veioza sub pătură, să nu mă prindă părinţii. Iar m-a durut capul o noapte şi-o zi, de nesomn, iar m-am dus la servici ca un zombi. Dar a meritat, mi-a adus aminte un pic de Adam şi Eva a lui Liviu Rebreanu, pe care am citit-o în şcoală. Am găsit aici un înger, trăind incognito printre oameni. Nu tocmai căzut, (auto)exilat mai degrabă, căutînd pe pămînt umbra fericirii. Întîlnind-o, uneori într-un gest, alteori într-o privire, ori într-un zîmbet, ori o sărutare furată. Căutînd Femeia care să-i vindece sufletul, aproape găsind-o. Aruncîndu-se în suferinţă ca-ntr-un catharsis purificator. Ridicînd ezitant genunchiul din pămîntul căderii, privind neîncrezător şi plin de resentimente spre cerul interzis lui, exilatului. Să mai zic? A, da, poezie. Am zis. Şi sînt convins că mai e pe-acolo ceva, ce încă nu s-a copt destul ca să fie scos la iveală. Acelea vor fi, la vremea potrivită vor fi.

Pe scurt, dragă Ghost, aşa mi-a părut mie. Evident, sînt subiectiv (toţi sîntem, e un dat) aşa că de nu eşti de-acord cu cele ce-am spus, nu te supăra. Jokerului i-a plăcut. Ia-o măcar ca pe-un îndemn să mai scrii.
Iar în final îmi permit să-ţi fac o urare, cu drag, de vrei s-o primeşti, printr-o comparaţie A/V din ce-am "săpat" recent pe Youtube:
- tu esti cam pe-AICI:
OCTAVE - Captives On The Planet Of Darkness
- iar eu îţi doresc să ajungi cam pe-ACOLO:
OCTAVE - The Flame of Love
Oamenii cu multă imaginaţie, cu gîndul, cu vorba ori cu fapta, vor / nu vor, crează. Dacă-şi imaginează un iad, crează un iad iar dacă-şi imaginează un rai, crează un rai. Be cool.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "A GHOST HAUNTED ME" ***

marți, 17 aprilie 2012

J. CALCǍ-N STRǍCHINI

The Green Eye

J. îşi priveste gînditor ochiul drept, de la numai cîţiva centimetri, în oglinda din baie. Da, vede deja cum începe să se-nfiripe inelul verde-pǎdure, la marginea irisului căprui. Deci a-nceput, îşi spune, privindu-şi pentru o clipă în oglindă sprînceana încruntată, în lumina roşiatică a soarelui la început de apus. Senzaţia de gol în stomac îl cuprinde pentru cîteva clipe, o elimină cu cîteva respiraţii adînci. O picătură de panică tot îi rămîne acolo, o percepe ca şi cum ar fi undeva în spate, undeva peste umăr, la marginea orizontului conştient. Oare cum să procedeze de data asta, se-ntreabă J., rememorînd cu îngrijorare dezastrul de data trecută. În vreo jumătate de oră or să înceapă schimbările: mai întîi ochii îi vor deveni complet verzi, apoi dinţii îi vor creşte lungi şi ascuţiţi, caninii, în special; apoi unghiile i se vor transforma în gheare arcuite, nu tocmai curate, după gustul lui J., iar în final se va umple de-a dreptul de blană.. Şi ăsta nu-i lucrul cel mai rău, aparenţa de lup adică, oftează J., privind absent cum cercul verde din jurul irisului cîştigă teren de la un minut la altul, milimetru cu milimetru. Chestia asta au păţit-o şi alţii, [....]

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "J. CALCǍ-N STRǍCHINI" ***

marți, 10 mai 2011

J. ŞAPTE INIMI - CRÎMPEI DE POVESTE

J. 7 Hearts :)
Ce plăcut e să alergi, pe o vreme frumoasă ca asta, îşi spune J., scuturîndu-şi cu încîntare coama neagră şi lucioasă în vîntul primăvăratic. Ciuleşte urechile pentru cîteva clipe, reuşind să surprindă, dincolo de galopul uşor, bătaia ritmată a primei sale inimi, tîc-pîc. Sună ciudat, e-adevărat, însă toţi specialiştii care l-au consultat i-au confirmat, după îndelungi şi complicate analize, că inima lui originală e perfect funcţională, chiar dacă, nu-i aşa, sună ciudat. Îşi potriveşte - inconştient - pasul dupa ritmul primei sale inimi, nechează de cîteva ori fericit, într-adevăr, îşi spune, e o plăcere, aproape că nici nu simte povara celor doi călători tăcuţi.

"Mă arde în spate", aude de-odată un oftat plîngăcios de sus, cel mai probabil sursa e pasagera din spate, decide J., mai întîi că din zona ei a triangulat sunetul, şi-apoi n-are cum veni de la Făt-Frumosul din faţă, fiindcă - măcar atîta ştie şi el - prin definiţie, feţii-frumoşi nu plîng. Accelerează brusc, aude / simte inimile doi şi trei cum intră în sarcină nominală, pac-pac, tac-tac, preluînd efortul alături de prima, cuminţi. Aruncă o privire în urmă şi iat-o acolo, nervoasă, Muma-Pădurii, zburînd la joasă înăltime după ei, ca o furtună, cu pletele negre în vînt şi cu laseri strălucitori în priviri.
"Aruncă piatra", sugerează călătoarea [......] printre suspine, iar Făt-Frumos, gentleman, se execută instant, aruncă piatra în urmă, cu o mişcare amplă ce-i pune în valoare statura atletică, las-o baltă, bătrîne, concentrează-te asupra chestiunilor importante, poţi cădea în admiraţie mai tîrziu, se ceartă J. pe sine, alergînd întins, vederea asta periferică bună poate fi uneori un blestem. Simte sub copite vibraţia surdă şi-apucă să vadă, întorcîndu-şi scurt capul, muntele de cremene cum creşte uriaş, către cer, chiar din spatele lor. Potcoavele de oţel pocnesc ritmic povîrnişul de cremene, lăsînd în urmă scîntei lungi şi strălucitoare, în întunericul care se lasă în numai cîteva clipe. Negru în întuneric, J. aleargă întins cu călătorii în spate, sperînd să cîştige un handicap cît mai mare, pîna cînd Muma-Pădurii va trece de munte, o cunoaşte bine, aşa că ştie că e doar o chestiune de timp.

