IPOSTAZE ALE INTUIŢIEI FEMININE – FILE NESCRISE ALE ISTORIEI

APROX. 200,000 B.C. TRISTEŢEA APUSULUI TROODON
Mystique (X-Men)
Un fir de tristeţe străbate din privirea tinerei femei troodone, trecînd pragul pleoapelor duble, reptiliene. O lacrimă se-adună încet în colţul unuia din ochii oblici enormi, strălucind o clipă în marginea irisului galben, tăiat în două de pupila verticală. Se uită fix undeva departe, către apus, peste dunele deşertului mărginite de vegetaţia săracă şi pe jumătate uscată, în după-amiaza mult prea tîrzie, lipsită de vînt. Tristeţea intuirii şi-apoi a profundei conştientizări a apusului civilizaţiei troodone o cuprinde cu totul, suprapunîndu-se parcă apusului ce va urma cît de curînd, în lumea reală. Tristeţea se oglindeşte în atitudinea trupului zvelt, reptilian, stralucind în razele soarelui începînd să apună, apoi curba tristă a gîtului fin, acoperit cu piele verde pal, cu o structură cvasi-solzoasă, continuînd apoi cu linia spatelui, curbură tristă şi ea în imobilitatea asumată. Singură coada subţire îi contrazice aparenţa de tristeţe, mişcîndu-se din cînd în cînd, biciuind într-o doară nisipul fin, subliniind prin prezenţa ei formele feselor aţîţătoare, verzi şi ele desigur. Mda, apus şi tristeţe aţîtăţoare.
Instinctul şi intuiţia ei sint foarte puternice, n-are nici o îndoială aici, e o caracteristică a troodonilor, mult prea puţini acum, aflaţi în pragul dispariţiei ca specie. Închide ochii o clipă, lăsîndu-se condusă de intuiţie, urmărind firul evenimentelor ce vor urma. Ştie deja că unica lor sansă de a supravieţui viitorului e amestecarea cu oamenii, hibridizarea, în final asimilarea. Numai aşa genele troodone vor dăinui peste veacuri, ieşind la iveală cînd şi cînd, peste secole, aruncînd asupra omenirii străluciri orbitoare de intuiţie, precum perlele într-un ocean. Ciudată comparaţie marină, pentru o făptură a deşertului, mda. Îşi îndreaptă apoi gîndurile către bărbatul - om pe care-l va întîlni: brunet, piele albă, umeri largi, zîmbet larg, ochi negri umbriţi de sprîncene bine conturate, mobile. Nu, n-are pic de intuiţie, precum întregul lui neam, evident, dar are o imaginaţie explozivă şi asta îl face cu adevărat deosebit. E timid aşa că va trebui să–l încurajeze un pic. Zîmbeşte uşor, primul zîmbet cu adevărat fără fir de tristeţe, de o bună bucată de vreme încoace: se pare că nu se va plictisi, pînă la urmă.
Cînd deschide în sfîrşit ochii se lasă pătrunsă de razele roşii ale soarelui la apus, în timp ce gîndurile triste se estompează treptat, simte pe limbă încă proaspăt gustul intens al viitorului. Exersarea intuiţiei a ajutat-o, e plină de energie acum, scăldata în roşul apus solar, energia-i vibrează în fiece fibră a trupului, în fiece gest. La răstimpuri, coada subţire biciuie veselă nisipul, şuierînd aţîţat. Viitorul? N-are decît să vină!

APROX. 4,000 B.C. TEMPLUL CUNOAŞTERII – ÎN VIITORII MUNŢI ANZI
Ayila's Freedom by Randy Nunley
Locaţia: construcţia masivă din blocuri enorme de piatră, placată cu aur şi argint, în formă de trunchi de piramidă cu trepte, cunoscută sub numele de Marele Templu. Ridicată pe un platou natural, la o altitudine de peste şase mii de metri, în munţii cunoscuţi mii de ani mai tîrziu sub numele de Anzi, structura strălucind orbitor se delimitează net în mijlocul verdelui crud al vegetaţiei dense.
Povara răspunderii de-a fi Păstrătoare a Cunoaşterii în Marele Templu i se citeşte frumoasei Ayila în intensitatea privirii, în fermitatea gesturilor şi-a glasului cu care coordonează toate activităţile, controlînd totul cu o mînă de fier: echipele de cercetători, matematicieni şi astronomi de talent cu toţii, însăşi funcţionarea marelui Observator Astronomic, educarea populaţiei băştinaşe, catalogarea rezultatelor cercetărilor în enorma bază de date. Înaltă, cu părul negru cu reflexe albastre, ten măsliniu şi ochi albaştri cu privirea intensă – aşa ar putea fi descrisă Ayila, pe scurt. Populaţia nativă o respectă în mod deosebit, cîţiva lideri locali au întrebat-o destul de stîngaci dealtfel, dar extrem de politicoşi, întruparea cărui zeu este. Auzi tu, Zeiţa Ayila, şi-acum îi vine să rîdă. Deşi… Şi-a propus să-i ajute să-şi pună la punct calendarul, dîndu-le acces total la vastele informaţii astronomice de care dispune Misiunea – şi asta nu-i de colo. S-a angajat, pe ea şi întreaga echipă de cercetători, la o muncă epuizantă ce se va întinde pe încă cel putin patru – cinci ani. Mda, acces total… Dar rezultatul, calendarul cioplit în piatră, va dăinui peste milenii, uimind omenirea. Da, pentru asta ar putea să-i lase să o numească zeiţă.






