Mîţa de pe scara mea :)
1. POZA. Thank you, ALEX, for the screenshot. You've hitted the bullseye.
2. ŢIGǍRI. Mi-am numărat ţigările, cînd am plecat de la servici, mai aveam trei, iar am fumat ca un turc. M-am gîndit aprinzînd-o deja pe prima că îmi ajung pînă acasă. După ce am terminat-o pe a doua, m-am dat cu apă pe faţă, de la o ţîşnitoare stradală rămasă fără... ţîşnitoare, prin grija băştinaşilor. Mi-era cald. Am băgat un deget pe ţeavă, jetul a urcat suficient cît să pot bea. Ca-n copilărie.
3. PIZZA. Am comandat două pizze de unde iau de obicei, din colţ, mi-am aprins ultima ţigare cît am aşteptat să se coacă. În timp ce fumam, am experimentat respiraţia abdominală, ajută atunci cînd mă doare plexul şi cînd, oricît aş inspira toracic, simt că n-am aer destul. Pe fond de stress. Cînd am ajuns la filtru, pizza încă mai avea să se coacă, asa că m-am distrat stingînd chiştocul cu picăturile de condens scurse dintr-un aer condiţionat de la etajul patru. Bătea un pic vîntul, a fost tricky. Băiatu' de acolo îmi ştia deja damblaua: una cu sos dulce, una fără. Sînt previzibil, pana mea. Mda.
4. FATA. ORI LIPSA EI. Mergînd pe partea cealaltă a bulevardului, cam vis-a-vis de secţie, mi-am amintit de-o întîmplare de acum vreun an. Atunci, cam pe la aceeaşi oră a înserării, o fătuca ce aştepta pe treptele băncii de-acolo m-a întrebat cît e ceasul. [....]
Băiete, iată cum vor decurge ostilităţile: te vom lega la ochi mai întîi, să nu fii influenţat cumva de ceea ce vezi - aşa scrie în chestionar, reacţiile tale trebuie să fie 100% sincere. Noi ţi-am stabilit meniul, să n-ai nici o grijă, cuprinde toate substanţele nutritive necesare, minerale, vitamine şi sare. Iar cei ce-au fost înaintea ta - sînt toţi bine mersi, să ştii. În sfîrşit.
Aşează-te comod în fotoliu, relaxează-te, nu fi crispat, o să dureze ceva. A, da, uitasem: ai libertatea să spui tot ce simţi, tot ce gîndeşti despre noi, tot ce îţi trece prin cap. Nu că ne-ar păsa…
Gata, începem. Deschide gura….
"Floricele cu c . . . ."
Glezna dreaptă a lui J. strigă, în propria-i limbă, cu cele două guri ale ei, la fiece pas. O gură îndreptată-nainte, către tendoane, deşte şi unghii, le strigă să ia aminte-n ce calcă, că doare. Cealaltă gură, îndreptată în sus, către J., îi urlă c-o voce usor răguşită de-a dreptul că-i prost. Că trebuia să caşte ochii cînd a sărit treapta aia, ori cînd s-a întins peste baltă, ori cînd s-a-nvîrtit de-aiurea în somn, măcar de şi-ar aduce aminte cînd şi cum s-a-ntîmplat, curat că-i un prost. Şi asta de-aproximativ o mie cinci sute de ori dimineaţa, de vreo cinci sute de ori pînă seara şi-apoi încă de-o mie cinci sute de ori pîn-acasă. J. merge demn, ţeapăn, cu privirea aţintită-nainte, face paşii mai mici, să nu doară prea tare. O aude la răstimpuri cum strigă la el dar n-o bagă în seamă, o ignoră voit, să n-ajungă cumva să se creadă buricul pămîntului. Poate aşa, neluată în seamă, o să treacă mai iute.
J. ocoleşte stîngaci o baltă prin ploaia subţire, iese o clipă din ritm, calcă strîmb. "Prostule!" aude vocea răguşită de jos, printre doi fiori de durere. Strînge o secundă din dinţi, nu comentează, ştie că merită. Mai înghite o dată în sec, şchiopătînd discret şi privind mereu înainte.
