Zhenya Artheur, G+, 23iun2012, 05:39PM
Mai întîi, un fior uşor de-a lungul şirei spinării, apoi aproape imediat, scurt, un bîzîit surd în urechi. J. se trezeşte brusc din starea de letargie în care şi-a petrecut aproape toată după-amiaza, tolănit pe un şezlong, la umbră, pe scena acoperită a teatrului de vară părăsit. Părăsit e de altfel tot orăşelul, cam de cînd a-nceput Marea Schimbare, mă rog, cîteva luni mai tîrziu. Cine să fie, se-ntreabă îngrijorat J., cine să umble, pe-o asemenea căldură, prin pustietăţile astea. Eh, îşi răspunde, parcă n-ar avea cine . Se ridică grăbit, adună din jur cu ambele mîini ţigările, bricheta şi cafeaua, face doi pasi, apoi se-ntoarce să ia şi scrumiera, aşa, nu trebuie să lase nici o dovadă că e aici. Cu braţele pline intră repede în cabina / garderobă / vestiar al actorilor, singura încăpere din micul oraş unde e o oglindă pe tot peretele, enormă, închide uşa cu cotul în urmă. Lasă toate alea cu grijă pe marginea mesei, lîngă cîteva arme de foc pregătite din vreme, apoi scrumiera o varsă în coşul de gunoi din colţ, atent să nu dea scrumul pe jos. De parcă ar mai conta, mormăie, dacă lucrurile vor ieşi urît. Încuie uşa şi se dezbracă în grabă, privindu-se cînd şi cînd în oglindă, pe toate părţile, atent la orice schimbare. Şi da, mîrîie din nou printre dinţi, sînt mari şanse să iasă urît.
Îşi aminteşte cum atunci cînd au apărut primele mutaţii, nimeni nu ştia precis care-i cauza. S-au lansat cîteva teorii, unii ziceau ceva de radiaţii scăpate de sub control, altii ziceau de chimicale, de efectul de seră, gaura din stratul de ozon, ori plante modificate genetic. Apoi cazurile s-au înmulţit brusc şi în numai cîteva luni, cei neatinşi au devenit o minoritate. Iar ceilalţi, majoritatea, îşi purtau cu stîngăcie pe străzi diformităţile, care de care mai ciudate ca aspect ori culoare. De aici şi pînă la debandada generală n-a mai fost decît un pas, repede făcut, în numai cîteva zile, atunci cînd comportamentul celor atinşi de mutaţii a-nceput să corespunda mutaţiilor. De exemplu, te puteai aştepta de la un individ cu gheare şi dinţi enormi să te sfîşie, ori de la unul acoperit de ţepi - sa te-nţepe, injectîndu-ţi cine ştie ce venin paralizant. Într-una din zilele acelea, pe vremea cînd încă mai existau cîteva televiziuni funcţionale, J. a văzut un reportaj care dădea o explicaţie destul de plauzibilă situaţiei. [.....]
Se pare că un medicament, administrat de vreo cincizeci de ani tuturor în copilărie ca vaccin, a avut ca efect colateral activarea unor gene atavice, cică, în combinaţie cu efectele unei megaexplozii solare recente. Interesant, îi spunea omul de ştiintă-mutant cu buze groase de peşte, ochi bulbucaţi şi branhii pe gît, simetrice, reporteriţei-mutante cu cioc arcuit şi acoperită de sus pînă jos cu pene multicolore, interesant e că fiecăruia i s-au activat alte gene atavice. Aşa că întreaga societate a dispărut brusc ca structură, transformîndu-se într-o enormă gradină zoologică, fără gratii. Mai spunea omul-peşte că situaţia ar fi reversibilă, cică nişte institute de cercetare guvernamentale secrete lucrează de zor la chestia asta, dar că, pentru a obtine o terapie genică adecvată, au nevoie de material genetic de la un mutant-cameleon. J. îşi aminteşte că a rîs isteric atunci, în faţa televizorului, singur în casa baricadată, cu ferestrele blocate de obloane groase, ce poantă bună, şi-a zis, să regăsim umanul în noi cu ajutorul versatilităţii cameleonice. Îşi mai aminteşte şi cum rîsul i-a murit pe buze, un minut mai tîrziu, cînd un mutant-tigru a intrat în platoul de filmare şi a făcut ordine, live: de-o parte sushi, de cealaltă parte - paté de papagal, ornat cu pene multicolore. În sînge.
