ŞI [ÎNCǍ] UN GUST

Grapefruit roz, cu cafea. Oricît de amară ar fi cafeaua, în combinaţia asta îţi va părea dulce.. Apoi, de fumat o ţigare, pe cît posibil [mai] tare. Va avea gust vegetal, de sevă de frunze, de pădure. Stejar...

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "ŞI [ÎNCǍ] UN GUST" ***

ŞI DOI:

Ciocolată cu portocale, încă un gust al copilăriei. Pe vremea aia mă uitam la Kojak alb-negru şi-acolo încercau să-l dezveţe pe unu' de droguri, cu combinaţia asta. Era vremea sărbătorilor, aşa că m-am înfipt drept sub brad, unde erau ciocolatele si portocalele. Combinaţia asta imi place şi-acum, îmi aduce miros de cetină-n nări..

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "ŞI DOI:" ***

PEACE OF MIND

Enya - Sumiregusa

 

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "PEACE OF MIND" ***

YOU GIVE ME REASON TO LIVE...

Kim Basinger - 9 & 1/2 weeks

                               >>> LINK <<<

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "YOU GIVE ME REASON TO LIVE..." ***

ASALK

Ofra Haza - Asalk

După ce ascult Ofra Haza, mă simt curat, în interior. Asalk, un cîntec ca o rugăciune...

Trebuie să te-ntreb, frumuseţe a Edenului
De ce m-ai chinuit?
Căci eu am crezut mereu în tine,
Iar tu mi-ai dat înapoi cu puţină măsură... [....]

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "ASALK" ***

BULIMIE. DǍ STRES...

J. se răsuceşte în pat neliniştit, n-are stare. Ascultă cîteva clipe liniştea casei, apoi se hotărăşte să acţioneze. Se ridică cît poate de uşor, acompaniat de scîrţîiturile strindente ale mobilei, relativ modernă, dar de proastă calitate. În coborîre, se distanţează cît poate de tare de marginea aia ascuţită, în care şi-a zgîriat gleznele de-atîtea ori, dimineţile. Gata, a reuşit, îşi spune, conştient că de-abia acum începe partea cea mai complicată a aventurii sale nocturne. Păşeşte în picioarele goale, pe vîrfuri, cu grijă, apreciind cu greu distanţele prin semiîntuneric, încearcă să ocolească pe cît posibil zonele în care ştie că scîrţîie parchetul. Dupa vreun minut de eforturi negrăite, J. atinge ţinta finală a expediţiei sale: frigiderul. Cu mîinile tremurînde, trage uşor de uşă, ascultînd încordat cum se desprinde banda cauciucată cu magneţi, cu un fîşîit uşor. Bine măcar că n-a scîrţîit nimic, îşi spune J. uşurat, în conul de lumină al uşii deschise. Se apleacă direct spre ceaunul cu friptură, rece acum, înecată în sos de vin gelatinizat, plus o pojghită de grăsime, subţire. În grabă, apucă un cuţit, aflat convenabil deasupra celorlalte tacîmuri.
E bună, îşi zice J. mestecînd cu noduri, însă... parcă lipseşte ceva. Pîinea! E-atît de departe, în debara, încă două uşi de deschis, o pungă de foşnit, pe-ntuneric... J. se opreşte din mestecat, în timp ce o cută i se adînceşte pe frunte. Mintea caută febril alternative, ochii scapără disperaţi reflecţii în jur, în timp ce cuţitul rămîne înfipt în friptură, parcă fără rost dintr-o dată. Evrika, îşi spune, ochind castronul cu mieji de nucă prăjiţi, rămaşi nerîşniti, de la crema de tort. Îl ia cu grijă de pe frigider, cu mîna stîngă, în timp ce cu dreapta continuă să taie friptura, de acolo de unde-a rămas. Bine, nu-i chiar ca pîinea, îşi zice J., mestecînd, da' nuca prăjită e gustoasă şi săţioasă. Cu friptura rece, merge, dă J. dn cap către sine, înghiorţăind cu o singură mînă. Între doi dumicaţi, aruncă o privire în jos, către o cută a tricoului ce i se pare că arată ciudat, în lumina orizontală. Se uită mai atent, aplecîndu-se - păi, e doar burta, constată cu un oftat, mai tăind o bucăţică de carne. Ca să fie tacîmul complet, de astă dată împreună cu o boabă de piper, pe care o-nghite, nemestecată. I-ajunge, s-a liniştit. Pune castronul cu nucă prăjită la loc, aşează cu grijă cuţitul murdar în chiuvetă, culege în trecere o scobitoare de pe raft, închide încet frigiderul. Se reculege cîteva lungi secunde în întuneric, reobişnuindu-se cu umbrele, apoi reface traseul înapoi, pînă-n pat, cu aceleaşi opriri, ocoliri şi ureche la pîndă.

Gata, a reuşit, oftează J., în timp ce patul îl primeşte generos înapoi, scîrţîind din toate încheieturile. Cu burta plină, întins, J. se scobeşte în dinţi, contemplînd întunericul. Liniştit, dacă nu chiar umpic fericit. Cam basic, ce-i drept. La urma urmei, ce e fericirea, îşi zice J. închizînd ochii ...

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "BULIMIE. DǍ STRES..." ***

THE NIGHT

Mozart - Eine kleine Nachtmusik [Allegro] performed by Les Dissonances

De ce-i noaptea neagră? De ce-ar fi fost albă?... 
Nu-ţi cere s-accepţi realitatea din jur
Lumina-i durere, e-un chin, o povară, 
Iar faptele parcă au prea mult contur. 