Charlie Chaplin - Dance Of The Rolls
Talkback :D
Mergi cu pas întins pe trotuar, depăşeşti tot ce mişcă, respiri adînc, pe nas. Treci prin faţa unei biserici, ocolind pe departe mîinile cerşetorilor, întinse umil. Priveşti scurt peste umăr uşa sanctuarului, deschisă larg, de perete. Atîţia nevolnici, atîtea guri de hrănit… greu job, să fii Dumnezeu, zîmbeşti nevăzut, către tine. Ocolind, deviezi cumva de la linia aia dreaptă pe care ţi-ai propus-o la start şi care trece virtual prin / peste ei, ca o urmă de marker pe-o poză. Descrii pe trotuar un sector alungit de elipsă, să nu te atingă vreunul, cumva. Sărăcie… cîh… dacă se ia?...
Din viteză calci pe gleznă o babă, n-o vezi, nu te-ntorci, doar o auzi cum scînceşte în urmă. Ea e de vină, ştii bine, ea şi toţi cei ce-ţi stau în drum, într-o formă sau alta, ar trebui să fie pe fază cînd vii, să se dea mai repede la o parte, doar eşti un om de succes, ţi se citeşte asta pe frunte, în sprînceana-ncruntată, în linia buzelor strînse. În modul în care-i priveşti pe toţi scurt, evaluativ, neechivoc, ca pe-o marfă. Apoi cum le pui etichete, pe care nu le mai scoţi niciodată, indiferent cum le-ar afecta asta viaţa. Gîndindu-te doar cum i-ai putea folosi: ăla e bun, ăla e prost, ăla-i zevzec, ăla promite. E-o răspundere mare, ştii, însă ai descoperit metoda s-o duci: nici că-ţi pasă de ei şi - mai ales - nici că-ţi pasă ce gîndesc despre tine.
Ciunga scuipată cu boltă ratează de puţin marginea coşului, ricoşează din stîlp, se rostogoleşte încă vreo doi metri. Calci pe ea, firesc, o întinzi, pată albă. Să zică merci, e mai bună oricum ca asfaltul, mai acoperă o gaură, o crăpătură, ceva. Ce dacă e albă. După vreo oră murdăria omniprezentă, firesc, o va îngloba, n-o să se mai cunoască nimic.
Stilul tău n-a fost mereu atît de expeditiv ca acum. Era o vreme cînd îţi făceai griji pentru ceilalţi, cînd te-ntrebai dacă ce faci tu îi afectează cumva şi pe ei. Pierdere de vreme. Prostii. Acum ţi-a trecut, ai depăşit momentul ăla de slăbiciune. Plecăciuni - da, faci şi tu, însă numai celor de sus, celor cu adevărat importanţi, pentru ei n-ai coloană, n-ai personalitate, eşti cîrpă. Numai aşa vei avea - poate - şansa enormă să te bage vreodată în seamă. Să-ţi vadă potenţialul.
Pentru că ei sînt - ştii bine - cei ce contează cu adevărat, în această ecuaţie complicată. Ei, cei puţini şi puternici, care-şi permit să facă şi să zică orice, după bunul lor plac. Care, dînd într-o doară din mînă, te fac om sau te strivesc ca pe-un gîndac, nu-i aşa. Care-şi exersează puterea jucîndu-se de-a mîţa cu şoarecele cu cei mai slabi decît ei. Care-şi permit să-şi întreţină mîndria organizind meciuri cu cei de-o seamă cu ei, punîndu-şi fiecare subalternii să se lupte în locul lor, precum gladiatorii pe vremuri. Să se bată cap în cap, fraierii, eventual în umbra vreunui pariu de neam prost.
Mergi cu pas întins pe trotuar, depăşeşti tot ce mişcă, respiri ferm, pe nas. Cu fiecare pas cocoaşa ta devine mai accentuată, mai dureroasă, în special în punctul acela în care, de-o bună bucată de vreme, a-nceput să crească o mult prea îndemînatică coadă de topor, pentru alţii. Atît cît poţi vedea acasă, în oglinda din baie, cu gîtul sucit nefiresc, peste umăr.
