Goodbye by Trinx @ Gif Factory, NightDreamer's Reacticide
Acum o zi
Se afișează postările cu eticheta past. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta past. Afișați toate postările
luni, 3 iunie 2019
GOODBYE.
joi, 28 februarie 2019
miercuri, 12 septembrie 2018
luni, 10 septembrie 2018
joi, 21 decembrie 2017
duminică, 7 iulie 2013
miercuri, 3 aprilie 2013
miercuri, 29 august 2012
FLOARE DE SOC
Sambucus nigra ssp. canadensis (common elder) - flower - inflorescence
Mi-am luat socata rece neîncepută, pachetul de ţigări mai mult gol şi bricheta, apoi m-am dus în locul de fumat, pustiu acum, la spartu' tîrgului. [....]
*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "FLOARE DE SOC" ***
duminică, 27 mai 2012
MASHUP
Melting Sadness by MEG
Se-ntoarce apoi încet către sine, obosit, închizind ochii pentru o clipă. Cum ar fi, se-ntreabă, dacă toate amintirile astea s-ar amesteca, cum ar fi dacă toate ar deveni una? Ce-ar deveni atunci, toate, vis sau coşmar? Vor avea atunci, toate în sfîrşit, un sens? Greu de spus, greu de cuprins. A auzit cîndva că va afla, în ultimele clipe, înainte de trecerea dincolo, atunci va vedea totul, comprimat, într-o singură suflare (suflare de viaţă?...). Supremul Mashup. Şi atunci va înţelege.
Da, îşi spune, atunci sigur va afla care e sensul.
Annie Lennox - Backwards / Forwards [an Earworm Mashup]
*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "MASHUP" ***
marți, 17 aprilie 2012
J. CALCǍ-N STRǍCHINI
*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "J. CALCǍ-N STRǍCHINI" ***
luni, 26 martie 2012
THE SILENT STROKE
Am ajuns la Silent Strike din întîmplare, îmi puneam YouTube-ul la punct, căutam melodii semnificative cu Maria Radu şi am dat peste Endless Story. Mi-am zis: ia te uită, sună frumos fuziunea, e interesantă şi orchestraţia, un pic cam tristă, ia să mai încerc nişte S.Strike. Am ascultat încă una, aia cu vorbele care ucid, frumos videoclip, interesantă şi melodia, un pic cam tristă şi asta, mi-am zis zgribulindu-mă pe canapea, parcă s-a facut brusc frig în casă, hai să mai ascult. După următoarele două melodii cu S.Strike, frumoase şi triste şi astea, s-a facut atîta linişte, încît în casă se auzea coolerul de la PC şi frigiderul din bucătărie, iar de afară - cum vecinii deschideau scîrţîind geamurile, să se arunce, desigur. Atunci m-am oprit din S.Strike, am trecut la muzică normală, pentru ne-sinucigaşi. Non-emo.
Silent Strike - Endless Story (cu Maria Radu)
luni, 14 februarie 2011
RĂGAZ, PRINTRE STELE
Răgaz, printre stele
Ca niciodată pînă acum, gerul a scos la iveală din noapte o mulţime de stele, îşi spune J. zgribulindu-se cîteva clipe, aparent fără vreun motiv obiectiv, în costumul subţire, izolator. Priveşte încă o clipă în sus către strălucirea lor rece, încercînd, ca de atîtea ori înainte, să le patrundă misterul, apoi închide ochii o vreme, cedînd oboselii. Poate că există pe-acolo cîte o lume, meditează J., cîte una pentru fiecare din noi. O lume în care copilaria noastră continuă, sub nucul din curtea bunicii, înconjuraţi de toţi cei ce ne-au fost dragi cîndva, iar acum au plecat. Acolo e linişte, ceru-i senin, iarba e neverosimil de verde şi de jur împrejur, oriunde te-ai uita, nu vei găsi nici durere, nici întristare, nici suspin.
Deschide într-un tîrziu ochii şi - înainte de a pleca - mai priveşte o dată către marea de stele ce pulsează ritmic, parcă şi mai strălucitoare, ca o promisiune a unui vis împlinit. Pe casca transparentă se lipesc cu pocnete surde fulgi răzleţi de zăpadă, topindu-se-n lacrimi pe sticla fierbinte şi-apoi uscîndu-se, unul cîte unul, în vînt. Se întoarce încet, cu paşi măsuraţi, îndreptîndu-se către modulul ce-l aşteaptă cuminte în vale, să-l ducă mai departe în călătoria lui printre stelele strălucitoare şi reci. Înapoia lui J. rămîn cîteva urme zimţate, acoperite în cîteva clipe de zăpada răvăşita de vînt.