În ăst întuneric de faci o mişcare 
Distrugi un imperiu de gînduri adînci, 
O lume de vise ce-acum se-nfiripă 
Din mine de vrei nemişcarea s-alungi...

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "THE NIGHT" ***

TANGLED: PRINŢESA ÎN TURNU-I DE FILDEŞ

Rapunzel singind, in the tower, alone :)

"7 AM, the usual morning lineup:
Start on the chores and sweep 'til the floor's all clean
Polish and wax, do laundry, and mop and shine up
Sweep again, and by then it's like 7:15.
[....]

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "TANGLED: PRINŢESA ÎN TURNU-I DE FILDEŞ" ***

J. CALCǍ-N STRǍCHINI

The Green Eye

J. îşi priveste gînditor ochiul drept, de la numai cîţiva centimetri, în oglinda din baie. Da, vede deja cum începe să se-nfiripe inelul verde-pǎdure, la marginea irisului căprui. Deci a-nceput, îşi spune, privindu-şi pentru o clipă în oglindă sprînceana încruntată, în lumina roşiatică a soarelui la început de apus. Senzaţia de gol în stomac îl cuprinde pentru cîteva clipe, o elimină cu cîteva respiraţii adînci. O picătură de panică tot îi rămîne acolo, o percepe ca şi cum ar fi undeva în spate, undeva peste umăr, la marginea orizontului conştient. Oare cum să procedeze de data asta, se-ntreabă J., rememorînd cu îngrijorare dezastrul de data trecută. În vreo jumătate de oră or să înceapă schimbările: mai întîi ochii îi vor deveni complet verzi, apoi dinţii îi vor creşte lungi şi ascuţiţi, caninii, în special; apoi unghiile i se vor transforma în gheare arcuite, nu tocmai curate, după gustul lui J., iar în final se va umple de-a dreptul de blană.. Şi ăsta nu-i lucrul cel mai rău, aparenţa de lup adică, oftează J., privind absent cum cercul verde din jurul irisului cîştigă teren de la un minut la altul, milimetru cu milimetru. Chestia asta au păţit-o şi alţii, [....]

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "J. CALCǍ-N STRǍCHINI" ***

NU E PE LUME DESTULĂ FASOLE

Alte vremuri, aş putea spune chiar altǎ viațǎ. Şi totuşi, suspect de familiar.
Mel Brooks – Blazing Saddles

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "NU E PE LUME DESTULĂ FASOLE" ***

DEGUSTĂTORUL

Băiete, iată cum vor decurge ostilităţile: te vom lega la ochi mai întîi, să nu fii influenţat cumva de ceea ce vezi - aşa scrie în chestionar, reacţiile tale trebuie să fie 100% sincere. Noi ţi-am stabilit meniul, să n-ai nici o grijă, cuprinde toate substanţele nutritive necesare, minerale, vitamine şi sare. Iar cei ce-au fost înaintea ta - sînt toţi bine mersi, să ştii. În sfîrşit.
Aşează-te comod în fotoliu, relaxează-te, nu fi crispat, o să dureze ceva. A, da, uitasem: ai libertatea să spui tot ce simţi, tot ce gîndeşti despre noi, tot ce îţi trece prin cap. Nu că ne-ar păsa…

Gata, începem. Deschide gura….

"Floricele cu c . . . ."

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "DEGUSTĂTORUL" ***

J. - SCURTĂ VIZITĂ PE TĂRÎMUL DURERII

Expired hope by Vitaly S. Alexius
Ciudat tărîm, guvernat de reguli ciudate, locuit de indivizi ciudaţi, tîrîndu-şi cu ei ciudăţenia de colo pînă colo, îşi spune J. mormăit, trăgîndu-se încetul cu-ncetul de-o parte, perseverent în ciuda propriei dureri în încercarea de-a se ţine cît mai departe de ceilalţi. Aici, pe tărîmul durerii, în lumina sîngerie şi aproape orizontală a unui perpetuu crepuscul, fiecare-şi consumă suferinţa tăcut, adîncit în propria-i singurătate. Cînd şi cînd, la răstimpuri, şovăielnice siluete se-apleacă imperceptibil şi trec pe sub flamurile umbrelor negre, nete şi lungi, ce diagonalizează valea adîncă, mărginită de stînci ascuţite şi albe precum dantura unui uriaş crocodil.
Există diferenţe-ntre ei, nu se-abţine J. să remarce din colţul de umbră în care s-a retras, în încercarea de-a uita motivul prezenţei sale aici. Mai întîi, ies în evidenţă cei a căror durere se concentrează-ntr-un punct, adesea dispus asimetric pe corp. Toate mişcările, începute firesc, le sînt cenzurate cumva de acel punct de durere, precum greutatea unei planete îndoaie abia perceptibil lumina în jur. Nu se vede cu claritate de-aproape, ai nevoie de perspectivă ca să te prinzi, îşi spune J. meditativ, dînd din cap, perspectivă, da - şi sensibilitate, desigur. Cei cu dureri concentrîndu-se-n mai multe puncte sînt la fel ca primii, fundamental, însă efectele la ei se compun cumva, precum stropii de ploaie pe-o oglindă liniştită de apă, fără urmă de vînt. Interesante sînt la ei efectele compunerii undelor, răsfrînte contorsionat în întreaga lor atitudine.
Apoi, remarcă J. către sine, sînt aceia ce duc dureri de dincolo de lumea concretă, de două feluri şi ei: cei mulţi, pe care nevăzuta durere aproape-i doboară şi ceilalţi, puţini, pe care durerea, după ce-a mîncat din ei ce-a fost de mîncat, cumva îi ridică mai sus, schimbaţi în altceva decît au fost pîn-atunci, precum visata antigravitaţie. Ăştia stau mai mult în lumină, iar cînd vrînd-nevrînd în drumul lor se-ntîlnesc cu o zonă de umbră, parcă trec - cumva, elegant - peste ea.