La urma urmei, asta e: nesimţirea te-a făcut ceea ce eşti, nesimţirea te ţine-n picioare, nu ţi-e ruşine nici măcar o secundă. Nu-i mişto?
Cindy-Cat :P
Noi, Sindicatul Liber al Pisicilor Profesioniste din Kaufland - Colentina (S.Li.P.P.), protestăm viguros şi pe această cale împotriva informaţiilor trunchiate, defăimătoare şi răuvoitoare care se vehiculează pe canalele media, zilele astea.
În primul rînd noi nu sîntem, aşa cum spun acei reporteri ce şi-au lăsat deontologia profesională la uşă, "pisici aciuate pe lîngă depozit". Noi sîntem feline cinstite, cu carte de muncă, angajate pe perioadă nedeterminată la Departamentul Deratizare. Pe scurt, muncim în permanenţă - adesea facem ture duble - să prindem cîţi mai mulţi dintre şobolanii graşi şi deosebit de vorace, care au invadat depozitul supermarketului Kaufland. Dacă vi se pare că stăm degeaba - ei bine, vom intra în grevă vreo săptămînă şi-atunci n-o să mai filmaţi pisici printre rafturi, veţi filma direct şobolanii ăia mari şi blănoşi, cu colţi ascuţiţi şi coadă roz, inelată.
În al doilea rînd - şi nu mai puţin important - ne desolidarizăm de acţiunile neprofesionale şi complet iresponsabile ale fostelor noastre colege care, uitîndu-şi menirea, trădîndu-şi nobila misiune, au fost prinse cu gheruţele înfipte în caserola cu pipote. Aceste elemente duplicitare nu ne reprezintă, sînt o pată pe obrazul nostru. Prin acţiunile lor incalificabile, ele au întinat nobilele idealuri ale breslei pisiceşti, dintotdeauna angajate discrete şi cinstite, zi de zi în slujba dumneavoastră. Pe lîngă măsurile disciplinare drastice - desfacerea contractelor de muncă cu litera "I" - şi ca o măsură a importanţei pe care o acordăm atitudinii lor incalificabile, am procedat şi la excluderea lor din grupul profesional din LinkedIn. De asemenea, le vom boicota profilele pe Facebook, hi5 si Twitter. Şi da, le vom şterge din lista de Mess..
Trăiască lupta pentru un shopping mai sigur!
The Ice Age Dodo Birds :P
Nici un gînd nu poate fi citit pe faţa inexpresivă a Managerului în timp ce îşi opreşte la stop cu precauţie exagerată gipanul negru de fiţă cu număr personalizat, în drumul spre casă. Mestecă cu gura închisă o ciungă fără zahăr, bărbia i se mişcă ritmic, ca un metronom, o secundă în sus şi o secundă în jos, fără nici un zgomot. La fiecare strîngere fermă a maxilarului i se umflă vizibil doi muşchi prin zona tîmplelor, sugerînd o tensiune nervoasă abia reţinută. Priveşte prin parbriz drept înainte, parcă tunelînd prin trupurile oamenilor ce trec încet strada prin faţa lui, pe trecerea de pietoni, pe verde. De fapt e prezent doar fizic acolo, la volanul gipanului său, spiritul lui pluteşte departe, scrutînd orizonturile crizei despre care se vorbeşte într-una la televizor. Este o adevarată enciclopedie ambulantă, pe tema asta, a crizei - ce - va - să - vină, e abonat la vreo trei fluxuri de ştiri de pe net, le urmăreşte îndeaproape pe toate, noapte şi zi. Ar putea să recite pe de rost citate din gîndirea celor ce se confruntă de-adevăratelea cu ea, acolo, peste ocean. Şi-ar dori să fie acolo de fapt, să îşi pună la încercare capacitatea de a învinge în luptă monstrul fără de formă - numai gîndul ăsta e destul ca adrenalina să-i pulseze prin vene din nou, ca în vremurile bune ale tinereţii, atunci cînd gîndul i se transforma rapid în acţiune, fără atîţia intermediari ca acum. Şi da, fără atîtea restricţii - atîtea legi apărute parşiv peste noapte, care să-ţi