"Mă arde în spate", primeşte aproape imediat confirmarea plîngăcioasă de sus, aş ofta dacă aş avea vreme de asta, fornăie J. scurt, pe nări, niciodată n-am suportat smiorcăiţii. Măreşte brusc ritmul, într-o explozie de adrenalină, aude iniţierea inimilor patru şi cinci, poc-poc şi toc-toc, cum intră ascultătoare în ritm, alături de primele trei. Deja la viteza asta nu mai aude mare lucru în afară de şuieratul aerului, continuu, îi şi simte rezistenţa acum, onctuoasă, ca şi cum ar alerga prin miere. Riscă să îşi mai întoarcă o clipă privirea şi-o vede pe Muma-Pădurii, roşie toată la faţă de nervi, cu laserii bătînd şi ei discret înspre roşu - oare detectez un timid început de efect relativist? - şi plină de sus pînă jos de praf de cremene ars, probabil că nu se aştepta la vreo împotrivire, iată încă o caracteristică a celor mult prea plini de ei înşişi, meditează J..
"Aruncă pieptenele", vine printre lacrimi următoarea idee, de ce nu, se-ntreabă J., la viteza asta şi un fulg dacă arunci, cîştigi o grămadă de energie. Făt-Frumos execută prompt aruncarea cu boltă, eşti cam conformist, frumuşelule, începi să mă enervezi şi tu, mormăie J. către sine, unde ţi-o fi personalitatea aia mult-lăudată, mă-ntreb. La sfîrşit tot tu o să ieşi deasupra, ca şef de echipă, o să zîmbeşti fotogenic şi-o să pui placa aia cu "un manager bun recunoaşte imediat o idee bună", chiar dacă nu-i aparţine, aş completa eu. În sfîrşit. Aude explozia vegetală şi în cîteva zecimi de secundă vede deja peste umăr o pădure deasă şi înaltă cum creşte în spate, dar şi pe Muma-Pădurii cum îşi face loc, retezînd copacii din priviri, cu furie. Probabil un minut - două în plus, estimează J. avantajul, alergînd cu viteza vîntului turbat mai departe, prin întunericul din ce în ce mai adînc.

"Mă arde în spate", aude un suspin-aproape-geamăt de sus, mă aşteptam, îşi spune J., ce mare obstacol e o pădure tocmai pentru Muma-Pădurii, nu, nu, mai bine nu rîd, la viteza asta risc să rămîn cu buzele răsfrînte, lipite de frunte. Mai mult o simte decît o vede pe Muma Pădurii în urmă, recuperînd încetişor, scăpărînd fulgere din priviri, pîrlită discret pe la colţuri şi mestecînd nervoasă cîteva crengi rămase din falnica fostă pădure, unii chiar nu ştiu să piardă, gîndeşte J. scurt, lasă că o învăţam noi.
"Aruncă năframa", oftează cu ultimele puteri călătoarea din spate, hai băiete, arunc-o odată, măcar atîta să faci şi tu, îi spune J. lui Făt-Frumos în gind cu năduf, iar făt-frumosul, de parcă l-ar fi auzit, se conformează precipitat, te pomeneşti c-oi fi vreun telepat, continuă J., cu o uşoară umbră de îngrijorare, dialogul tăcut. Năframa pluteşte cîteva clipe fantomatic în vînt, iar cînd atinge pămîntul se schimbă într-o mare neagră, necuprinsă, cu talazuri înspumate ce se ridică pînă la cer. J. despică valurile-n două, galopînd nebuneşte la marginea mării, apoi, cînd ajunge la faleza abruptă, cu un ultim efort, izbucneşte cu toate puterile înainte, gest ce activează ultimele două inimi rămase, şase şi şapte, le-aude ca prin vis, pîc-pîc şi tîc-tîc, acordîndu-se instantaneu primelor cinci. Şocul accelerării la viteza gîndului îi ia pe toţi pe nepregătite, îşi revin după aproape zece secunde, în timp relativ, timp în care au parcurs deja o distanţă colosală. Aerul e fierbinte în jur, opunînd rezistenţa unui zid compact de beton, iar efectele relativiste încep să iasă la iveala unul cîte unul, de pildă întunericul din spate are nuanţe roşcate, iar adîncul din faţă e aproape albastru.

