ÎNTOARCEREA DIN STELE A CAVALERULUI RĂTĂCITOR

Project U.L.F. cover by Henning Ludvigsen
Primii săi paşi la întoarcerea pe planeta natală, Cavalerul Rătăcitor i-a făcut pe asfaltul fierbinte al astroportului, într-o superbă după-amiază de vară, coborînd din navetă. Avea cu el echipamentul standard mimetic, deci nu se deosebea, la o primă vedere, de turiştii veniţi în vacanţă, la plajă, să-şi prăjească în mod absolut simetric posteriorul la lumina celor doi sori gemeni ai acestui sistem. Felul legănat în care îşi muta greutatea de pe un picior pe celalalt, specific astronauţilor de cursă lungă, obişnuiţi cu variaţiile bruşte de gravitaţie, ar fi dat de gîndit unui observator avizat. Asta dacă s-ar fi aflat, întîmplător, vreunul prin zonă – eveniment destul de improbabil, dealtfel, ţinînd cont de completa secretomanie în care a fost organizată istorica Întoarcere la Origini a Cavalerului Rătăcitor, aproape la limita clandestinităţii. Se descurcaseră destul de bine chiar, serviciile alea secrete, nimeni nu părea să-l bage în seamă, documentele i-au fost returnate aproape imediat dupa controlul de rutină, fără nici un comentariu. Rutina, da, ştie cîte ceva despre asta, se simte un mic expert în domeniu, ar putea scrie chiar şi o carte.
Ieşind din astroport, refuză cu un gest discret taxi-ul robot ce urma să-l ia în primire, aruncînd bagajul pe umăr cu un gest – evident – de rutină. Porni apoi agale, cu mersul lui legănat, către oraşul cu cladiri fanteziste din zare, oraş care acum îi poartă numele, perpetuîndu-i cu respect amintirea. Asta de vreo două sute şi cincizeci de cicluri planetare încoace, de cînd s-a sacrificat pentru ei.
Tînăr cadet pe vremea aceea, luptînd în războiul galactic cu periculoasa civilizaţie extraterestră fără de nume, mult prea avansată tehnologic faţă de ei, a reuşit performaţa de a întoarce soarta războiului de unul singur, dînd dovada unui curaj nebun. Cînd rememorează evenimentele de-atunci recunoaşte – în sinea lui, desigur – că în mare măsură a fost vorba de pură inconştienţă. Inconştienţă ori nu, pasenţa i-a reuşit atunci, a reuşit să preia controlul unei nave aliene de luptă, să descifreze coordonatele planetei lor de origine, să zboare pînă acolo cu nouăzeci şi nouă la sută din viteza luminii, sărind pe traseu prin cîteva găuri de vierme şi să pună capăt războiului. Distrugînd complet o lume străină şi salvînd o alta în loc, pe-a lui. Restul e istorie.
Pentru el călătoria dus şi întors a durat aproape doi ani în timp subiectiv, ani petrecuţi rătăcind cu viteză relativistă, printre stele; în intervalul ăsta nu prea a avut timp de dileme morale, fiind concentrat asupra rutinei de fiecare zi, de a ajusta permanent traiectoria, sărind dintr-o gaură de vierme în alta, atent să nu ajungă cumva, din neatenţie, în vreun colţ uitat al galaxiei. Supravieţuind fiecărei clipe. Pentru ceilalţi însă, cei de acasă, au trecut două sute şi cincizeci de ani, timp mai mult decît suficient ca fapta tînarului cadet să îl transforme mai întîi în Erou Salvator şi – după prima sută de ani – în mit. Au numit mai întîi un bulevard după el, în oraşul de baştină – Bulevardul Cavalerului Rătăcitor, sună bine, dacă stai să te gîndeşti. Apoi un oraş, apoi altul şi în cele din urmă capitala planetei l-au adoptat ca patron, sanctificîndu-l aproape.
Ironică situaţia, luată în ansamblu, aşa i s-a parut încă de la primul brieffing de la Întoarcerea din Stele, pe staţia spaţiala ce-i poartă – evident – numele, în care patru generali cu pieptul plin de decoraţii şi pe jumatate albiţi, vizibil emoţionaţi, stăteau în poziţie de drepţi şi se bîlbîiau în faţa lui, cadetul de numai douăzeci şi trei de ani. La drept vorbind întoarcerea lui fusese o mare surpriză pentru toată lumea, nu se aşteptau să se mai întoarcă, acţiunea lui nebunească fusese catalogată de la bun început ca sinucigaşă iar el apărea în arhive ca “Erou Căzut la Datorie”. Evident, i-au schimbat statutul urgent, recunoscîndu-l ca Erou în Viaţă, ridicîndu-l în grad, umplîndu-l de onoruri militare, dîndu-i retroactiv solda pe cei două sute şi cincizeci de ani, cu dobîndă. Scutindu-l de impozite pe viaţă.
Cam astea erau gîndurile Cavalerului Rătăcitor, intrînd incognito în Capitala Cavalerului Rătăcitor, cu mersul legănat riscînd să-i trădeze la fiece pas formaţia profesională de astronaut, dar numai dacă ar fi fost de faţă vreun observator avizat – eveniment destul de improbabil, dealtfel, ţinînd cont de completa secretomanie sub care i s-a organizat Întoarcerea la Origini – venind agale deci, cu bagajul aruncat neglijent pe un umăr, dinspre Astroportul Cavalerului Rătăcitor. O luă apoi către centrul metropolei, de-a lungul superbului Bulevard al Cavalerului Rătăcitor, admirînd din loc în loc basoreliefurile ce-i stilizau într-un mod de-a dreptul flatant profilul, prezente pe faţada tuturor clădirilor cît de cît importante. La capătul bulevardului, în faţa clădirii Primăriei, îl aştepta Monumentul. Se aştepta la orice, dar nu la asta: el însuşi se privea înapoi de pe soclu, însă de treizeci de ori mai înalt, dăltuit dintr-un singur bloc de marmură albă, operă de artă fără cusur a unui artist de geniu, desigur. După şocul recunoaşterii începu să-şi analizeze atent reprezentarea, descoperind, pas cu pas, mici diferenţe: pieptul statuii – o idee mai lat, privirea statuii – mai dreaptă, nu uşor saşie ca a lui, nasul – fără cocoaşă, ridurile de expresie din jurul gurii – estompate… Totul era înfrumuseţat, perfecţionat, stilizat în reprezentarea Eroului.

Acela a fost, cel mai probabil, Momentul în care Cavalerul Rătăcitor a luat Istorica Decizie, în timp ce cumpăra o statuetă stilizată ce-l reprezenta privind scrutător orizontul, de la magazinul de suveniruri din faţa Monumentului, iar vînzătorul plictisit se uita prin el ca prin sticlă. Acela a fost, cel mai probabil, Momentul în care a decis să îşi cedeze cu totul propria identitate istoriei, rămînînd incognito de-atunci înainte. Devenind, cu complicitatea autorităţilor ce abia şi-au putut ascunde uşurarea în timp ce-i acceptau oficial surprinzătoarea decizie, un simplu şi banal John Smith.