spună ce ai ori n-ai voie să faci, în firma ta, cu banii tăi ori cu proprii tăi angajaţi - auzi, nesimţire - sufocîndu-te ca o cravată mult prea strînsă tocmai pe tine, vizionarul. Şi în clipa cînd gîndul ajunge aici îşi permite un moment de contemplaţie a propriei imagini, a felului cum îi place să se vadă pe sine: ca pe un genial căpitan de corabie, un Noe al timpurilor moderne, pregătindu-se - nu-i aşa - responsabil să facă faţă furtunii care, ce-i drept, nu se vede niciunde în jur, dintr-o zare în alta, dar despre care a auzit el că s-ar putea să vină. Se simte îndreptăţit sieşi să ia orice măsură, să ceară celorlalţi sacrificii (niciodată lui însuşi), să-i pună pe toţi la galere just in case că se va opri vîntul vreodată, să-i arunce pe cei ce îl contrazic peste bord. Să îi ducă pe toţi, întreaga corabie a firmei, în portul acela îndepărtat, chiar împotriva voinţei lor şi a legilor, dacă trebuie. Să îşi demonstreze sieşi că încă mai este capabil, că încă mai are idei, că încă mai este ceva de capul lui. Că încă mai poate.
A încercat să le explice celorlalţi viziunea lui magistrală, planul lui măreţ. Ştie că nu prea i-a convins, ştie că prea puţini sînt de acord cu el, ştie că e înconjurat de Yesmen-i care îi cîntă în strună, mult prea preocupaţi să nu îşi pună în pericol posturile lor călduţe, însă îşi repetă într-una că prea puţin îi pasă de ei, că e decis să meargă mai departe, cu orice risc. De la înălţimea lui urieşească, deja oamenii se văd ca nişte simpli pioni, avînd valoarea pur funcţională a unor şuruburi şi piuliţe banale. Interschimbabili oricînd, deci. Ajută aici şi cîte-o mică minciună, vehiculată cu fineţe prin canalele media ale amicilor din trusturile de presă, pentru a-i face pe angajaţi să se teamă şi mai tare de ziua de mîine, după cîteva zvonuri să fie gata să accepte orice.
Claxoanele scurte ale celorlalte maşini îl aduc brusc înapoi la realitatea concretă, stopul e verde deja, apasă brusc acceleraţia, provocînd un geamăt mecanic scumpei transmisii automate a gipanului negru de fiţă, cu număr personalizat. Cînd trece prin mijlocul intersecţiei privirea i se întretaie pentru o clipă, de la acelaşi nivel, cu privirea dură a agentului de circulaţie. O susţine fără nici o teamă, ştie că e de neatins, ştie că e protejat, el şi gipanul lui, de un munte de bani şi relaţii. Oamenii sînt simpli pioni dispeensabili, da, şuruburi şi piuliţe interschimbabile cu un minim efort, îşi repetă sieşi Managerul, în drumul spre casa care îl aşteaptă ca în fiece seară, atîta de goală în imensitatea ei rece, ca un suflet pustiu şi uscat. Visînd mai departe, cu ochii larg deschişi, visul de criză al păsării Dodo:
If you aren't smart enough to plan ahead, then doom on you! Doom on you!!...
"Sleeper, Lost in Dreams" by James Christensen
Nici nu te-am observat cînd mi-ai înfipt cuţitul ăla în spate, ai mînă uşoară - ştii asta de fapt - nu eram pe fază şi n-am prins momentul. Port roşu în ultima vreme – sînt o persoană deocheabilă – aşa că pata de sînge n-a bătut la ochi nimănui, plus că, în afară de tine, se pare că în ultima vreme persoana mea nu atrage atenţia nimănui în mod special. M-am prins de-abia acasă, dezlipindu-mi cămaşa de sîngele uscat de pe rană. S-a sfîşiat brusc în clipa cînd am ajuns la cuţit, vezi, de-aia îmi place de tine, întotdeauna ascuţi bine cuţitele, înainte să le-nfigi în spatele oamenilor, aş putea să te numesc (aproape) un prieten adevărat. Măcar pentru asta.