Înconjurat de-atîtea spectaculoase, enorme ori înălţătoare dureri, J. se mişcă nervos de pe un picior pe celălalt, răscolindu-şi fără intenţie pentru încă o clipă propria-i durere, adînc ascuns în cotlonu-i de umbră, aşteptînd parcă o veşnicie ca pumnul de calmante-nghiţite să-şi faca odată efectul. Să poată în sfîrşit să plece de-aici, din valea adîncă, mărginită de colţii ascuţiţi ai stîncilor ce strălucesc rubiniu în lumina crepusculară şi-aproape orizontală, perpetuă. Încearcă cel puţin să stea într-un loc, să nu umble, pentru a nu-şi expune în public, a nu-şi evidenţia vederii mult prea exersate a celorlalţi, banala, prozaica, penibila, enervanta, dar atît de intensa lui durere din cur. În aşteptare, J. închide pentru o clipă ochii, oftînd.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "J. - SCURTĂ VIZITĂ PE TĂRÎMUL DURERII" ***

NESIMŢIREA CA STATUS

Talkback :D
Mergi cu pas întins pe trotuar, depăşeşti tot ce mişcă, respiri adînc, pe nas. Treci prin faţa unei biserici, ocolind pe departe mîinile cerşetorilor, întinse umil. Priveşti scurt peste umăr uşa sanctuarului, deschisă larg, de perete. Atîţia nevolnici, atîtea guri de hrănit… greu job, să fii Dumnezeu, zîmbeşti nevăzut, către tine. Ocolind, deviezi cumva de la linia aia dreaptă pe care ţi-ai propus-o la start şi care trece virtual prin / peste ei, ca o urmă de marker pe-o poză. Descrii pe trotuar un sector alungit de elipsă, să nu te atingă vreunul, cumva. Sărăcie… cîh… dacă se ia?...
Din viteză calci pe gleznă o babă, n-o vezi, nu te-ntorci, doar o auzi cum scînceşte în urmă. Ea e de vină, ştii bine, ea şi toţi cei ce-ţi stau în drum, într-o formă sau alta, ar trebui să fie pe fază cînd vii, să se dea mai repede la o parte, doar eşti un om de succes, ţi se citeşte asta pe frunte, în sprînceana-ncruntată, în linia buzelor strînse. În modul în care-i priveşti pe toţi scurt, evaluativ, neechivoc, ca pe-o marfă. Apoi cum le pui etichete, pe care nu le mai scoţi niciodată, indiferent cum le-ar afecta asta viaţa. Gîndindu-te doar cum i-ai putea folosi: ăla e bun, ăla e prost, ăla-i zevzec, ăla promite. E-o răspundere mare, ştii, însă ai descoperit metoda s-o duci: nici că-ţi pasă de ei şi - mai ales - nici că-ţi pasă ce gîndesc despre tine.
Ciunga scuipată cu boltă ratează de puţin marginea coşului, ricoşează din stîlp, se rostogoleşte încă vreo doi metri. Calci pe ea, firesc, o întinzi, pată albă. Să zică merci, e mai bună oricum ca asfaltul, mai acoperă o gaură, o crăpătură, ceva. Ce dacă e albă. După vreo oră murdăria omniprezentă, firesc, o va îngloba, n-o să se mai cunoască nimic.
Stilul tău n-a fost mereu atît de expeditiv ca acum. Era o vreme cînd îţi făceai griji pentru ceilalţi, cînd te-ntrebai dacă ce faci tu îi afectează cumva şi pe ei. Pierdere de vreme. Prostii. Acum ţi-a trecut, ai depăşit momentul ăla de slăbiciune. Plecăciuni - da, faci şi tu, însă numai celor de sus, celor cu adevărat importanţi, pentru ei n-ai coloană, n-ai personalitate, eşti cîrpă. Numai aşa vei avea - poate - şansa enormă să te bage vreodată în seamă. Să-ţi vadă potenţialul.
Pentru că ei sînt - ştii bine - cei ce contează cu adevărat, în această ecuaţie complicată. Ei, cei puţini şi puternici, care-şi permit să facă şi să zică orice, după bunul lor plac. Care, dînd într-o doară din mînă, te fac om sau te strivesc ca pe-un gîndac, nu-i aşa. Care-şi exersează puterea jucîndu-se de-a mîţa cu şoarecele cu cei mai slabi decît ei. Care-şi permit să-şi întreţină mîndria organizind meciuri cu cei de-o seamă cu ei, punîndu-şi fiecare subalternii să se lupte în locul lor, precum gladiatorii pe vremuri. Să se bată cap în cap, fraierii, eventual în umbra vreunui pariu de neam prost.

Mergi cu pas întins pe trotuar, depăşeşti tot ce mişcă, respiri ferm, pe nas. Cu fiecare pas cocoaşa ta devine mai accentuată, mai dureroasă, în special în punctul acela în care, de-o bună bucată de vreme, a-nceput să crească o mult prea îndemînatică coadă de topor, pentru alţii. Atît cît poţi vedea acasă, în oglinda din baie, cu gîtul sucit nefiresc, peste umăr.
La urma urmei, asta e: nesimţirea te-a făcut ceea ce eşti, nesimţirea te ţine-n picioare, nu ţi-e ruşine nici măcar o secundă. Nu-i mişto?