Sky Burial - DADAWA (The Other Worlds)
luni, 14 septembrie 2009
TRANSGRESIA ULTIMULUI PHOENIX
Phoenix Nebula
Nouăsutenouăzecişinouă de ani, aproape o mie, da, asta e limita maximă, cel puţin din cîte a auzit. Acum a numărat vreo nouăsuteşitreizeci, se ţine încă bine pentru vîrsta lui, îşi spune sieşi, zîmbind autoironic. Îşi mai verifică o dată termometrul metalic înfipt la subţioară: patruzecişipatru de grade, cu două mai mult decît în urmă cu o oră. Deci autocombustia s-ar putea să înceapă oricînd de-acum înainte, în orice moment. S-a pregătit din timp pentru asta, şi-a construit cu minuţie viitoarea identitate, şi-a securizat toate conturile, şi-a scris toate memoriile, le-a organizat pe teme, în funcţie de importanţă, să-i fie uşor să se puna rapid la curent, după aceea. Şi-a încheiat toate afacerile, a trecut în revistă toate problemele, rămase în suspensie de-atîta amar de vreme. Şi-a căutat puţinii prieteni apoi, să-i mai vadă o dată, să mai schimbe o vorbă - două cu ei, înainte de Marea Transgresie. S-a interesat chiar şi de cîţiva dintre mulţii duşmani, din pedanterie mai degrabă, decît dintr-o nevoie reală, aşa, să fie sigur că a făcut o evaluare completă. Ştie că e bine protejat, a cheltuit o grămadă de bani pentru asta. Oricum nimeni nu-l va recunoaşte după aceea, va fi o persoană nouă. Îşi va pierde chiar şi amintirile, numai cele mai intense dintre ele îi vor reveni cînd şi cînd, sub formă de scurte momente de déjà-vu.
Cincizecişidouă de grade, nu-i de mirare că se simte atît de încins, poate că ar fi momentul să renunţe la haine, îşi spune, începe să se dezbrace, tacticos. Aruncă hainele una cîte una, de-a valma, cît mai departe de el, pe un scaun metalic acoperit cu material ignifug din partea ailaltă a camerei. Acelaşi tip de material acoperă dealfel tot ce se află în jur, s-a ocupat în mod special de asta - mobilier metalic, geamuri incasabile tratate termic, uşi metalice - să evite pe cît posibil un incendiu devastator. Ultima dată n-a fost atît de atent, s-a trezit atunci în mijlocul unui iad de flăcări, pînă la urmă arsese aproape întregul castel în care se baricadase, noroc că era singur acolo. A bîntuit atunci aproape trei ani printre ruinele afumate de piatră, mîncînd te miri ce, pînă s-a dumirit cine e, bafta lui că-şi uitase papirusurile în beci, cînd coborîse după ceva vin, cu o zi mai-nainte de momentul Transgresiei, altfel ar fi trebuit s-o ia complet de la capăt. Şi ăsta a fost un caz fericit, cu două Transgresii în urmă se pare că a dat lovitura finală Bibliotecii din Alexandria...
Şaptezecişişapte de grade, deja sticla de cola din plastic începe discret să i se-nmoaie în mînă, o dă pe gît şi-o aruncă departe, deformată, deschide o doză metalică de bere. Desigur, fără alcool, asta i-ar mai lipsi acum pe-aproape, ceva lichid inflamabil. Se întoarce cu gîndul către momente trecute, amintiri pe care curînd le va uita, peste numai cîteva ceasuri. Da, a avut parte de iubire, da, a avut parte de pasiune, a scris cîndva şi poezii despre asta, unul dintre volumele lui a fost cîndva premiat, ce de amintiri, oftează adînc. A provocat vreo şase războaie, a luptat vitejeşte în vreo zece, a învins, a pierdut, a călătorit, a învăţat, a construit, a distrus, a creat. În ultimul secol s-a retras din viaţa publică, acţionînd din ce în ce mai discret, prin intermediari, profitînd de avantajele averii colosale pe care a acumulat-o de-a lungul atîtor secole.
Douăsuteşaptezecişişase de grade, evolueaza din ce în ce mai repede, îşi aprinde tacticos o ţigară cu o brichetă metalică pe care o aruncă apoi, încinsă instantaneu. După cîteva secunde rupe scîrbit filtrul topit, aşa nu se mai poate, în cîteva secunde nu va mai putea practic să atingă nimic, îşi spune, sugînd cu furie fumul răcoros din ţigara care a început să fumege discret pe toată lungimea. Poate ăsta ar fi momentul să dea ultimele indicaţii. Ridică telefonul din ebonită rezistentă la foc, comandat special, aşteaptă răspunsul de la celălalt capăt şi apucă să spună doar atît, înainte ca receptorul să înceapă să i se fărîme în mînă, carbonizat: "Iniţiaţi Planul A". "Da, Domnule Phoenix", aude răspunsul printre pîrîiturile căştii ce fumegă deja, după scurtul contact cu urechea. Lasă receptorul să cadă, iar acesta se izbeşte cu un zgomot surd de plăcile albe de marmură ale podelei, dezintegrîndu-se într-o pulbere neagră şi fină. Mai aruncă o privire termometrului, treisutenouăzecişidouă de grade, da, cam ar fi timpul, îşi zice, în cîteva clipe va începe Transgresia. Gol puşcă, lipăind cu tălpile fierbinţi pe podeaua rece de marmură, ultimul Phoenix se-aşează turceşte în cuibul împletit din crenguţe ţepoase de myrrh, completînd ultimul ritual al Transgresiei. Inspiră o dată adînc, iar cînd expiră, aerul fierbinte usucă aproape instantaneu o crengută, provocînd scurgerea unei picături chihlimbarii de răşină. O priveşte hipnotizat cum se scurge. Deja, atunci cînd picătură atinge onctuoasă podeaua, flăcări roşii încep sa-l înconjure, vesele.