De vreo oră tot stau şi mă uit peste umăr şi-apoi în oglinda din baie, vreau să spun că arată cool rău cuţitul acolo, din profil mai ales. Aş avea o rugăminte la tine, aproape – prietene al meu: cînd îl vei înfige (inevitabil) pe următorul, te-aş ruga să faci un efort să fie simetric cu primul. Să am o pereche, s-arate ca doi muguri de aripi de înger.
"Fat Man Vase" by Ninnie-Divine
Cică eşti precum fiecare dintre noi. Te conduc în viaţă sentimente profunde precum mîndria, invidia, două – trei pofte, plăceri. Şi cîteva complexe, of course. Şi-o încăpăţînare de catîr, să nu uit, şi certitudinea ta absolută că eşti buricul pămîntului, ăsta-i motorul tău, asta te-animă pe tine, te trage înainte. Cică.
Ca să-ţi păstrezi încrederea-n tine trăieşti zi de zi după reţetele altora, trăieşti deci viaţa lor la indigo, gata mestecată, prefabricată. De ce să-ţi pierzi vremea să gîndeşti cu capul tău, nu-i aşa, doar n-o să inventezi tu apa caldă din nou, cînd e suficient să iei un model de succes, să-l clonezi, “aşa cum se face”. Bullshit.
Există şi scopuri cu adevărat semnificative în viaţă, să ştii, totul e să te prinzi care sînt, din gramada de banalităţi şi gunoaie care ne înconjoară. Te mai întreb doar atit: nu te-ai săturat să îţi duci viaţa zi de zi, ceas de ceas, încolăcindu-te strîns în jurul colonului?
Te privesc în ochi şi constat că nu conştientizezi nici o clipă absurdul situaţiei.
Şi totuşi, cînd mă uit la tine văd numai perfecţiune. Imaginează-ţi, atîta de orb sînt.
1. Penibilă manifestaţia Gayfest, n-a avut nici un sens pentru că n-are de fapt nici un sens să demonstrezi împotriva prejudecăţilor umane în ţara asta, bizonul autohton îşi va da în permanenţă cu părerea asupra a tot ceea ce nu-l priveşte şi-i va judeca pe ceilalţi după aparenţe şi-i va încadra cu de-a sila în tot soiul de categorii, complet nedemocratic adică, atîta vreme cît va avea răsuflare în el. It’s in our very nature. Biblia am citit-o şi eu şi de-acolo mi-a rămas ca idee principală că orice om are liber arbitru deci poate să facă ce vrea cu viata lui, numai că este responsabil 100% pentru tot ceea ce face şi va răspunde în fata Absolutului, la şedinţa de bilanţ. Asta, plus legile statului plus democraţia, ar trebui să fie suficiente pentru oricine. Dar nuu, noi trebuie să fim europeeeni, să arătam luuumii că şi noi puteeem, că şi noi vreeem…. Mda.
2. Penibilă la modul absolut a fost şi contramanifestaţia “drepţilor”, cruciaţii ad-hoc, adunatură pestriţă de babe bigoate care ştiu ele ce este cu adevărat bine pentru toţi, pentru toţi ăilalţi adică, convinse probabil în forul lor interior că apartenenţa la homosexualitate se hotărăşte prin vot, împănate cu copii încă nevinovaţi care nu s-au prins pînă la urmă de ce nu vrem să fim Sodoma şi cu golănei îmburicaţi, dotaţi cu un chef de bătaie mediu alcoolizat, fericiţi că se pot îmbrăca în tricouri verzi primite moca şi că pot înjura şi ei pe cineva într-o după-amiază de sîmbătă lipsită de alte evenimente captivante. Împărtăşindu-se din adrenalina haitei. Penibil nucleu al unei posibile viitoare inchiziţii autohtone, mă văd deja ars pe rug de această gloată doar fiindcă îndrăznesc să am altă părere.