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "NESIMŢIREA CA STATUS" ***

DIMINEAŢA ORIGINALĂ A LUI J., DINCOLO DE PERDEAUA DE FUM

Vogel in the Penthouse by Zoltan Boros & Gabor Szikszai
Dimineaţa asta a-nceput într-un mod complet original pentru J.: cu vreo jumătate de oră înainte să sune ceasul, trei jurişti - colegi de scîrbici cu J. - au apărut pe rînd pe ecranul visului său, păşind discret dinspre dreapta, unul cîte unul, în costume negre-scrobite ca de nuntă - ori, de ce nu, de înmormîntare - şi i-au livrat, tot pe rînd, cîte-un mail. Fiecare mail avea cîte un fişier ataşat. J., firesc, a pus mîna pe mouse, a salvat fişierele ataşate, click-dreapta, pe desktop, apoi s-a aşezat mai bine şi s-a apucat să le deschidă, pe rînd. Erau fişiere audio, cam de trei minute fiecare, conţinînd cîte o repriză de tuse. Primul fişier l-a ascultat pe partea dreaptă, întins, al doilea - pe stînga, covrig, iar pe al treilea şi ultimul, cel mai dureros dintre toate, l-a ascultat întins de-a dreptul pe spate. Senzaţiile experimentate de J. au fost distincte, pentru fiecare fişier-tuse în parte: fiecare se auzea diferit, se simţea diferit, dar mai ales avea un gust complet diferit de celelalte.
De-a dreptul original, a rînjit J. amar către sine, trezit complet în mijlocul unui lac de transpiraţie. Concluzia numarul unu - şi cea mai evidentă, nu-i aşa - J. a tras-o în baie, respirînd adînc din diafragma dureroasă, în timp ce jetul rece de apă îi curgea în neştire pe faţă: e o idee proastă să citeşti ataşamentele mailurilor transmise de jurişti, mai ales cînd chestiunea asta ţi se-ntîmplă noaptea, în vis.
Apoi J. s-a îmbrăcat şi şi-a băut cafeaua fierbinte, uşor filtrată prin fumul primei ţigări, ocazie perfectă să tragă a doua concluzie, cu mult mai puţin originală decît prima, însă cît se poate de evidentă şi ea: dacă vrei să te trezeşti dimineaţa, o cafea fierbinte e bună, te-ajută să nu te calce maşinile. Şi da, juriştii implicaţi s-ar putea să n-aibă, de fapt, nici o vină.
A treia concluzie - şi ultima - J. a tras-o în timp ce mergea pe trotuar, în drumul său de fiece zi spre scîrbici, urmărind absent într-o virtină refexia deformată a unui autobuz încărcat cu reflexii deformate de oameni şi - de ce nu - poate chiar cu reflexiile viselor lor, deformate - desigur - şi ele: cînd ne uităm în jur nu vedem de fapt realitatea, ci doar o reflexie a ei, mai mult sau mai puţin deformată, în vitrina propriilor noastre gînduri şi vise.

J. a întors apoi pe faţă şi pe dos concluzia asta tot drumul rămas pînă la scîrbici, mulţumit de sine, cîţi şobolani pe stradă - atîtea realităţi, da-da-da, sună bine, dacă stai să te gindeşti, pînă la urmă. Apoi J. a ajuns în sfîrşit la scîrbici şi a lăsat - ca în fiece zi - visarea la uşă, ca pe-o umbrelă plouată, iar cînd cardul său magnetic a provocat sistemului de pontaj cotidianul piuit ascuţit, J. a inspirat adînc, încasînd bărbăteşte un junghi ascuţit din partea diafragmei, dureroasă încă după tusea de azi-noapte, apoi s-a scufundat, ca în fiece zi, în searbădul şi anostul ocean al concretului.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "DIMINEAŢA ORIGINALĂ A LUI J., DINCOLO DE PERDEAUA DE FUM" ***

PLANUL DE CRIZĂ AL PĂSĂRII DODO .... educated guess....