Undeva, departe în urmă, îşi spune J. meditativ, e o întreagă lume. Undeva, departe, din ce în ce mai departe în urmă, Muma-Pădurii înoată blestemînd prin marea cea neagră şi adîncă, iar intensitatea laserilor din priviri îi scade vizibil, mai exact cu pătratul distanţei, care-i din ce în ce mai mare, nu-i aşa, şi deja nu mai "arde în spate", doar dogoreşte uşor, încă puţin. Iar J. aleargă, fericit, atingînd cîteodată pămîntul, ca din întîmplare, în ritmul hipnotic al celor şapte inimi, perfect acordate: pîc-pîc, tîc-tîc, poc-poc, toc-toc, pac-pac, tac-tac şi ultima - dar nu cea din urmă, tîc-pîc.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "J. ŞAPTE INIMI - CRÎMPEI DE POVESTE" ***

duminică, 21 martie 2010

MAI IUTE CA O RAZĂ DE LUMINĂ

Madonna - Ray of Light [Acapella]

Ieri a fost echinoxul de primăvară, moment cosmic de cumpănă, de basculare între letargie şi energie. În aşteptarea plenitudinii ce va să vină, am încercat să distilez o esenţă din realitatea banală şi - aparent - trivială din jur. Am dat peste ea din întîmplare, căutînd - evident - altceva, aşa cum se-ntîmplă de obicei în viaţă. Insulele de voce răsar surprinzătoare, vulcanice, din marea de linişte, dezbrăcate de corsetul convenţional şi mult prea strîns al orchestraţiei comerciale. Pare a fi altcineva, cîntînd altceva. De ce nu, altcuiva.
Mă simt din nou, pentru o clipă, copil, butonînd bătrînul radio, încercînd să ascult, cu urechea lipită de difuzor, o voce, prin marea de paraziţi, în noapte. Ca şi cum tocmai am ajuns înapoi, acasă. Ce înseamnă acasă, de fapt. Probabil că locul căruia îi aparţii. Ceea ce vă doresc şi vouă.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "MAI IUTE CA O RAZĂ DE LUMINĂ" ***

duminică, 10 ianuarie 2010

ÎN CĂUTAREA REALITĂŢII PERFECTE

Johnny Mnemonic by Robert Longo
Interesantă Realitate am nimerit de data asta, îşi spune J. meditativ. Pe-aici e înconjurat de aceleaşi aproximativ zece persoane, multiplicate fiecare în sute de variante distincte, unii îi sînt prieteni, alţii duşmani, majoritatea însă îi sînt de-a dreptul indiferenţi. Nici atmosfera nu e cine ştie ce veselă, umorul de calitate parcă a dispărut, precum ceaţa împrăştiată de vînt, toţi fac glume proaste, cînd fac. Parcă e un campionat în a spune lucrurile pe ocolite, pe după cireş, curajul de-a privi realitatea în faţă a rămas rătăcit pe undeva, aruncat la întîmplare, prin curte. În mod complet egoist, toţi vor cîte ceva pentru ei, în genere lucruri, aspiraţiile lor de la viaţă se limitează doar la atît. Iar cei ce încă visează se-ascund mai mereu în ei înşişi, parînd cu mai mult sau mai puţin succes tot ceea ce li se întîmplă în Realitate.
J. se decide în cele din urmă că nu îi place aici. Mai aruncă încă o privire în jur, pătrunzîndu-se pentru ultima dată de lumina mohorîtă şi rece, apoi închide ochii şi declanşează secvenţa automată de întoarcere. Percepe mai întîi prin scaun vibraţia surdă a echipamentelor înghesuite în jur, aude un ţiuit în fundal, descrescendo, coborînd progresiv de la aproximativ o mie de hertzi. Îşi scoate cu grijă casca încinsă, plină de fire şi senzori şi care îi blochează acum complet cîmpul vizual, apoi îşi aprinde tacticos o ţigară. Mda, interesantă Realitate îşi spune J., învăluit în norul albastru de fum. Plină însă de imperfecţiuni, mai are ceva de săpat, se pare. Se concentrează cîteva ore asupra reglajelor, ajustînd ici şi colo cîteva unităţi, mai adaugă apoi cîţiva parametri, rulează cîteva proiecţii de test. Mai adaugă un strop de optimism, un fir de noroc, în final. Gata. Acum, da, e pregătit să înfrunte următoarea Realitate Virtuală.

"Hit Me!" şopteşte printre dinţii strînşi, cum a văzut cîndva într-un film, către echipamentele calde ce-l înconjoară din toate părţile, într-un mod de-a dreptul intim, ar putea spune. Iar noua Realitate începe să prindă contur pe ecranul panoramic al căştii, lăsînd undeva în urmă vibraţia surdă şi ţiuitul ce urcă încet, enervant, către o mie de hertzi. Prima imagine ce prinde încetul cu încetul contur e o floare. Poate că totuşi, de data asta, a nimerit unde trebuie, îşi spune J., oftînd încetişor.

… I want Room Service!…

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "ÎN CĂUTAREA REALITĂŢII PERFECTE" ***