Mda, asta înseamnă să îţi permiti să fii excentric, îşi spune J., lăsînd receptorul în furcă. Dai un ordin ca ăsta şi închizi telefonul. Revede apoi instrucţiunile Planului A: izolare totală a aripii respective din imensa clădire, ignorarea oricaror semnale venite de-acolo, timp de trei luni. Apoi desigilarea, la care trebuie să participe numai J., mereu s-a întrebat de ce tocmai pe el a picat măgăreaţa. Şi asta pentru că straniul domn Phoenix s-a hotarît să facă o operaţie estetică radicală, într-un secret aproape complet, asta da excentricitate. Nu că i-ar lipsi ceva acolo: are rezerve suficiente de apă, mîncare, haine, echipamente electronice sofisticate, inclusiv conexiune directă la propriul satelit. Generator separat de energie, cu backup. În sfîrşit, J. iniţiază secvenţa de izolare din linia de comandă, ignorînd complet semnalul de alarmă de incendiu. Exact aşa cum a fost instruit.
duminică, 2 noiembrie 2008
IPOSTAZE ALE INTUIŢIEI FEMININE – FILE NESCRISE ALE ISTORIEI
APROX. 200,000 B.C. TRISTEŢEA APUSULUI TROODON
Mystique (X-Men)
Un fir de tristeţe străbate din privirea tinerei femei troodone, trecînd pragul pleoapelor duble, reptiliene. O lacrimă se-adună încet în colţul unuia din ochii oblici enormi, strălucind o clipă în marginea irisului galben, tăiat în două de pupila verticală. Se uită fix undeva departe, către apus, peste dunele deşertului mărginite de vegetaţia săracă şi pe jumătate uscată, în după-amiaza mult prea tîrzie, lipsită de vînt. Tristeţea intuirii şi-apoi a profundei conştientizări a apusului civilizaţiei troodone o cuprinde cu totul, suprapunîndu-se parcă apusului ce va urma cît de curînd, în lumea reală. Tristeţea se oglindeşte în atitudinea trupului zvelt, reptilian, stralucind în razele soarelui începînd să apună, apoi curba tristă a gîtului fin, acoperit cu piele verde pal, cu o structură cvasi-solzoasă, continuînd apoi cu linia spatelui, curbură tristă şi ea în imobilitatea asumată. Singură coada subţire îi contrazice aparenţa de tristeţe, mişcîndu-se din cînd în cînd, biciuind într-o doară nisipul fin, subliniind prin prezenţa ei formele feselor aţîţătoare, verzi şi ele desigur. Mda, apus şi tristeţe aţîtăţoare.
Instinctul şi intuiţia ei sint foarte puternice, n-are nici o îndoială aici, e o caracteristică a troodonilor, mult prea puţini acum, aflaţi în pragul dispariţiei ca specie. Închide ochii o clipă, lăsîndu-se condusă de intuiţie, urmărind firul evenimentelor ce vor urma. Ştie deja că unica lor sansă de a supravieţui viitorului e amestecarea cu oamenii, hibridizarea, în final asimilarea. Numai aşa genele troodone vor dăinui peste veacuri, ieşind la iveală cînd şi cînd, peste secole, aruncînd asupra omenirii străluciri orbitoare de intuiţie, precum perlele într-un ocean. Ciudată comparaţie marină, pentru o făptură a deşertului, mda. Îşi îndreaptă apoi gîndurile către bărbatul - om pe care-l va întîlni: brunet, piele albă, umeri largi, zîmbet larg, ochi negri umbriţi de sprîncene bine conturate, mobile. Nu, n-are pic de intuiţie, precum întregul lui neam, evident, dar are o imaginaţie explozivă şi asta îl face cu adevărat deosebit. E timid aşa că va trebui să–l încurajeze un pic. Zîmbeşte uşor, primul zîmbet cu adevărat fără fir de tristeţe, de o bună bucată de vreme încoace: se pare că nu se va plictisi, pînă la urmă.