APROX. 500 B.C. SENINĂTATEA DRUIDICĂ – IRLANDA CELTĂ
Desert Queen by A.K (Genevra) Brown
Ritualul binecuvîntării naturii, a tuturor elementelor, moment culminant al procesiunii druide ce are loc în Poiana Sacră a codrului secular din Celta Irlandă, noaptea, în fiecare Solstiţiu de Vară, tocmai s-a încheiat. Delicata druidă Aine îşi ridică fruntea încet, încă patrunsă de miracolul comuniunii cu energiile naturii. Părul roşu ca flacăra izbucneşte în valuri de sub gluga robei albe de ceremonie ce-i alunecă încet către spate. În timpul ăsta pleoapele i se ridică încet de pe ochii verzi, visători, umplîndu-se de reflexiile luminii sutelor de făclii de răşină ce umplu poiana şi trosnesc uşor pe măsură ce ard. Inspiră cu nesaţ mirosul de tămîie, privind puzderia stelelor revărsate pe cerul senin. Sentimentul de pace şi linişte o cuprinde cu totul. Natura i-a vorbit, în timpul comuniunii din Poiana Sacră, mai clar decît în orice altă dată: va urma un an de belşug şi îndestulare, toate roadele pămîntului vor fi cu prisos, vînatul va fi bogat şi – lucrul cel mai important – războiul va ocoli aceste meleaguri binecuvîntate şi anul acesta.
Mai stă cîteva clipe in Poiana Sacră, încă savurînd comuniunea ce tocmai a avut loc, apoi, împreună cu ceilalţi druizi şi druide – cîteva zeci – îşi ia toiagul înalt, împodobit cu flori, îşi adună mai bine împrejurul trupului zvelt roba albă şi largă de ceremonie şi-apoi porneşte la drum, să transmită tuturor vestea cea bună, de belşug şi de pace. Părul roşu ca flacăra tresare în urma ei la fiece pas, ca o flamură.








APROX. 2,000 A.D. PASENŢA STUDENTEI MEG, ÎN SESIUNE - ROMÂNIA
Fire Autumn by MEG ©
Meg are mîine examen. E ultima zi, aşa că nu mai învaţă nimic, e un secret pe care îl ştie din anul întii, să lase materia să se aşeze printre neuroni, de capul ei, în ultima zi. Singurele cărţi pe care “le citeşte” acum sînt cele din pachetul de joc, cincizeci şi două la număr, întinse generos pe jumătate din patul îngust de cămin, într-o împărătească pasenţă Napoleon. Pe cealaltă jumătate de pat stă Meg, îmbrăcată complet în roşu, atît pe deasupra, cît şi pe dedesubt: pantaloni largi de trening, bluză sport, ciorapi flauşaţi, chiloţi – toate roşii. Părul rebel este roşu şi el (evident) şi are tendinţa să-i intre într-una în ochii oblici, enormi, de-o culoare stranie (... kaki?...). Mda, toată lumea e atrasă magnetic de ochii ei, toţi băieţii se comportă ciudat, toate fetele o invidiază. Ochii îi ies mai tare în evidenţă din cauza tenului măsliniu, cineva i-a spus că are sînge albastru şi de-aia, păi sigur, o tachinează, nesimţiţii. Altfel, cum se-ntoarce cu spatele le simte privirile avide, strîns lipite de ea, a-nceput să se obişnuiască cu asta. Stranietatea are preţul ei, da.
Meg stă cu picioarele strînse la piept, îmbraţişîndu-şi genunchii, privind concentrată către pasenţa întinsă, prin fumul ţigării pe care o ţine cu eleganţă naturală între degetele neobişnuit de lungi. Se uită la cărţi dar vede prin ele, cumva, ceea ce va urma. Nici ea nu-şi explică de unde îi vin senzaţiile astea, certitudinea că ceva se va-ntîmpla cumva ori altminteri, că X îi este prieten, Y duşman, ori Z e bolnav de boala cutare. Ştie sigur că o sa ia notă mare la examen, nu ştie însă cum. Ştie că va fi cîndva fericită, dar încă n-are idee cînd şi alături de cine. Ştie că va afla cîndva toate astea, la momentul potrivit, se pare. Ştie, mai ales, că va exista un moment potrivit – asta totuşi e bine.
Mai sînt şi amintirile – aşa îi place sa le numească, amintiri, deşi n-au absolut nici o legatură cu ceea ce i s-a întîmplat pînă acum, în viaţa asta. Într-una din amintirile astea, în cea mai veche din ele se vede pe ea, femeie - reptilă, privind apusul, peste dunele deşertului. În alta e Păstrătoare a Cunoaşterii în Marele Templu, undeva, în Anzii de-acum, iar în cea mai recentă binecuvîntează natura, într-o pădure din actuala Irlandă, Druidă, împreună cu ceilalţi Druizi.
Un zgomot se-aude afară, trezind-o din reverie. Cu un gest uşor scutură scrumul ţigării, apoi mai întoarce o carte. Îşi îmbrăţişează în continuare genunchii, privind prin pasenţă şi prin fumul albastru al ţigării, pînă dincolo de ele. Meg, sondînd viitorul.