The Ice Age Dodo Birds :P

Nici un gînd nu poate fi citit pe faţa inexpresivă a Managerului în timp ce îşi opreşte la stop cu precauţie exagerată gipanul negru de fiţă cu număr personalizat, în drumul spre casă. Mestecă cu gura închisă o ciungă fără zahăr, bărbia i se mişcă ritmic, ca un metronom, o secundă în sus şi o secundă în jos, fără nici un zgomot. La fiecare strîngere fermă a maxilarului i se umflă vizibil doi muşchi prin zona tîmplelor, sugerînd o tensiune nervoasă abia reţinută. Priveşte prin parbriz drept înainte, parcă tunelînd prin trupurile oamenilor ce trec încet strada prin faţa lui, pe trecerea de pietoni, pe verde. De fapt e prezent doar fizic acolo, la volanul gipanului său, spiritul lui pluteşte departe, scrutînd orizonturile crizei despre care se vorbeşte într-una la televizor. Este o adevarată enciclopedie ambulantă, pe tema asta, a crizei - ce - va - să - vină, e abonat la vreo trei fluxuri de ştiri de pe net, le urmăreşte îndeaproape pe toate, noapte şi zi. Ar putea să recite pe de rost citate din gîndirea celor ce se confruntă de-adevăratelea cu ea, acolo, peste ocean. Şi-ar dori să fie acolo de fapt, să îşi pună la încercare capacitatea de a învinge în luptă monstrul fără de formă - numai gîndul ăsta e destul ca adrenalina să-i pulseze prin vene din nou, ca în vremurile bune ale tinereţii, atunci cînd gîndul i se transforma rapid în acţiune, fără atîţia intermediari ca acum. Şi da, fără atîtea restricţii - atîtea legi apărute parşiv peste noapte, care să-ţi spună ce ai ori n-ai voie să faci, în firma ta, cu banii tăi ori cu proprii tăi angajaţi - auzi, nesimţire - sufocîndu-te ca o cravată mult prea strînsă tocmai pe tine, vizionarul. Şi în clipa cînd gîndul ajunge aici îşi permite un moment de contemplaţie a propriei imagini, a felului cum îi place să se vadă pe sine: ca pe un genial căpitan de corabie, un Noe al timpurilor moderne, pregătindu-se - nu-i aşa - responsabil să facă faţă furtunii care, ce-i drept, nu se vede niciunde în jur, dintr-o zare în alta, dar despre care a auzit el că s-ar putea să vină. Se simte îndreptăţit sieşi să ia orice măsură, să ceară celorlalţi sacrificii (niciodată lui însuşi), să-i pună pe toţi la galere just in case că se va opri vîntul vreodată, să-i arunce pe cei ce îl contrazic peste bord. Să îi ducă pe toţi, întreaga corabie a firmei, în portul acela îndepărtat, chiar împotriva voinţei lor şi a legilor, dacă trebuie. Să îşi demonstreze sieşi că încă mai este capabil, că încă mai are idei, că încă mai este ceva de capul lui. Că încă mai poate.
A încercat să le explice celorlalţi viziunea lui magistrală, planul lui măreţ. Ştie că nu prea i-a convins, ştie că prea puţini sînt de acord cu el, ştie că e înconjurat de Yesmen-i care îi cîntă în strună, mult prea preocupaţi să nu îşi pună în pericol posturile lor călduţe, însă îşi repetă într-una că prea puţin îi pasă de ei, că e decis să meargă mai departe, cu orice risc. De la înălţimea lui urieşească, deja oamenii se văd ca nişte simpli pioni, avînd valoarea pur funcţională a unor şuruburi şi piuliţe banale. Interschimbabili oricînd, deci. Ajută aici şi cîte-o mică minciună, vehiculată cu fineţe prin canalele media ale amicilor din trusturile de presă, pentru a-i face pe angajaţi să se teamă şi mai tare de ziua de mîine, după cîteva zvonuri să fie gata să accepte orice.

Claxoanele scurte ale celorlalte maşini îl aduc brusc înapoi la realitatea concretă, stopul e verde deja, apasă brusc acceleraţia, provocînd un geamăt mecanic scumpei transmisii automate a gipanului negru de fiţă, cu număr personalizat. Cînd trece prin mijlocul intersecţiei privirea i se întretaie pentru o clipă, de la acelaşi nivel, cu privirea dură a agentului de circulaţie. O susţine fără nici o teamă, ştie că e de neatins, ştie că e protejat, el şi gipanul lui, de un munte de bani şi relaţii. Oamenii sînt simpli pioni dispeensabili, da, şuruburi şi piuliţe interschimbabile cu un minim efort, îşi repetă sieşi Managerul, în drumul spre casa care îl aşteaptă ca în fiece seară, atîta de goală în imensitatea ei rece, ca un suflet pustiu şi uscat. Visînd mai departe, cu ochii larg deschişi, visul de criză al păsării Dodo:
If you aren't smart enough to plan ahead, then doom on you! Doom on you!!...

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "PLANUL DE CRIZĂ AL PĂSĂRII DODO
.... educated guess...." ***

REVERIE DE IARNĂ: LADY IN WINTER - ALFA STYLE.

Merde © Linda Bergkvist
Ei bine nu, ei bine refuz să mă las în voia atmosferei deprimante în care plutim cu toţi în derivă, zilele astea. O simt cum rezonează cu o parte din mine, da, însă refuz să-i dau nas. Aşa că azi vă voi spune cîteva vorbe despre Lady in Winter. Cum, cine e Lady in Winter, nu ştiţi? Nu e cazul să vă ascundeţi de mine, precis aţi remarcat-o şi voi, vi se citeşte asta-n priviri.