Autorităţile, ca să nu pice prost ca anul trecut, au înconjurat grupul Gayfest – cam subţire, apropos, se pare că unele dintre “fete” nu-şi terminaseră încă somnul de frumuseţe şi n-au riscat să fie văzuţi / văzute cu cearcane – l-au înconjurat deci într-un dispozitiv impresionant de jandarmi, tineri cu toţii, muşchiuloşi, cu umerii largi, debordînd de masculinitate din spatele vestelor antiglonţ, ţinînd scuturile cu eleganţă naturală, cu pulanele atîrnate neglijent, într-o parte… Senzaţia mea a fost că de fapt jandarmii au facut o prezentare de forţe şi potenţial uman în faţa travestiţilor gîtuiţi de emoţie, pun pariu că pe-acolo s-au schimbat nu doar ocheade ci şi cîteva numere de telefoane mobile ori id-uri de chat, între protejaţi şi vajnicii protectori, nu se poate să nu. Curat curcubeu.
Cel mai tare m-a distrat nemulţumirea abia ascunsă a reporterilor “de front” trimişi cu nemiluita de televiziuni, să-nregistreze mult-aşteptata poceală, că n-au avut în direct nici macar o picatură de sînge. Au fost în schimb vreo două unghii lungi şi roşii date peste cap, un toc rupt – fatalitate – într-o rigolă şi-un fir tras de la ciorap, urmărit cu maxim profesionalism de reporteri, pînă la marginea fustei mini de piele, cu crăpătură sexy, în spate. A, da, şi-un pulan înţepenit într-un panou electoral. Cică din viteză. :P
Da, despre sinucidere vreau să vă zic două vorbe. Nu, nu de semnificaţia spirituală mă voi lega, aici poziţiile par a fi clare, atît pro cît şi contra. C-o jenă destul de teoretică dealtfel recunosc că mă deranjează mai mult lipsa de stil cu care se practică sportul ăsta: cîtă lipsă de cultură, cîtă nepăsare, ce carenţe de simţ estetic să ai ca să rămîi (sută la sută din vina ta!!) în memoria vizuală a celor din jur atîrnat de-o sfoară / sîrmă / cordon / chilot, complet asimetric, ori curgînd în pijama dintr-un pat, cu spume la gură şi ochi bulbucaţi privind aiurea, sau în poziţia complet nefirească cu care cade corpul de la balcon, ce ziceţi de pata năclăită de sînge ce rămîne în urmă, adevarată capcană de muşte, şi mai ales, de miros ce părere aveţi. Plus că materia cerebrală e grasă, stiţi voi cît de greu se curăţă de pe pereţi, arsă bine de praful de puşcă?...
Singurii oameni care se sinucid elegant sînt japonezii, au o adevărată tradiţie, îi respect pentru asta mai mult decît pentru alte trăsături morale considerate definitorii pentru ei, mai mult decît pentru tehnologie, ori pentru stilul de muncă, dacă voi depune vreodată cerere de azil în Japonia, de aia o s-o fac, să ştiţi, din foame de eleganţa ce ne lipseşte nouă.
Desigur, mai sînt şi ăia de-şi omoară spiritul cum omoară dentistul un nerv cu arsenic (îi doare un pic la-nceput, dacă nu-s complet nesimţiţi din fire) şi-apoi umblă aşa, cu sufletul mort, de colo pîna colo, enervîndu-ne şi secîndu-ne de energie pe noi, ăilalţi, posesori de suflete încă. Dau peste ei la tot pasul, sînt sătul deja, mi s-a luat. Pentru ăştia aş da o lege, aş face o enclavă, un zid chinezesc, i-aş ţine separaţi de noi, să şi-o tragă-ntre ei, parte-n parte, frăţeşte.
Noi să-i folosim doar pentru organe: cînd ne arde buza – facem expediţii hi-tech după cîte-un ficat. Stealth, cu elicopterul prin noapte, colimatoare, vedere IR, ecrane fosforescente, chestii, socoteli, mestecînd ciungă de mentă şi ascultînd muzică rock la căşti, dată tare, dureros de tare. Coool.
...Suficient de epic, domnu' Stănescu? Sau mai vrei?...
