J. - SCURTĂ VIZITĂ PE TĂRÎMUL DURERII

Expired hope by Vitaly S. Alexius
Ciudat tărîm, guvernat de reguli ciudate, locuit de indivizi ciudaţi, tîrîndu-şi cu ei ciudăţenia de colo pînă colo, îşi spune J. mormăit, trăgîndu-se încetul cu-ncetul de-o parte, perseverent în ciuda propriei dureri în încercarea de-a se ţine cît mai departe de ceilalţi. Aici, pe tărîmul durerii, în lumina sîngerie şi aproape orizontală a unui perpetuu crepuscul, fiecare-şi consumă suferinţa tăcut, adîncit în propria-i singurătate. Cînd şi cînd, la răstimpuri, şovăielnice siluete se-apleacă imperceptibil şi trec pe sub flamurile umbrelor negre, nete şi lungi, ce diagonalizează valea adîncă, mărginită de stînci ascuţite şi albe precum dantura unui uriaş crocodil.
Există diferenţe-ntre ei, nu se-abţine J. să remarce din colţul de umbră în care s-a retras, în încercarea de-a uita motivul prezenţei sale aici. Mai întîi, ies în evidenţă cei a căror durere se concentrează-ntr-un punct, adesea dispus asimetric pe corp. Toate mişcările, începute firesc, le sînt cenzurate cumva de acel punct de durere, precum greutatea unei planete îndoaie abia perceptibil lumina în jur. Nu se vede cu claritate de-aproape, ai nevoie de perspectivă ca să te prinzi, îşi spune J. meditativ, dînd din cap, perspectivă, da - şi sensibilitate, desigur. Cei cu dureri concentrîndu-se-n mai multe puncte sînt la fel ca primii, fundamental, însă efectele la ei se compun cumva, precum stropii de ploaie pe-o oglindă liniştită de apă, fără urmă de vînt. Interesante sînt la ei efectele compunerii undelor, răsfrînte contorsionat în întreaga lor atitudine.
Apoi, remarcă J. către sine, sînt aceia ce duc dureri de dincolo de lumea concretă, de două feluri şi ei: cei mulţi, pe care nevăzuta durere aproape-i doboară şi ceilalţi, puţini, pe care durerea, după ce-a mîncat din ei ce-a fost de mîncat, cumva îi ridică mai sus, schimbaţi în altceva decît au fost pîn-atunci, precum visata antigravitaţie. Ăştia stau mai mult în lumină, iar cînd vrînd-nevrînd în drumul lor se-ntîlnesc cu o zonă de umbră, parcă trec - cumva, elegant - peste ea.

Înconjurat de-atîtea spectaculoase, enorme ori înălţătoare dureri, J. se mişcă nervos de pe un picior pe celălalt, răscolindu-şi fără intenţie pentru încă o clipă propria-i durere, adînc ascuns în cotlonu-i de umbră, aşteptînd parcă o veşnicie ca pumnul de calmante-nghiţite să-şi faca odată efectul. Să poată în sfîrşit să plece de-aici, din valea adîncă, mărginită de colţii ascuţiţi ai stîncilor ce strălucesc rubiniu în lumina crepusculară şi-aproape orizontală, perpetuă. Încearcă cel puţin să stea într-un loc, să nu umble, pentru a nu-şi expune în public, a nu-şi evidenţia vederii mult prea exersate a celorlalţi, banala, prozaica, penibila, enervanta, dar atît de intensa lui durere din cur. În aşteptare, J. închide pentru o clipă ochii, oftînd.