E-mbrăcată obişnuit, poate cu mai mult gust decît ceilalţi, însă toate hainele cad cumva altfel pe ea, ansamblul lor depăşind suma elementelor. O haină cu blăniţă la mîneci şi la gulerul-glugă îi pune în valoare, pe de-o parte, mîinile cu degete fine şi imposibil de lungi, agăţate acum de cureaua lată a genţii de umăr, pe de altă parte ovalul prelung al feţei, încadrat de părul roşu intens, acajou. Ies în evidenţă acolo ochii enormi şi strălucitori, de un verde greu definibil, dînd un aer felin - leonin, mai degrabă - feţei prelungi cu pomeţi ridicaţi, frunţii înalte şi buzelor roşii cu colţuri tăiate. E acoperită parcă de o strălucire discretă, împrăştiind în jur sentimentul de ne-comun, senzaţia palpabilă de stranietate. Există oameni din care genele ancestrale strigă, într-o limbă uitată, scoţînd la iveală comori. Cneaghină, da, ăsta-i primul cuvînt ce mi se rostogoleşte pe limbă, atunci cînd o văd, îmi aminteşte de o pictură veche rusească, o troică trasă de trei cai focoşi, prin zăpada înaltă. Iar ea - cu privirea strălucind prin frigul intens, giuvaier printre blănuri.
De obicei imediat înainte s-apară se-aşterne peste toţi şi peste toate o linişte încordată, apoi toate zgomotele fireşti ale străzii devin mai acute, pentru cîteva clipe, ascuţind atenţia tuturor pentru ce va urma. De niciunde începe şi-un fir subţire de vînt biciuitor, zgribulindu-i pe toţi. Pregătindu-i, parcă.
Apoi apare ea, în modul cel mai firesc cu putinţă de pe o alee, în ţăcănit egal de tocuri metalice. Aşteptarea tuturor brusc capătă sens, a venit în sfîrşit şi-acum le polarizează atenţia. Gîturile masculilor se sucesc în unghiuri incredibile, urmărind-o cu priviri avide, îngînduraţi şi atenţi. Femeile sînt ceva mai discrete, privirile lor peste umăr sînt însă la fel de pătrunzătoare, conţinînd, pe lîngă doza standard de invidie sinceră, o urma notabilă de real interes.
Bărbaţii în special îi caută privirea cu aviditate, toţi simt nevoia imperioasă s-o ajute, s-o protejeze, însă cînd sînt priviţi înapoi se feresc instinctiv, timiditatea iese brusc la suprafaţă atunci, prin toţi porii. Şi-atunci încep să se-ntîmple fenomenele: şoferi opriţi la stop uită să pornească la culoarea verde, acceptînd cu seninătate şi cu un zîmbet larg înjurăturile şi claxoanele unei întregi coloane blocate, pentru doar o simplă privire, ăştia - dintre toţi - îi sînt cei mai simpatici. Taxiuri care îi taie calea fără a fi măcar chemate, oferindu-şi serviciile gratuit, politişti în intersecţie care uită să fluiere, pînă la limita carambolajului, şoferi de autobuz care uită să mai plece din staţie. Vînzători cărora trebuie să le spună ce vrea să cumpere de cîte două - trei ori, să apuce întîi să se trezească din transă. Tineri care se opresc în faţa ei şi îi fac declaraţii spontane, de admiraţie.

Mi-e dragă fata asta, să ştiţi, pentru mine ea întrupează speranţa că nu sîntem întru totul telurici, că ne putem încă desprinde din prăpastia concretului cotidian, că mai e încă ceva pur în noi. Că avem încă şansa să transcendem.
Este că v-am extras, pentru o secundă măcar, din senzaţia apăsătoare a frigului şi ploii dese de-afară? Dacă da, Mission Accomplished :P

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "REVERIE DE IARNĂ: LADY IN WINTER - ALFA STYLE." ***

ÎN URMĂ RĂMÎNE, TĂCUT, PE-NTUNERIC, SENSUL PIERDUT.

Broken glass by Simon Crubellier
Clipa cînd ţi-aduni fiinţa, ciob cu ciob, pentru a pleca acasă, este poate momentul cel mai plin de semnificaţii al zilei. Da, încă o zi de luni s-a sfîrşit, încă un superb început de săptămînă, nemulţumirea te roade pe dinăuntru. Păi cum de ce, iar n-ai făcut nimic palpabil, iar a trecut ziua pe lîngă tine degeaba, ăsta-i sentimentul care te domină. Ca şi cum ai fi intrat prin centru în ochiul ciclonului, fluierînd un cîntecel, cu un zîmbet în colţul gurii şi-narmat cu veşnica ta inconştienţă şi-ai ieşit apoi – pentru a cîta oară, te-ntrebi – centrifugat.
Ai adunat bombănind aproape jumătate din cioburi şi încă n-ai descoperit nici un sens, de ce oare te miri, sensul e întotdeauna la fundul grămezii, la valoarea ta măcar atîta ar trebui să ştii. Îl cauţi cu încăpăţînare prin sudoarea şi truda de-a păzi găunoase principii, răspîndite mai peste tot împrejur. Prin energia consumată degeaba, prin orzul dat aiurea pe gîşte. Îţi vine să te uiţi într-una peste umăr, ştii că cineva tace sonor acolo, te-ai simţit toată ziua sub lupă / privit / testat / evaluat. Ţi s-a mai întîmplat, sentimentul ăsta îl ştii, are un gust aparte, amar. Bei apă şi speri să se duca, n-ai noroc, îţi rămine lipit pe cerul gurii. Mesteci cu ură o ciungă de mentă (… dementă?...).
La urmă gaseşti cîteva task-uri neterminate, promisiuni neonorate, inconsecvenţe. Degeaba te-apleci din şale şi-apoi în genunchi şi te uiţi atent sub birou, în patru labe, nu-i. Sensul ţi-a scăpat şi de data asta. Îţi vine să-i strigi: “Ştiu că eşti acolo, deşi taci, să ştii că te-aud!” Rigipsul e alb şi n-are ecou. Te îndrepţi din şale, oftînd, dai shutdown apăsat la toate. De buton.