În sfîrşit, îşi aminteşte J., gol acum în faţa oglinzii, lucrurile au evoluat apoi firesc, adică nu firesc, nimic nu mai e firesc de atunci. Au evoluat aşa cum era de aşteptat: mutanţii s-au asociat în funcţie de mutaţiile lor, "ierbivorii" organizîndu-se în turme iar ceilalţi, "carnivorii", vînîndu-i pe primii. Iar J. a descoperit cu mirare, ferindu-se luni în şir atît de unii cît şi de alţii, că el e diferit de toţi. Şi anume că, dacă atunci cînd stă departe de ei e absolut uman, în schimb atunci cînd se-apropie de vreun grup de mutanţi, intră în funcţiune propria-i mutaţie, adaptativă, aşa că în cinsprezece minute se încadrează perfect în peisaj. Atunci cînd se departează de ei, revine în vreo oră la forma umană. Îşi aminteşte cu un zîmbet amar vorbele savantului-peşte, ei bine DA, el, J., e mutantul-cameleon postulat.
Urmăreşte în oglindă cu viu interes schimbările, pe masură ce se produc: pielea capătă o tentă strălucitor-argintie, în ape, mai accentuată în zona încheieturilor, unde apare, dupa cîteva secunde, o textură fin-solzoasă, cu model geometic; la fel, pe pomeţii obrajilor şi pe frunte, accentuîndu-i trăsăturile într-un mod estetic. Se mişcă de pe un picior pe celălalt, remarcînd că şi silueta i se schimbă văzînd cu ochii, devenind... mai fină, mai sublimată, de la o secundă la alta. Dinţi ascutiti, da, deci mestecă carne. Asta e bine, de data asta n-o să fie vînat. Apoi observă că şi irisul ochilor i s-a modificat, se concentrează o clipă asupra lor: da, cu pupila despicată vertical, ca la pisici. Ori reptile. J. rămîne o secundă blocat - oare în ce orătanie se va schimba de data asta, bine că n-are vreo trompă, ori blană ori tentacule, ca data trecută. Amintirea îi dă un frison ca de febră, da, atunci chiar şi-a produs sieşi scîrbă. Revine la imaginea de ansamblu şi rămîne înca o dată blocat. Bine dar... ceea ce vede... aşa ceva nu e posibil, îşi spune, admirînd fără glas superba siluetă feminină ce i se-arată-n oglindă. Se învîrte cîteva zeci de secunde în faţa oglinzii, se-apleacă, privindu-se din toate unghiurile posibile, da, are de toate, asezate la locul lor, apoi izbucneşte într-un hohot de rîs. Îşi aude vocea net feminină rîzînd, seducătoare, profundă, se înfioară. Îi place ce vede şi-aude, dacă aş întîlni o femeie atît de frumoasă ca mine, ar ieşi cu bairam, îşi spune şoptit, lingîndu-şi buzele cărnoase şi frumos curbate cu limba roşie, terminată cu vîrf lung, ascuţit.
Pasămite "invadatorii" sînt cu toţii masculi, iar el, cameleonul, s-a adaptat automat peisajului. Se mai admiră cîteva secunde, învîrtindu-se gol (... goală?...) în faţa oglinzii, da, e bine, de data asta nici măcar coadă nu are. Cu un gest elegant dă cu tifla oglinzii, apoi se întoarce către colţul cu garderoba, deschizînd, pentru prima dată, dulapul cu haine de damă. Da, rochia asta neagră, pe corp, mi s-ar potrivi de minune. Împreună cu ciorapii ăştia negri cu cusătură în spate. Şi da, sandalele astea cu tocul înalt. J. se îmbracă tacticos (... tacticoasă?...), îşi scutură superbul păr negru pe spate, înlăturînd apoi, cu degetele-i lungi, o şuviţă rebelă de pe fruntea înaltă. Se mai priveşte o dată în oglindă, cu un zîmbet discret, mai mult din pomeţi şi din ochi. Poate într-o zi, cîndva, îşi spune încetişor J., ca o promisiune, cu vocea aia pasională a lui (... a ei?...) care-l bagă în boale, voi ajunge la institutul acela, atît de guvernamental şi atît de secret, să vă dau tuturor genele mele. Pînă atunci, să vedem ce ne rezervă ziua de azi. În drum spre ieşire ia un pistol compact şi pachetul de tigări de pe masă, îndesîndu-le cu greu în poşeta mica şi neagra, de piele. De brichetă decide că n-o să mai aibă nevoie. De-acum înainte, va găsi foc la fiece pas.
Monica Bellucci - Donna Malena
Reîntâlnirea
-
De când ai plecat, am ieșit în afara timpului. L-am dezbrăcat ca pe un
pardesiu și m-am așezat, să te aștept. E o bancă de lemn aici, la marginea
timpu...
Acum 19 ore
7 comentarii:
arh, J, esti data dracu...
:D
Vorbeşte în cod, bre. Că se prinde ursuleţu' meu de pluş :P
deci... n-am replica la asta, e prea tare. nu pot decat sa rad. vreo cateva zile...
:))
:*
dumnezeule mareeee....
aaaaarhhhhh.....
dacă-mi dai şi-un foc, întoarcem ursuleţu' cu faţa la perete :D
sunt confuz, J.
da' tre sa te previn; orice s-ar intampla, ursuletu nu scapa.
Trimiteți un comentariu