Cînd deschide în sfîrşit ochii se lasă pătrunsă de razele roşii ale soarelui la apus, în timp ce gîndurile triste se estompează treptat, simte pe limbă încă proaspăt gustul intens al viitorului. Exersarea intuiţiei a ajutat-o, e plină de energie acum, scăldata în roşul apus solar, energia-i vibrează în fiece fibră a trupului, în fiece gest. La răstimpuri, coada subţire biciuie veselă nisipul, şuierînd aţîţat. Viitorul? N-are decît să vină!
APROX. 4,000 B.C. TEMPLUL CUNOAŞTERII – ÎN VIITORII MUNŢI ANZI
Ayila's Freedom by Randy Nunley
Locaţia: construcţia masivă din blocuri enorme de piatră, placată cu aur şi argint, în formă de trunchi de piramidă cu trepte, cunoscută sub numele de Marele Templu. Ridicată pe un platou natural, la o altitudine de peste şase mii de metri, în munţii cunoscuţi mii de ani mai tîrziu sub numele de Anzi, structura strălucind orbitor se delimitează net în mijlocul verdelui crud al vegetaţiei dense.
Povara răspunderii de-a fi Păstrătoare a Cunoaşterii în Marele Templu i se citeşte frumoasei Ayila în intensitatea privirii, în fermitatea gesturilor şi-a glasului cu care coordonează toate activităţile, controlînd totul cu o mînă de fier: echipele de cercetători, matematicieni şi astronomi de talent cu toţii, însăşi funcţionarea marelui Observator Astronomic, educarea populaţiei băştinaşe, catalogarea rezultatelor cercetărilor în enorma bază de date. Înaltă, cu părul negru cu reflexe albastre, ten măsliniu şi ochi albaştri cu privirea intensă – aşa ar putea fi descrisă Ayila, pe scurt. Populaţia nativă o respectă în mod deosebit, cîţiva lideri locali au întrebat-o destul de stîngaci dealtfel, dar extrem de politicoşi, întruparea cărui zeu este. Auzi tu, Zeiţa Ayila, şi-acum îi vine să rîdă. Deşi… Şi-a propus să-i ajute să-şi pună la punct calendarul, dîndu-le acces total la vastele informaţii astronomice de care dispune Misiunea – şi asta nu-i de colo. S-a angajat, pe ea şi întreaga echipă de cercetători, la o muncă epuizantă ce se va întinde pe încă cel putin patru – cinci ani. Mda, acces total… Dar rezultatul, calendarul cioplit în piatră, va dăinui peste milenii, uimind omenirea. Da, pentru asta ar putea să-i lase să o numească zeiţă.
APROX. 500 B.C. SENINĂTATEA DRUIDICĂ – IRLANDA CELTĂ
Desert Queen by A.K (Genevra) Brown
Ritualul binecuvîntării naturii, a tuturor elementelor, moment culminant al procesiunii druide ce are loc în Poiana Sacră a codrului secular din Celta Irlandă, noaptea, în fiecare Solstiţiu de Vară, tocmai s-a încheiat. Delicata druidă Aine îşi ridică fruntea încet, încă patrunsă de miracolul comuniunii cu energiile naturii. Părul roşu ca flacăra izbucneşte în valuri de sub gluga robei albe de ceremonie ce-i alunecă încet către spate. În timpul ăsta pleoapele i se ridică încet de pe ochii verzi, visători, umplîndu-se de reflexiile luminii sutelor de făclii de răşină ce umplu poiana şi trosnesc uşor pe măsură ce ard. Inspiră cu nesaţ mirosul de tămîie, privind puzderia stelelor revărsate pe cerul senin. Sentimentul de pace şi linişte o cuprinde cu totul. Natura i-a vorbit, în timpul comuniunii din Poiana Sacră, mai clar decît în orice altă dată: va urma un an de belşug şi îndestulare, toate roadele pămîntului vor fi cu prisos, vînatul va fi bogat şi – lucrul cel mai important – războiul va ocoli aceste meleaguri binecuvîntate şi anul acesta.
Mai stă cîteva clipe in Poiana Sacră, încă savurînd comuniunea ce tocmai a avut loc, apoi, împreună cu ceilalţi druizi şi druide – cîteva zeci – îşi ia toiagul înalt, împodobit cu flori, îşi adună mai bine împrejurul trupului zvelt roba albă şi largă de ceremonie şi-apoi porneşte la drum, să transmită tuturor vestea cea bună, de belşug şi de pace. Părul roşu ca flacăra tresare în urma ei la fiece pas, ca o flamură.