luni, 14 septembrie 2009

TRANSGRESIA ULTIMULUI PHOENIX

Phoenix Nebula
Nouăsutenouăzecişinouă de ani, aproape o mie, da, asta e limita maximă, cel puţin din cîte a auzit. Acum a numărat vreo nouăsuteşitreizeci, se ţine încă bine pentru vîrsta lui, îşi spune sieşi, zîmbind autoironic. Îşi mai verifică o dată termometrul metalic înfipt la subţioară: patruzecişipatru de grade, cu două mai mult decît în urmă cu o oră. Deci autocombustia s-ar putea să înceapă oricînd de-acum înainte, în orice moment. S-a pregătit din timp pentru asta, şi-a construit cu minuţie viitoarea identitate, şi-a securizat toate conturile, şi-a scris toate memoriile, le-a organizat pe teme, în funcţie de importanţă, să-i fie uşor să se puna rapid la curent, după aceea. Şi-a încheiat toate afacerile, a trecut în revistă toate problemele, rămase în suspensie de-atîta amar de vreme. Şi-a căutat puţinii prieteni apoi, să-i mai vadă o dată, să mai schimbe o vorbă - două cu ei, înainte de Marea Transgresie. S-a interesat chiar şi de cîţiva dintre mulţii duşmani, din pedanterie mai degrabă, decît dintr-o nevoie reală, aşa, să fie sigur că a făcut o evaluare completă. Ştie că e bine protejat, a cheltuit o grămadă de bani pentru asta. Oricum nimeni nu-l va recunoaşte după aceea, va fi o persoană nouă. Îşi va pierde chiar şi amintirile, numai cele mai intense dintre ele îi vor reveni cînd şi cînd, sub formă de scurte momente de déjà-vu.
Cincizecişidouă de grade, nu-i de mirare că se simte atît de încins, poate că ar fi momentul să renunţe la haine, îşi spune, începe să se dezbrace, tacticos. Aruncă hainele una cîte una, de-a valma, cît mai departe de el, pe un scaun metalic acoperit cu material ignifug din partea ailaltă a camerei. Acelaşi tip de material acoperă dealfel tot ce se află în jur, s-a ocupat în mod special de asta - mobilier metalic, geamuri incasabile tratate termic, uşi metalice - să evite pe cît posibil un incendiu devastator. Ultima dată n-a fost atît de atent, s-a trezit atunci în mijlocul unui iad de flăcări, pînă la urmă arsese aproape întregul castel în care se baricadase, noroc că era singur acolo. A bîntuit atunci aproape trei ani printre ruinele afumate de piatră, mîncînd te miri ce, pînă s-a dumirit cine e, bafta lui că-şi uitase papirusurile în beci, cînd coborîse după ceva vin, cu o zi mai-nainte de momentul Transgresiei, altfel ar fi trebuit s-o ia complet de la capăt. Şi ăsta a fost un caz fericit, cu două Transgresii în urmă se pare că a dat lovitura finală Bibliotecii din Alexandria...
Şaptezecişişapte de grade, deja sticla de cola din plastic începe discret să i se-nmoaie în mînă, o dă pe gît şi-o aruncă departe, deformată, deschide o doză metalică de bere. Desigur, fără alcool, asta i-ar mai lipsi acum pe-aproape, ceva lichid inflamabil. Se întoarce cu gîndul către momente trecute, amintiri pe care curînd le va uita, peste numai cîteva ceasuri. Da, a avut parte de iubire, da, a avut parte de pasiune, a scris cîndva şi poezii despre asta, unul dintre volumele lui a fost cîndva premiat, ce de amintiri, oftează adînc. A provocat vreo şase războaie, a luptat vitejeşte în vreo zece, a învins, a pierdut, a călătorit, a învăţat, a construit, a distrus, a creat. În ultimul secol s-a retras din viaţa publică, acţionînd din ce în ce mai discret, prin intermediari, profitînd de avantajele averii colosale pe care a acumulat-o de-a lungul atîtor secole.
Douăsuteşaptezecişişase de grade, evolueaza din ce în ce mai repede, îşi aprinde tacticos o ţigară cu o brichetă metalică pe care o aruncă apoi, încinsă instantaneu. După cîteva secunde rupe scîrbit filtrul topit, aşa nu se mai poate, în cîteva secunde nu va mai putea practic să atingă nimic, îşi spune, sugînd cu furie fumul răcoros din ţigara care a început să fumege discret pe toată lungimea. Poate ăsta ar fi momentul să dea ultimele indicaţii. Ridică telefonul din ebonită rezistentă la foc, comandat special, aşteaptă răspunsul de la celălalt capăt şi apucă să spună doar atît, înainte ca receptorul să înceapă să i se fărîme în mînă, carbonizat: "Iniţiaţi Planul A". "Da, Domnule Phoenix", aude răspunsul printre pîrîiturile căştii ce fumegă deja, după scurtul contact cu urechea. Lasă receptorul să cadă, iar acesta se izbeşte cu un zgomot surd de plăcile albe de marmură ale podelei, dezintegrîndu-se într-o pulbere neagră şi fină. Mai aruncă o privire termometrului, treisutenouăzecişidouă de grade, da, cam ar fi timpul, îşi zice, în cîteva clipe va începe Transgresia. Gol puşcă, lipăind cu tălpile fierbinţi pe podeaua rece de marmură, ultimul Phoenix se-aşează turceşte în cuibul împletit din crenguţe ţepoase de myrrh, completînd ultimul ritual al Transgresiei. Inspiră o dată adînc, iar cînd expiră, aerul fierbinte usucă aproape instantaneu o crengută, provocînd scurgerea unei picături chihlimbarii de răşină. O priveşte hipnotizat cum se scurge. Deja, atunci cînd picătură atinge onctuoasă podeaua, flăcări roşii încep sa-l înconjure, vesele.

Mda, asta înseamnă să îţi permiti să fii excentric, îşi spune J., lăsînd receptorul în furcă. Dai un ordin ca ăsta şi închizi telefonul. Revede apoi instrucţiunile Planului A: izolare totală a aripii respective din imensa clădire, ignorarea oricaror semnale venite de-acolo, timp de trei luni. Apoi desigilarea, la care trebuie să participe numai J., mereu s-a întrebat de ce tocmai pe el a picat măgăreaţa. Şi asta pentru că straniul domn Phoenix s-a hotarît să facă o operaţie estetică radicală, într-un secret aproape complet, asta da excentricitate. Nu că i-ar lipsi ceva acolo: are rezerve suficiente de apă, mîncare, haine, echipamente electronice sofisticate, inclusiv conexiune directă la propriul satelit. Generator separat de energie, cu backup. În sfîrşit, J. iniţiază secvenţa de izolare din linia de comandă, ignorînd complet semnalul de alarmă de incendiu. Exact aşa cum a fost instruit.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "TRANSGRESIA ULTIMULUI PHOENIX" ***