Ultimul ciob îl detectezi chiar înainte de-a stinge lumina, înfipt într-o talpă, ai călcat pe el evident. Îl smulgi cu o mişcare îndelung exersată, îl pui în buzunar, lîngă celelalte. Porneşti către casă prin noaptea rece, şchiopătînd uşor. Lăsînd în urma ta nedescoperit sensul ăla tăcut, refuzînd să-l mai cauţi. Ignorîndu-l.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "ÎN URMĂ RĂMÎNE, TĂCUT, PE-NTUNERIC, SENSUL PIERDUT." ***

EFECTUL DOPPLER AL MIROSULUI ÎN DRUMUL SPRE CASĂ

"Bucharest Sunset" by Cristian Scutaru
În drumul meu de la scîrbici către casă merg pe partea stîngă a străzii, cu muzica urlînd în urechi şi ochelarii de soare pe nas; soarele se-ndeamnă să apună roşu, undeva în faţă şi pe cealaltă parte a străzii. Întotdeauna pe cealaltă parte.
La-nceput trec pe lîngă un soi de mic parc, calc pe cîteva frunze uscate (…august… deja frunze uscate?...mda), urmează apoi cîteva străduţe liniştite, cu case liniştite, de oameni liniştiti, într-o amiază tîrzie şi liniştită.
Pe la jumătatea drumului, după ce fac primii paşi pe lînga blocul acela vechi şi lung, stalinist în măreţia lui dezolantă, pe Vatra Lú şi pe stînga, mă-nconjoară Mirosul; hoţeste, pe nesimţite, pînă să mă prind sînt deja înconjurat. Prima senzaţie certă e de transpiraţie stătută, evoluînd discret către lemn (… brad?...) vopsit cu ceva pe bază de solvenţi organici, nitrolac e cuvîntul care mi se rostogoleşte pe limbă cînd mă gîndesc. Se transformă treptat, mirosul adică, după doar zece paşi, în naftalina din dulapul cu haine de iarnă, văd parcă o clipă, la marginea cîmpului vizual, o mînecă de pardesiu negru şi aspru… Inspir adînc, să depăşesc momentul, însă mirosul s-a metamorfozat deja: peşte prăjit acum, sărat, ars bine în tigaia înegrită pe-o parte, acolo unde-i flacăra mare. Privesc gînditor apusul care se-ntîmplă în faţa mea şi pe cealaltă parte a străzii, în timp ce mirosul – cu certitudine viu – evoluează discret către peşte afumat, batog de macrou mai exact, cu boabe de muştar şi toate cele pe lîngă, lămîie, dafin, piper. Scutur din cap şi-ncerc să-ntind pasul, în timp ce duhoarea oscilează, cameleonic deja, între jegul concentrat al homeless-ului din gangul din stînga şi rahatul de cîine de rasă bine crescut de lîngă rigolă, în care era cît pe-aci să calc în încercarea disperată de-a scăpa de primul.
Mă frec discret la ochi pe sub ochelarii de soare, au început să mă usture brusc pe ultimii metri şi cred că nu-i de vină soarele roşu care-mi bate din faţă acum, coborînd încet dincolo de blocuri. Mai am un pic, mirosul a ajuns la varză stricată (parfum!...). Mai are o ultimă zvîcnire (de orgoliu?...) pe ultimii metri, în fata cabinetului stomatologic, DA, ăsta-i miros de carne pîrlită cu freza, îl inspir cu nesaţ: în sfîrşit, ceva ce pot înţelege. Pe nesimţite se termină blocul, nu înainte să-mi curgă în cap un pic de zeamă de aer condiţionat de undeva de la etajul de sus. Nu, nu mă uit de unde-a picat, îmi păstrez demnitatea, dacă am rezistat pînă acum…

Soarele a coborît sub marginea blocurilor, bulevardul se-apropie, împreună cu mirosul familiar de asfalt încins, praf de ciment şi gropi la tot pasul. Cu un gest îndelung studiat îmi scot ochelarii, nu mai am nevoie de ei astă seară. De-aici şi pînă acasă pot privi oamenii drept în ochi.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "EFECTUL DOPPLER AL MIROSULUI ÎN DRUMUL SPRE CASĂ" ***

GUSTURI INTENSE, GUSTURI CE-MI PLAC

Butterfly Apple
* Miez (… mieji?...) de nucă “instant” (iei cîte două-trei nuci, le strîngi în pumn şi le spargi, trust me, înveţi repede), scăpate în miere de salcîm şi pescuite apoi, one by one, cu linguriţa; totul se-ntîmplă iarna, în bucătărie, la căldură, în timp ce afară viscoleşte iar la buletinul hidrologic anunţă, din zece în zece secunde, “gheaţă la mal”.
* Lămîie stoarsă într-un pahar, peste care pui mult-mult zahăr şi-apoi o linguriţă cu vîrf de cacao şi-amesteci bine-bine, pînă ajunge un sirop de consistenţa mierii şi complet uniform; combinaţia asta o laşi (minim) şase ore la temperatura camerei, acoperită cu un şervetel doar. Citronadă cu gust unic, de fiecare dată altul, de băut pe verandă, după-amiaza, vara, la ţară, neapărat citind un roman de aventuri.
* Ness rece şi tare, moderat de dulce sau chiar amar (dacă eşti cu adevărat rezistent) peste care torni cu ură o cantitate aproape egală de suc de portocale direct din cutie; in extremis merge şi Fanta. Poate singura ta şansă să parcurgi (fără s-o iei razna) restul materiei, pentru examenul de a doua zi.
* Tot ce are (ori care face) coajă comestibilă: coaja de pîine, coaja de măr, caimacul laptelui proaspăt fiert, coaja mămăligii, coaja (tare) de la caşcaval, coaja (arsă, eventual) de la placintă, toate îmi plac. Daca aş gusta coaja universului, arsă un pic pe la margini, cred că şi aia mi-ar plăcea.
* Un cub cît două cutii de chibrituri de margarină “Marga”, un cub tot atîta de mare de marmeladă, două triunghiuri de brînză topită, şase pesmeţi soldăţesti şi-un ceai “no name” de cazan, asortat cu o amintire de zahăr şi-un fir de bromură, neapărat dintr-o cană metalică – mic dejun cazon de fiecare zi, total lipsit de imaginaţie dealtfel. Nu seamănă cu nimic altceva.
* Brînză telemea tăiată în felii subţiri şi ţinută cîteva clipe pe cerul gurii, în aşteptarea cafelei calde, neapărat. Componentă de bază a micului dejun al campionilor, te umple de energie pentru tot restul zilei.
* Gustul amar al codiţei de măr galben şi dulce, strivită-ntre dinţi. Dupa ce ai mîncat mărul, neapărat. Iarna, la gura sobei, cu o pătură groasă pe genunchi.
* Pepene roşu (dulce şi foarte zemos) cu pîine neagră, vara, la ţară, în soarele crud al amiezii.
* Borş rece din frigider, înghiorţăit pe-ascuns noaptea, direct din sticlă. În vîrful picioarelor goale, să nu audă părinţii că încă nu te-ai culcat, că încă citeşti romane, la ora asta, cu veioza sub pătură.