APROX. 2,000 A.D. PASENŢA STUDENTEI MEG, ÎN SESIUNE - ROMÂNIA
Fire Autumn by MEG ©
Meg are mîine examen. E ultima zi, aşa că nu mai învaţă nimic, e un secret pe care îl ştie din anul întii, să lase materia să se aşeze printre neuroni, de capul ei, în ultima zi. Singurele cărţi pe care “le citeşte” acum sînt cele din pachetul de joc, cincizeci şi două la număr, întinse generos pe jumătate din patul îngust de cămin, într-o împărătească pasenţă Napoleon. Pe cealaltă jumătate de pat stă Meg, îmbrăcată complet în roşu, atît pe deasupra, cît şi pe dedesubt: pantaloni largi de trening, bluză sport, ciorapi flauşaţi, chiloţi – toate roşii. Părul rebel este roşu şi el (evident) şi are tendinţa să-i intre într-una în ochii oblici, enormi, de-o culoare stranie (... kaki?...). Mda, toată lumea e atrasă magnetic de ochii ei, toţi băieţii se comportă ciudat, toate fetele o invidiază. Ochii îi ies mai tare în evidenţă din cauza tenului măsliniu, cineva i-a spus că are sînge albastru şi de-aia, păi sigur, o tachinează, nesimţiţii. Altfel, cum se-ntoarce cu spatele le simte privirile avide, strîns lipite de ea, a-nceput să se obişnuiască cu asta. Stranietatea are preţul ei, da.
Meg stă cu picioarele strînse la piept, îmbraţişîndu-şi genunchii, privind concentrată către pasenţa întinsă, prin fumul ţigării pe care o ţine cu eleganţă naturală între degetele neobişnuit de lungi. Se uită la cărţi dar vede prin ele, cumva, ceea ce va urma. Nici ea nu-şi explică de unde îi vin senzaţiile astea, certitudinea că ceva se va-ntîmpla cumva ori altminteri, că X îi este prieten, Y duşman, ori Z e bolnav de boala cutare. Ştie sigur că o sa ia notă mare la examen, nu ştie însă cum. Ştie că va fi cîndva fericită, dar încă n-are idee cînd şi alături de cine. Ştie că va afla cîndva toate astea, la momentul potrivit, se pare. Ştie, mai ales, că va exista un moment potrivit – asta totuşi e bine.
Mai sînt şi amintirile – aşa îi place sa le numească, amintiri, deşi n-au absolut nici o legatură cu ceea ce i s-a întîmplat pînă acum, în viaţa asta. Într-una din amintirile astea, în cea mai veche din ele se vede pe ea, femeie - reptilă, privind apusul, peste dunele deşertului. În alta e Păstrătoare a Cunoaşterii în Marele Templu, undeva, în Anzii de-acum, iar în cea mai recentă binecuvîntează natura, într-o pădure din actuala Irlandă, Druidă, împreună cu ceilalţi Druizi.
Un zgomot se-aude afară, trezind-o din reverie. Cu un gest uşor scutură scrumul ţigării, apoi mai întoarce o carte. Îşi îmbrăţişează în continuare genunchii, privind prin pasenţă şi prin fumul albastru al ţigării, pînă dincolo de ele. Meg, sondînd viitorul.
joi, 23 octombrie 2008
ÎNGROZITOARELE CONSECINŢE ALE POLUĂRII ASUPRA BERZELOR NEEXPERIMENTATE
stork at work ;) 
Acum fix un număr prim de ani, o barză avînd ca ţintă Palatul din Principatul Monaco (… I wish… :P) a demonstrat lumii întregi că şi-a ratat vocaţia, efectuînd o dealtfel foarte complexă aterizare forţată deasupra Ploieştiului, la maternitatea locală, fiind ameţită de vaporii compacţi de benzină ce îmbîcsesc atmosfera zi de zi pe acele meleaguri. Mda, bine c-a nimerit maternitatea aia pînă la urmă, putea s-ajungă pe stadionul Petrolul, ori – Doamne fereşte – pe Hipodrom…
Ăsta-i principalul motiv pentru care vorbesc româneşte, în loc să vorbesc franţuzeşte cu accent monegasc.
Pentru conformitate, evenimentul astronomic s-a petrecut azi, fix la ora 1:30 AM, deci l-aţi cam ratat. Apropos, nu vă agitaţi, vă rog, nu consider că am cu adevărat ceva de sărbătorit anul ăsta. Mda.