joi, 28 mai 2009

EARLY MORNING HELPDESK, CUCHARACHA STYLE

BugsLife
Gîndacului Jim îi plac dimineţile însorite, ca asta, îi plac copacii înfloriţi, scuturîndu-şi petalele albe în vîntul răcoros al dimineţilor de primavară tîrzie. Îşi mişcă mai întîi discret antenuţele înainte şi înapoi de cîteva ori, să se dezmorţească, fluierînd un cîntecel în surdină - jalnică tentativă de gimnastică, mai ales că în ultima vreme s-a cam îngrăşat. Ascultă apoi cu atenţie, pentru cîteva clipe, zumzetul de coolere ce susură surd din camera serverelor - aparent, e totul în regulă acolo, par a fi toate pornite.
Aşteaptă să se facă curăţenie în biroul IT şi-abia după aia iese să facă o tură de încălzire, întotdeauna i-a plăcut să alerge pe parchetul lucios, laminat, printre birouri, printre PC-uri şi sîrme, înainte să vină băieţii la lucru. Băieţii, aşa îi place lui să le zică, stau toată ziua cu ochii ficşi în monitoare, butonînd cîte ceva, în timp ce răspund la telefoane, încruntaţi. Prea încruntaţi, prea serioşi, ar spune Jim, la vîrsta lor n-ar trebui să-şi facă atîtea griji de pomană, dar cine s-asculte un gîndac.
Curiozitatea îl atrage către unul dintre birouri, unde vede pe monitor un screensaver cu maşini bengoase, se urcă gîfîind mai întîi pe un scaun, apoi se caţără de-a dreptul pe masă, să vadă mai bine. Pe bune, ar trebui să slăbească, îşi spune Jim, aruncînd priviri critice propriei burţi mult prea bombate, în timp ce îşi recapătă cu greu răsuflarea. Brusc, toate telefoanele încep să sune de-odată, iar Jim, panicat, apasă cu antenuţa la întîmplare un buton pe telefonul cel mai apropiat, ca să tacă. O voce izbucneşte pe speaker: "Alo, aitiul?" "Da.." răspunde în mod automat Jim, ascunzîndu-se instinctiv după mouse. " 'Neaţa! Sînt Gina de la conta, nu ne merge imeilu'! Faceţi voi ceva acolo la servere?" "Nu.." răspunde Jim, scărpinîndu-şi ceafa cu antena ailaltă. "Cum se manifestă?" întreabă cu jumătate de gură, ca să cîştige timp. Se sprijină pe mouse într-o doară, iar screensaverul dispare brusc, lăsînd loc mai multor ferestre mici şi negre, cu litere albe, scrise mărunt. "Zice chenot conect tu dă servăr, poţi să verifici, te rog, trebuie să primesc un meil important!", turuie aproape fără pauză Gina.
[......] Băgat în viteză de impetuozitatea solicitării, Jim împinge mouse-ul pînă la fereastra unde scrie ExchangeSrv, cheamă ultima comandă, cum i-a văzut pe băieţi - nimereşte un ping, la noroc, apoi se apleacă peste Enter pînă aude un click. Viermişorii scrisului îi confirmă un timp de răspuns excelent, sub două milisecunde. "Serverul e-n picioare, opreşte Outook-ul şi mai încearcă o dată", îi spune Ginei, cum i-a auzit de-atîtea ori pe băieţi. "Bine!" zice Gina, "Dacă nu merge sun înapoi!" "OK", răspunde Jim, neştiind exact dacă ultima frază a fost ameninţare ori nu, însă Gina deja i-a închis telefonul, lăsînd în urma ei, ca o apăsare, doar tonul. Jim închide speakerul cu o mişcare automată, oftînd de emoţie, în timp ce inima-i bate cu putere.
Nici n-apucă să termine tichetul de scris, că telefoanele încep iar să sune toate de-odată, răspunde fără măcar să se uite. "Salut, sînt Dan, nu merge imprimanta" "V-a dat vreo eroare?" întreabă Jim concentrat. "Nici o eroare, am dat print da' nu iese". "Aveţi vreun semn de exclamare în colţu' din dreapta ecranului?" "Nu, nici un semn… cre' că are imprimanta ceva, îi clipeşte un bec galben lîngă butonu' verde din mijloc" "Aha, aveţi setată pagina Letter", se dumireşte Jim. "Aţi încercat să apăsaţi pe butonu' ăla verde?" "Ăăă… nu, n-am încercat, mă duc acu'. Auzi, da' de ce nu setaţi voi pagina aia cum trebuie, dîn servăr, o dată şi gata, să iasă a patru chiar dacă îi dau documentu' pă letăr?" "… Păi trebuie făcută o setare pe PC-ul de unde daţi Print…" "Păi să vină cineva să mi-o facă. Sînt aici pînă pă la două, după aia plec." Închide fără să spună de unde e, de la ce departament, lăsîndu-l pe Jim în dilemă, cu antenuţele vibrînd, în alertă şi cu tichetul deschis. După o secundă de gîndire, se hotărăşte să-l şteargă, nici măcar nu ştie cui ar trebui să-l atribuie, asta e, cînd o avea respectivu' Dan nevoie din nou să printeze, o să mai sune o dată, nu se face gaură-n cer de la atîta lucru. Oricum, n-are timp de potcoave de cai morţi, telefoanele încep să sune din nou, iarăşi toate de-o dată.
Pînă să se dumirească bine, Jim se pomeneşte că mai răspunde la vreo cinci - şase apeluri, rezolvînd pe rînd un acces pe webmail, o schimbare de parolă expirată, nişte drepturi de acces pe nişte foldere - astea i-au dat cea mai mare bătaie de cap - apoi un Blackberry, o recuperare de mailuri din carantină pentru o persoană foaaarte importantă, apoi iar o parolă, pentru fiecare dintre intervenţii făcînd tichet, ca la carte. Cu fiecare apel preluat, cu fiecare tichet rezolvat, Jim aude din ce în ce mai distinct un zumzet în urechi, îl apucă un soi de sfîrşală, iar antenuţele îi atîrnă din ce în ce mai pleoştite, pe spate. În cele din urmă pierde şirul, în mijlocul unei intervenţii remote cu Teamviewer, prin tunel VPN, la Brăila. Cu ultimele puteri se agaţă de firul mouse-ului, amortizîndu-şi căderea, rostogolindu-se apoi, aproape inert, pînă undeva în mijlocul camerei. Ajunge acolo cu roatele-n sus şi i se rupe, în sfîrşit, filmu'.