* Gustul viitorului – ăsta mereu mi-a plăcut – îl simţi cum te loveşte ca o rafală bruscă de vînt, răvăşindu-ţi părul şi tăindu-ţi respiraţia. Se-ntîmplă numai de cîteva ori în viaţă, să ştii. Daca eşti pe fază, inspiri adînc.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "GUSTURI INTENSE, GUSTURI CE-MI PLAC" ***

DOUĂ DEMONSTRAŢII CURAT PENIBILE: PRO- ŞI CONTRA- GAYFEST

1. Penibilă manifestaţia Gayfest, n-a avut nici un sens pentru că n-are de fapt nici un sens să demonstrezi împotriva prejudecăţilor umane în ţara asta, bizonul autohton îşi va da în permanenţă cu părerea asupra a tot ceea ce nu-l priveşte şi-i va judeca pe ceilalţi după aparenţe şi-i va încadra cu de-a sila în tot soiul de categorii, complet nedemocratic adică, atîta vreme cît va avea răsuflare în el. It’s in our very nature. Biblia am citit-o şi eu şi de-acolo mi-a rămas ca idee principală că orice om are liber arbitru deci poate să facă ce vrea cu viata lui, numai că este responsabil 100% pentru tot ceea ce face şi va răspunde în fata Absolutului, la şedinţa de bilanţ. Asta, plus legile statului plus democraţia, ar trebui să fie suficiente pentru oricine. Dar nuu, noi trebuie să fim europeeeni, să arătam luuumii că şi noi puteeem, că şi noi vreeem…. Mda.
2. Penibilă la modul absolut a fost şi contramanifestaţia “drepţilor”, cruciaţii ad-hoc, adunatură pestriţă de babe bigoate care ştiu ele ce este cu adevărat bine pentru toţi, pentru toţi ăilalţi adică, convinse probabil în forul lor interior că apartenenţa la homosexualitate se hotărăşte prin vot, împănate cu copii încă nevinovaţi care nu s-au prins pînă la urmă de ce nu vrem să fim Sodoma şi cu golănei îmburicaţi, dotaţi cu un chef de bătaie mediu alcoolizat, fericiţi că se pot îmbrăca în tricouri verzi primite moca şi că pot înjura şi ei pe cineva într-o după-amiază de sîmbătă lipsită de alte evenimente captivante. Împărtăşindu-se din adrenalina haitei. Penibil nucleu al unei posibile viitoare inchiziţii autohtone, mă văd deja ars pe rug de această gloată doar fiindcă îndrăznesc să am altă părere.

Autorităţile, ca să nu pice prost ca anul trecut, au înconjurat grupul Gayfest – cam subţire, apropos, se pare că unele dintre “fete” nu-şi terminaseră încă somnul de frumuseţe şi n-au riscat să fie văzuţi / văzute cu cearcane – l-au înconjurat deci într-un dispozitiv impresionant de jandarmi, tineri cu toţii, muşchiuloşi, cu umerii largi, debordînd de masculinitate din spatele vestelor antiglonţ, ţinînd scuturile cu eleganţă naturală, cu pulanele atîrnate neglijent, într-o parte… Senzaţia mea a fost că de fapt jandarmii au facut o prezentare de forţe şi potenţial uman în faţa travestiţilor gîtuiţi de emoţie, pun pariu că pe-acolo s-au schimbat nu doar ocheade ci şi cîteva numere de telefoane mobile ori id-uri de chat, între protejaţi şi vajnicii protectori, nu se poate să nu. Curat curcubeu.

Cel mai tare m-a distrat nemulţumirea abia ascunsă a reporterilor “de front” trimişi cu nemiluita de televiziuni, să-nregistreze mult-aşteptata poceală, că n-au avut în direct nici macar o picatură de sînge. Au fost în schimb vreo două unghii lungi şi roşii date peste cap, un toc rupt – fatalitate – într-o rigolă şi-un fir tras de la ciorap, urmărit cu maxim profesionalism de reporteri, pînă la marginea fustei mini de piele, cu crăpătură sexy, în spate. A, da, şi-un pulan înţepenit într-un panou electoral. Cică din viteză. :P

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "DOUĂ DEMONSTRAŢII CURAT PENIBILE: PRO- ŞI CONTRA- GAYFEST" ***