Horoscop personal pentru azi, provided by MEG ©:
Soarele în Balanţă (şi anu’ ăsta pică tot acolo… :P), în sextil cu Pluto = refacere de alianţe, cu străini eventual; Mercur în Balanţă = diplomaţie, asociaţi (tineri) şi scris; Luna în Leu (… merçi beaucoup… :| ) = riscul de-a mă umfla în pene; Venus în Săgetător = pretenţii estetice exagerate şi tendinţa de a-mi satisface anumite plăceri culinare; Marte în Scorpion (în domiciliu adică), în cuadratură cu Nodurile Lunare = tendinţă de agresivitate (tot soiu’) pe fond emoţional negativ; Jupiter în Capricorn, în trigon cu Saturn (aspect rar, o dată la 20 de ani) = mare şansă de a mă afirma prin creativitate (… just can’t wait…)
Luv U all :*.
duminică, 5 octombrie 2008
NEVOIA DE FERICIRE, NEVOIA DE HAPPY END
Scrat's Excalibur :D
Sînt momente în viaţă cînd “Nevoia de Happy End” ne domină, depăşind în intensitate celelalte sentimente, mai mult sau mai puţin perene. De regulă ni se-ntîmplă în weekend-uri, după cîte o saptamînă obositoare şi plină de evenimente de care încercăm să uităm. Şi-atunci ne înfundăm în cîte-un fotoliu, înarmaţi cu “muniţie” crănţăibilă şi multiple recipiente conţinînd lichide bine frapate. Şi ne pierdem apoi cîteva ore din viaţă adîncindu-ne în povestea plină de suspans, dar sută la sută previzibilă, a vreunui film în care (evident) într-un final glorios, Binele Învinge. La urma urmei, avem asta în sînge, dacă avansăm cu introspecţia pînă în anii copilariei ne aducem aminte că mai toate basmele de bun-simţ se terminau cu “… şi-au trăit fericiţi, pînă la adînci bătrîneţi”, iata o meritorie “lăsare la vatră” a eroului, dupa ce l-a învins, prin metode specifice, pe Zmeul cel Rău. Evident, alături de Fata Împăratului (cea mai mică dintre fete dar, în acelaşi timp şi cea mai frumoasă, dacă ne aducem bine aminte).
Apropos, interesantă specia asta, a Zmeilor: toţi verzi, ne-umani dar totuşi umanoizi, cu un miros specific, greu suportabil pentru oamenii şi caii autohtoni, neobişnuit de puternici, dispunînd de resurse materiale şi tehnologice de invidiat… aş zice că e vorba de o specie cu un background reptilian, poate extraterestră (why not?), coexistentă cu umanitatea primordială, din zorii istoriei. Iată o întrebare: de ce oare nu mai sînt printre noi? Poate erau prea puţini şi-au fost omorîţi “one-by-one” de Feţi-Frumoşi… poate ceva de pe Pămînt (clima, compoziţia chimică a atmosferei, sexualitatea dezlănţuită a băştinaşelor, stressul cotidian) nu le-a priit şi i-a dat gata… poate s-au întors înapoi, în universul lor (de unde-au venit, nu-i aşa), după ce ne-au epuizat resursele naturale din acel element pe care nici măcar nu-l ştim, fiindcă nu-l mai avem :P… poate au văzut încotro ne-ndreptăm şi-au fugit disperaţi, cît mai departe (în spaţiu şi timp) de făţărnicia societăţii de consum în care ne-am transformat şi în care ne adîncim, day after day…
Dar să revin la chestiune: da, mi-aş dori să nu mai văd frunţi încreţite, sprîncene încruntate şi buze strînse în jurul meu. Da, nici în oglindă. Da, mi-aş dori ca toate întîmplările vieţilor noastre să se termine cu Happy End, simt nevoia asta, deep inside. Voi nu?
marți, 9 septembrie 2008
AMINTIRI DIN LUMEA ASEMENEA
Ozone Observation Deck by traceydewell
Foşnetul neaşteptat al unei frunze uscate, tîrîte cu zgomot de vînt de-a lungul trotuarului pustiu şi-asemeni uscat, îţi provoacă o basculare bruscă înapoi în realitatea palpabilă, percepută simultan. Simultan percepi şi cealaltă realitate, cea în care lucrurile par a avea totuşi sens. Inspiri adînc, închizi ochii şi te-afunzi înapoi pe aleile abstracte, pentru tine însă cel putin la fel de reale, ale lumii-pereche, ale lumii-asemenea.
Ţi-arunci mai întîi privirea peste umărul stîng, în virtutea unui vechi obicei (uşor artistic, uşor vetust, aşa cum ai arunca peste umăr o eşarfă – de mătase desigur – prea lungă) şi-ţi vezi înşirat, stroboscopic, trecutul: suma paşilor tăi, devenind unul dintr-altul, urmărindu-ţi alegerile, deciziile. Din unghiul ăsta şi cu o privire atentă poţi vedea pînă departe în urmă, cu claritate, consecinţele palpabile ale deciziilor pe care le-ai luat pînă acum. Spaţiul corespunde timpului aici, întîmplările petrecute cu multă vreme în urmă le vezi undeva, departe, la limita orizontului, în timp ce evenimentele recente te calcă efectiv pe călcîie. Ducem cu noi trecutul, spunea cineva, precum un dinozaur coada – zi după zi tot mai lungă, o ducem întreaga viaţă, ca pe-o povară; altcineva asemuia trecutul unui şarpe, întrebîndu-se dacă n-ar putea, cumva, să-şi muşte propria coadă, forţînd destinul, provocînd paradoxul. Şi se văd atît de clar toate, privind peste umăr: deciziile corecte – distanţate egal, elegant, precum vertebrele; din loc în loc – diformităţile compromisurilor, cocoaşele alegerilor proaste. De fiecare dată cînd îţi contempli trecutul descoperi corelaţii noi şi nebănuite, cauzalităţi împletindu-se recurent în jurul coloanei vertebrale a trecutului tău. Mintea-ţi propune sec o „Observaţie rece”: ambele modele ale trecutului se subscriu anatomiei reptiliene. De meditat. Mda.