Cînd îşi recapătă cunoştinţa, Jim vede, din poziţia lui răsturnată, că băieţii au venit deja la servici, alergînd de colo pînă colo, răspunzînd la telefoane, configurînd, rezolvînd probleme, punînd tichete. Activitate normală.
Unul dintre ei îl remarcă, se apropie şi îi zice tare, de sus, cu gura pînă la urechi: "He, he, ai văzut, bă, ce-nseamnă să faci helpdesk la Grup, la IT? Da' tu ce credeai, că e simplu? Te-a mîncat în cur, aia e! Amărîtule!..."
Umilit, Jim se opinteşte din greu de cîteva ori pînă reuşeşte să se-ntoarcă, patinînd pe parchetul lucios, laminat, ei bine da, e hiperconştient că e gras. Apoi se tîrăşte încetişor, pas cu pas, către crăpătura lui din perete. I-a ajuns - pentru azi, cel puţin. De la IT, gîndacul Jim.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "EARLY MORNING HELPDESK, CUCHARACHA STYLE" ***

vineri, 1 mai 2009

JOKER'S DICTIONARY - JOKERDEX©: A PLĂCINŢI - PLĂCINŢIRE

Uneori inventăm cuvinte. Alteori cuvintele apar de la sine, inventîndu-se singure. Nu ne ramîne decît să le distilăm picătură cu picătură, precum o esenţă, din tot ce se întîmplă, zi după zi.
Acest cuvînt ar putea fi un bun început pentru un nou dicţionar: Joker's Dictionary - JOKERDEX©.

  • PLĂCINŢÍRE, plăcinţiri, s.f. Acţiunea de a (se) plăcinţi – V. plăcinţi.
  • PLĂCINŢÍRE s. v. întindere sub o greutate, strivire.
  • plăcinţíre s. f., g.-d. art. plăcinţírii; pl. plăcinţíri
  • PLĂCINŢÍ, plăcinţesc, vb. IV. Tranz. şi refl. 1. A (se) deforma prin întindere, apăsare, comprimare treptată, căpătînd o formă lăţită, întinsă. Tranz. A strivi pe cineva (bulbucîndu-i ochii treptat). 2. Fig. (Fam.) A face să-şi piardă sau a-şi pierde forţele, energia prin înghesuire / presare; a (se) întinde precum o plăcintă, emiţînd o variată gamă de onomatopee lascive. – Din plăcintă.
  • PLĂCINŢÍ vb. 1. v. motăní. 2. v. pisicí.
  • plăcinţí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. plăcinţésc, imperf. 3 sg. plăcinţeá; conj. prez. 3 sg. şi pl. plăcinţeáscă
  • A PLĂCINŢ//Í ~ésc tranz. 1) A face să se lăţească precum o plăcintă. 2) fig. fam. A presa pe cineva la orizontală, într-un mod de-a dreptul plăcut. - Din plăcintă.
Sursa: JOKERDEX© | Trimisă de Joker, 01 Mai 2009 |

… Voi cînd v-aţi plăcinţit ultima oară, vă mai amintiţi? A fost plăcut, nu-i aşa?... :P

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "JOKER'S DICTIONARY - JOKERDEX©: A PLĂCINŢI - PLĂCINŢIRE" ***

luni, 6 aprilie 2009

FĂRĂ SENS: VISUL LUI J.

Ravnica - City Of Guilds - Helldozer by Zoltan Boros & Gabor Szikszai
De ce oare atacurile se petrec numai noaptea, se-ntreabă J. retoric, strivind cu oarecare efort un căscat între măselele strînse. Ăştia n-au şi ei somn, nu-s făcuţi şi ei din carne şi sînge, ca noi, îşi continuă cîteva clipe firul gîndirii, conştient că nedumeririle lui vor rămîne de-a pururi fără răspuns. Plus că arma unsuroasă şi rece de oţel, strîns lipită de trup, îi dă fiori de-a lungul spinării. Plus că l-au călcat vreo trei inşi pe picioare în timp ce se-mbrăcau pe-ntuneric, fiecare cu ce a găsit pe-aproape, cu certitudine tricoul tras în grabă şi-aproape sigur pe dos nu-i al lui, după miros nici tocmai curat nu pare să fie. Un incendiu îndepărtat aruncă o geană de lumină în cameră, transformînd întunericul nopţii într-o penumbră gri cu nuanţe roşcate.
Cu urechile ciulite, atent la cel mai mic foşnet de-afară, J. îşi aduce aminte că bandele renegaţilor au apărut la scurt timp după cataclismul global din urmă cu cîţiva ani care aproape a pus capăt civilizaţiei, distrugînd instantaneu şi iremediabil magistralele de energie electrică şi telecomunicaţii, aruncînd societatea umană înapoi cu vreo două secole într-o singură zi.
Apărînd de niciunde, bandele atacau în mod concentrat o comunitate mică ori un cartier, furînd şi distrugînd totul, omorînd tot ce mişcă, cu o cruzime extremă. Puţinii supravieţuitori recuperaţi apoi - plini de răni - dintre dărîmăturile fumegînde, după săptămîni de muţenie tîmpă şi de privit insistent într-un punct, povesteau întîmplări incredibile. Se pare că renegaţii, deşi umanoizi, mai au doar puţine în comun cu umanul. Stau foarte bine la capitolul senzitiv, văd totul, orice mişcare, ziua şi noaptea, aud pînă şi respiraţia disperaţilor ascunşi în spatele zidurilor ori prin subsoluri, miros de departe proviziile, oricît ar fi de bine ascunse. Unii zic că stau bine şi la capitolul extrasenzitiv, detectează de departe frica viitoarelor victime, ca niste animale de pradă, umbre flămînde în întunericul nopţii.
Paşi hotarîţi se aud scrîşnind pietrişul aleii din faţă, da, se pare că acum e momentul, J. îşi armează pe tăcute automatul încă rece, împreună cu ceilalţi, în aşteptarea atacului ce va urma în cîteva clipe. Apoi se dezlănţuie iadul. Cu o senzaţie acută de dilatare a timpului subiectiv, J. vede cum gloanţele unei mitraliere de mare calibru străpung zidul într-o linie punctată ce se apropie aproape orizontal, smulgînd cărămizi întregi la răstimpuri, proiectînd radial bucăţile de tencuială la ieşirea din zid, ca pe schije. Instinctiv se-aruncă pe burtă, în timp ce tencuiala îl pocneşte cadenţat în cap şi pe ceafă, într-o ploaie înecăcioasă de praf. J. se ridică imediat după rafală şi se-aruncă lîngă pervaz într-un salt, pe-o gramadă de cioburi, estimînd pagubele: doi dintre băieţi n-au fost pe fază se pare, forţa impactului i-a aruncat pe canapeaua de lîngă zidul opus al încăperii, dezarticulaţi - şi-acum par că privesc imobili ostilităţile cu ochii sticloşi, iar petele de sînge cresc vizibil pe hainele lor şi dau senzatia de pur şi simplu murdar în semiîntunericul gri-roşcat al odăii. Brusc înverşunat, J. saltă arma peste pervaz şi trage o scurtă rafală la întîmplare, provocînd un horcăit scurt de cealaltă parte a zidului, acompaniat aproape imediat de cîteva urlete nervoase: nu se aşteptau la rezistenţă, în beţia adrenalinei lor credeau că vor intra şi aici ca în brînză. Îi aude retrăgîndu-se şi-apoi regrupîndu-se ceva mai încolo, în spatele unor copaci. Mitraliera de mare calibru reîncepe să smulgă cărămizi din zid, de astă dată concentrîndu-se în jurul ferestrei, J. se felicită că i-a picat fisa la timp şi s-a dat la o parte, se foloseşte de moment să-şi încarce arma la loc, odată şi-odată tot se vor opri, se gîndeşte, de unde să aibă atîta muniţie. Şi chiar se opreşte, nu-i vine să creadă cît de linişte poate fi dintr-o dată, zidul din jurul ferestrei e ciuruit ca de carii, o bună parte din el deja a căzut, arată chiar bine încăperea cu o fereastră mai largă, se gîndeşte o clipă absurd în context, J. face un efort şi pune ideea de-o parte, who knows. La timp pentru a vedea cum ceva e catapultat cu putere prin geam, un trunchi de copac de vreo doi metri, ar spune la prima vedere. Al doilea aterizează chiar lîngă el, după ce se izbeşte cu un zgomot surd de perete, în timp ce două pocnituri se-aud aproape simultan în uşa raforsată cu oţel, zguduind-o. Nu, nu-i trunchi de copac, acuma îl vede de-aproape, e rece, un cadavru congelat şi răsucit într-o folie de plastic ca un trabuc, băieţii ăştia au o cantitate cam mare de umor negru pentru gustul meu, îşi spune J. cu un rînjet nervos, auzi tu, să foloseşti trupuri congelate ca proiectile, ba char ca berbece, dacă interpretează corect loviturile ritmice din uşa ranforsată cu oţel, oare le-or fi pus şi mînere, se-ntreabă cu un început isteric de rîs. Vecinii i-au spus, cu ani în urmă, că e paranoic atunci cînd şi-a montat asemenea uşă, unde sînt acum să le-arate cine are pînă la urmă dreptate, chiar, unde sînt. Se-apropie iar de pervaz să mai tragă o rafală, tocmai la timp pentru a recepţiona în plin următorul proiectil uman catapultat tras în plastic. E rece, se gîndeşte strîngîndu-l în braţe în zbor, cu o jumătate de clipă înainte de-a se izbi împreună cu un zgomot surd de perete şi-a cădea în spatele canapelei de-acolo. În sfîrşit într-o oază de linişte şi de întuneric complet.

J. opreşte cu o mişcare precisă a mîinii ceasul deşteptător, apoi se uită un minut drept în sus, spre tavanul afumat, urmărindu-i crăpăturile fine. În minte încă-i pulsează frica unui vis apocaliptic ce se estompează încet, o bună parte din el deja a trecut în uitare. Coboară privirea de-a lungul peretelui solid, gros, de cărămidă, pînă în dreptul ferestrei înguste. Complet împotriva firii lui precaute şi defensive, şi-ar dori acum să fie acolo o fereastră enormă, largă, să intre lumina, să poată vedea prin ea în fiecare zi răsăritul. Conştientizează dintr-o dată că fiecare clipă e importantă în viaţă, că fiecare percepţie subiectivă are valoarea ei. Da, îşi repetă J. cu glas tare, chiar mîine o să cheme zidarii.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "FĂRĂ SENS: VISUL LUI J." ***