Îţi aduni apoi puterea de-a privi înainte, acolo unde-ar trebui să fie, nu-i aşa, viitorul. Aici ţi-e mult mai greu, imaginea ce-o vezi înainte se schimbă de fiecare dată, în funcţie de punctul asupra căruia te concentrezi. Puţine lucruri rămîn cvasi-constante – şi ca să le decelezi din caleidoscopul în continuă schimbare, trebuie să priveşti totul, again and again.
În final rămîne neschimbată o singură imagine, corelată viitorului apropiat, împreună cu o senzaţie acută de pericol: o mînă – mîna ta, desigur – ţinînd portofelul TĂU, îl recunoşti dintr-o mie – şi-aici începe partea tristă a viziunii: mîna ţinînd portofelul răsare, împreună cu un firişor de sînge, de sub roţile unei maşini, pe asfalt.... Naşpa.
Ieşi din starea de transă şi îţi extragi încetişor portofelul din buzunarul de la spate, ţinîndu-l cu vîrful degetelor şi oarecum departe de tine, ca pe-o grenadă ce urmează să explodeze. Arată exact ca în imaginea ta: aceeaşi culoare, în aceeaşi lumină de după-amiază de toamnă... Închizi ochii şi-ţi reprimi un oftat: asta e, o viaţă are omul, bine că mai ai cîteva secunde măcar să te obişnuieşti cu ideea, mulţi nu-s atîta de norocoşi, să ştie din vreme ce li se-ntîmplă şi cînd....
Şi-atunci se petrece miracolul: un tînăr îţi smulge portofelul dintre degetele inerte, sprintînd printre cele cîteva frunze uscate de pe trotuarul uscat, într-o rabufnire bruscă de adrenalină. În primele patru - cinci secunde n-apuci nici măcar să te întorci după el, atît de pătruns eşti de propria dramă şi-atunci cînd în fine o faci, zgomotul frînelor şi ţipetele trecătorilor îţi pătrund în urechi, ascuţite, pecetluind înţelegerea faptului că AI SCĂPAT şi de data asta, AI VĂZUT, da, dar nu era pentru tine. Norocosule.
duminică, 20 iulie 2008
IONUŢ CÎNTĂ
Model: Oscar R.
Ionuţ cîntă în corul bisericii. Inspirat, cu o voce profundă, de bas, adesea cu ochii închişi. Cînd îi deschide, îşi ridică privirea către sfinţii pictaţi pe pereţi şi-apoi o întoarce încet catre mulţimea credincioşilor. E-nalt deci se uită departe, peste capetele celor din faţă, pîna hăt, la intrare, acolo unde se vînd lumînări şi se pupă icoane. Privirea lui, ca un far de ceaţă, baleiază, tacticos, întreaga biserică; atinge mai întîi creştetul plecat al unei blonde şterse, apoi pe-al unei brunete ochioase şi pline de personalitate de-alături şi-apoi mai departe, oprindu-se cînd şi cînd asupra vreunei prezenţe mai incitante. Dacă cineva îşi încrucişează privirea cu el – “fuge” în cealaltă parte, timid. În timpul ăsta cîntă într-una, neobosit, basul lui vibrant ne pătrunde pe noi mai întii, reverberîndu-se apoi, prin boxele montate afară, peste întreg cartierul.
Cînd nu cîntă, Ionuţ se plimbă într-una, înainte şi-napoi. Se mişcă printre enoriaşii patrunşi de evlavie uşor, cu mişcări continue, parcă numai din muşchi, emanînd o senzaţie de forţă, de masivitate reţinută. Ca şi cînd ar conduce un tanc numai din vîrful degetelor. Atunci cînd te ocoleşte în înghesuială, pectoralii lui joaca uşor, alternativ, la fiece pas, sub camaşa subţire, de vară. Se poartă ca şi cum n-ar fi tocmai conştient că polarizează atenţia şi asta îl prinde.