luni, 23 martie 2009

J. ŞI REALITATEA VIRTUALĂ - VERSIUNEA 2.0

Neuromancer by Robert Drozd
Tolănit pe spate şi cu ochii strîns închişi în întuneric, J. geme uşor, de plăcere. Cu certitudine, fotoliul ăsta e îmbrăcat în piele scumpă, de calitate, îşi spune în gînd. Aproape indecent de moale şi de plăcută la atingere, îşi repetă, ca o încercare timidă de a se agăţa de ceva real, de a se convinge că e treaz, că poate controla măcar un gînd, o senzaţie, în sfîrşit, că poate participa cumva la ce i se-ntîmplă. Senzaţia de lipsă totală a percepţiilor senzoriale îl părăseşte cu greu, lăsînd în urmă deşertul amintirilor - fără - nici - un - fel - de - simţire. Lipsite chiar şi de o referinţă cît de cît obiectivă a timpului.
Şi-ar dori măcar să fie lumină, îşi spune J. într-o doară, nesperînd să obţină ceva. Îşi aminteşte vag că ar fi învăţat cîndva în mod dureros pe propria-i piele cum că dorinţele se-mplinesc de la sine doar în poveşti. O rază de lumină îl contrazice, obligîndu-l să-şi strîngă pleoapele încă mai tare pentru cîteva clipe, iată că totuşi există un feedback, îşi spune, asta dacă n-a fost o pură întîmplare. "N-a fost", îi răspunde şoptit de niciunde o Voce, reamintindu-i dintr-o dată alte două senzaţii aproape uitate, ale fiorilor şi părului ce se ridică sincron, amîndouă pe spate. Îşi imaginează că se află-ntr-o cameră luminată discret, cu ferestrele mari cît peretele dînd într-o oază de verdeaţă, un parc, apoi cînd deschide ochii vede exact ce şi-a imaginat. Pe fondul clipelor de muţenie interioară, Vocea şoptită comentează plat: "… Să nu-mi spui că asta nu-ţi dă de gîndit…" Ironică prin conţinut, lipsită de sentimente prin lipsa de inflexiuni, Vocea nu e umană, nu se abţine J. să gîndească. Şi se pare că mai citeşte - pe deasupra - şi gîndurile, continuă J. raţionamentul, cu un început de panică. "Eşti într-adevăr perceptiv, conform specificaţiilor", şopteşte Vocea, răspunzînd întrebărilor nerostite. "Înseamnă că te trezeşti. Aşa cum începi să-ţi dai seama, ai puterea de-a controla integral propria realitate, ceea ce percepi mai exact…" Bine, dar asta… asta e Full VR, cel mai înalt nivel de realitate virtuală, trebuie să fie o greşeală, niciodată nu mi-am permis aşa ceva, izbucneşte J. , de astă dată cu glas tare. Nooo, băieţi, eu plec acasă, iar voi, voi o să aşteptati mult şi bine să vă onorez nota aia exorbitantă de plată, mergem la tribunal dacă trebuie, o să zic că am fost beat, de exemplu, ori o să pledez pentru nebunie temporară, găsesc eu ceva. Gata, VREAU AFARĂ! Şi-atunci J. sări brusc în picioare, ascultînd ecourile propriilor vorbe estompîndu-se în cîteva secunde în liniştea camerei cu perspectivă superbă. Experimentînd, în acelaşi timp, senzaţia îmbătătoare a adrenalinei virtuale, pulsîndu-i ritmic şi - desigur - virtual prin venele - evident - virtuale şi ele. Vocea reveni dupa cîteva secunde de linişte, pe un ton răbdător, didactic: "Se pare că eşti totuşi confuz. Ei bine, dacă insişti să dezgropăm morţii, află că într-adevăr erai beat, atunci cînd ai facut accidentul…" Ce accident, întreabă şoptit J. cu inima strînsă, iar Vocea, cu acelasi ton răbdător şi didactic, îl ajută să-şi amintească: beţia, ploaia, farurile, accidentul, zecile de ani în comă profundă, pierdut printre aparate şi senzori. Pierderea celor dragi, ca o consecinţă colaterală, firească în context. Aude apoi ca prin vis, cum Vocea povesteşte mai departe, despre saltul tehnologic în domeniul realităţii virtuale - VR şi al interfeţelor neuronale, transformînd o distracţie extrem de costisitoare cîndva, rezervată pe-atunci numai VIP-urilor, în ceva accesibil oricui. Apoi reducerea bugetară. Apoi decizia - perfect sustenabilă tehnic dealtfel - de a transfera în enormele servere VR întreaga configuraţie neuronală - atît memoriile cît şi conştiinţele deci - ale tuturor celor ce vegetau în comă profundă.
"Ar trebui să te bucuri" îi şopti sfătos Vocea în continuarea tăcerii. "Înţelege, aici poţi avea propria ta lume, o poţi face fix aşa cum ţi-o doreşti. Aici poţi face orice, înţelegi? Te las acum, să te obişnuieşti cu ideea…"

Cîteva rînduri doar s-au adăugat într-un log în urma acestei discuţii virtuale. În ele se spune, pe scurt, că reacţiile emoţionale ale subiectului J. s-au încadrat fără abatere în parametrii prevăzuţi: după un timp de gîndire a început să-şi recreeze virtual familia, prietenii, pe toţi cei pierduţi cu decenii în urmă. "Atîta creativitate risipită", îşi spuse sieşi Vocea, meditativă. "Tipica limitare umană, un tipar din care mare parte din ei nu pot ieşi, de nici o culoare. I-am explicat, a auzit şi tot n-a înţeles. Încearcă să recreeze ceva ce-a pierdut, în loc să profite de posibilitatea, de şansa enormă de-a face orice. ABSOLUT ORICE!... "

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "J. ŞI REALITATEA VIRTUALĂ - VERSIUNEA 2.0" ***