De Sfîntul Ioan toate băbuţele şi toate broscuţele au avut pretextul perfect să se duca să-l pupe, una n-a ratat ocazia asta, l-au pupat fiecare de cîte două-trei ori, pe amîndoi obrajii. Se apleca săracul de la jumătate ca să-l poata pupa, a fost o emulaţie feminină atunci, iar el, şobolanul, s-a lasat mîncat, uşor încurcat, cu un zîmbet discret, lipit poznaş în colţul gurii.
Ştiu pe cineva – persoană feminină – care aşteaptă prilejul să-l roage să-i fie model, pentru o şedintă foto. Sau două.
Ionuţ cîntă bas în corul bisericii, cîntă cu talent, pentru noi şi pentru întreg cartierul. Atunci cînd nu se plimbă printre noi, cîntă.
duminică, 13 iulie 2008
MUŞAMALIZATORUL DE SERVICIU 3: ŞTII CE SĂ FACI, RĂSPUNSUL ESTE ÎN TINE, DEJA
Loneliness
Fixezi cu privirea un punct imaginar, de cealaltă parte a străzii. Trecătorii te ocolesc experţi, cu eschive îndelung exersate, ca pe-un obstacol inerent. Fiindcă este evident pentru toţi, după expresia feţei tale, că în clipele astea nu vezi nimic şi pe nimeni în jur. Gîndurile îţi ocupă toată atenţia şi capacitatea de concentrare acum, eşti întoarsă cu totul către interior. În cele din urmă te căinează o babă, tîrînd după ea două plase pline cu zarzavaturi: “bine că nu te-a apucat în mijlocul străzii, maică, cine ştie, te călca vreo maşină…” Te foloseşti cu oarece eficienţă de clipa asta de luciditate forţată şi într-un final glorios te ghemuieşti pe-o bancă.
Potenţialităţi neîmplinite, ocazii pierdute, se-nghesuie să-ţi acapareze atenţia cu mirajul lor, adîncindu-te şi mai mult în tristeţe. Ştii bine că dacă te-ar iubi cu adevărat n-ai fi singură acum, ar fi lîngă tine tot timpul. Ştii bine că dacă te-ar iubi cu adevărat, ar face şi el un sacrificiu pentru tine. Cuvintele pot fi mincinoase, faptele însă spun mereu adevărul. Privind în urmă faptele cu obiectivitate, totul devine dureros de evident: te foloseşte ca pe-o umbrelă, cînd plouă – iar tu, tu te laşi folosită, fiindcă-l iubeşti. Dureros de clar, da. Ştiai toate astea şi pină acum dar refuzai să le-accepţi conştient, din cauza implicaţiilor mult prea dureroase.
De fapt ştii ce să faci, răspunsul e-n tine deja. Mai ai să-ţi aduni puterea şi să hotărăşti momentul. Atunci abia vei fi liberă, abia atunci vei putea respira ca tot omul, fără senzaţia aia îngrozitoare de pumn în plex. Atunci vei putea să bei un pahar de apă fără nodul ălă în gît.
La respectul faţă de tine însuţi ai renunţat deja, ţi-a mai rămas în schimb demnitatea. Respiri adînc, îţi îndrepţi spatele, te ridici şi mergi mai departe. Esti tristă, da, dar ţii fruntea sus şi-i privesti pe toţi drept în ochi.
luni, 23 iunie 2008
EMANCIPAREA FEMEII - ÎN AFGANISTAN
"Papu" by Blanca Marzal
Recent am auzit la ştiri că în Afganistan tocmai s-ar fi autodetonat o–femeie–cu–bombă, ridicînd de la “n” la “n+1” numărul atentatelor sinucigaşe (reuşite) din acest an.
M-a înveselit mult vestea asta, o veste bună pot spune, în principal din două motive.
Întîi şi-ntîi ne-arată că afganii ăia, talibani pînă în măduva oaselor, au renunţat la ideile lor preconcepute despre rolul marginal pe care trebuie să-l accepte femeia în societatea lor tradiţională, îmbrăcată ca o mumie, fără şcoală şi preocupată, pînă acum, numai de cratiţe şi de curul puradeilor. Iată, de-acuma femeile vor fi egale cu bărbaţii acolo, dacă nu chiar un pic şefele lor.
Şi doi – sînt convins că schimbarea a fost binevenită şi bineprimită şi de populaţia – ţintă a atentatelor, sătulă să tot primească peste ochi, cînd le e lumea mai dragă, (exclusiv) organe reproducătoare masculine, proiectate generos de suflul exploziilor; iată, deci, de-acum înainte vor fi împroşcaţi cu organe feminine, mult mai moi, în primul rînd, dar şi mult mai aspectuoase. Şi cu ceva mai puţin păr decît pînă acum, ceea ce va reduce în mod măsurabil senzaţia colectivă de greaţă.
O veste bună, într-adevăr, se pare că lucrurile merg spre bine acolo, oamenii ăia sînt, evident, pe drumul cel bun.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