Mi-aş dori să te ghemuiesc în braţele mele, miorlăind aţîţat, să-ţi ascuţi ghearele pe pieptul meu mi-aş dori. Iar eu, cu un fir de zîmbet pervers, să te mîngîi blînd pe ceafă, pe spate, pînă la rădăcina cozii, minute în şir, ore, să fii atît de relaxată-n final încît să închizi ochii de plăcere şi să torci aşa cum numai tu ştii, sonor, cu talent, să creadă vecinii că dau cu aspiratorul, nu alta. Virtual memory screenshot: tu, cu ochii-nchişi, întinsă pe spate, torcînd, abandonată-n braţele mele, în lumina intensă, compactă, a unei după-amiezi de weekend de vară.
După aia să te trezesc aşa cum îmi place mie, suflîndu-ţi în urechi de aproape – ştiu că nu prea te dai în vînt după asta şi da, ai dreptate, sînt un pic cam pervers – şi cînd începi iar să zgîrii, chiar înainte de primul mîrîit cu adevărat nervos, să te iau de ceafă şi să-ţi dau drumul din braţe, pe jos, apoi să te tratez c-un castronel de Wiskas şi unu’ de lapte - meniul tău favorit - să mă uit apoi cum alergi după şoarecii tăi imaginari pe hol şi după aia, cînd te plictiseşti de ei, să te urmăresc cum te-aşezi în colţul tău şi-apoi, cu un aer complet dezinteresat, cum te lingi cu aplicaţiune prin zonele moi.
Mîţă virtuală de apartament ce eşti.
Te-am prins, peştik! Deci, notează:
First, mi-aş dori să doară prostia. Ca o arsură să usture, ca firele de păr smulse din nas one by one cu penseta, băieţi, ca un epilat lung şi mult prea fierbinte, fetelor, să ne dea lacrimile de durere nouă, tuturor proştilor. Să sărim de durere pe străzi mi-aş dori, să urlăm pînă vom răguşi, să nu mai vedem clar de durere, de la atîta prostie. Să se-ntîmple odată feedback-ul mult-aşteptat, poate aşa o să căscăm ochii mai bine şi-o să-nţelegem ce se-ntîmplă în jur. Să ne folosim neuronii la ceva mai abstract decît digestia, visez eu. Să nu mai acceptăm imperfecţiunea ca unitate de măsură. Să nu mai adaptăm principiile intereselor noastre de moment, am putea începe. Să nu ne mai găsim scuze atunci cînd greşim într-una, prea multă politeţe strică uneori, parol. Brusc, să nu mai minţim. Dintr-o dată, să ne asumăm răspunderea pentru faptele noastre. Am putea, apoi, să nu mai fim răi, de exemplu.
A, şi să nu uit, mi-aş dori să mă iubească toate femeile, ăsta-i un vis de-al meu din tinereţe, credeam că n-o sa mai apuc să-mi văd dorinţa asta-mplinită...
...Normal că nu te-nţeleg, cum de ce, păi vorbeşti încet că eşti peşte, de aia. Mi-am pus prea multe dorinţe, zici? Nasol de tot... Scuze, m-am cam ambalat se pare. Ia-le la rînd atunci, rezolvă măcar cu prostia...
Pe mine deja mă-ncearcă o durere de cap. Voi cum staţi?
N-am să-nţeleg niciodată de ce cînd te văd mă loveşte tristeţea, radiezi efectiv tristeţe, cred că ai un contract cu discount mare pentru elementul ăsta sumbru, probabil ca şi client fidel consumi o grămadă. Aşa cum expertul naval urmăreşte siajul unui vas spre a-i detecta imperfecţiunile şi a-i micşora rezistenţa la înaintare, mă izbeşte tristeţea urmelor tale ramase cam în tot locul pe unde-ai trecut.
Duci peste tot un balast enorm de care te prefaci a nu avea cunoştinţă, poate e o formă foarte avansată de inconştienţă ce ai tu, nu se poate să nu ştii ce povară duci în spate. Sau poate ştii dar te prefaci că nu vezi, ceea ce nu accepţi că există – nu-i aşa – poate chiar nu există, probabil că reuşeşti să te minţi de la un nivel încolo, trebuie că ai o imaginaţie extraordinară, altfel cum ai putea să te minţi în halul ăsta mă-ntreb.
Iar eu stau pe margine legat de mîini şi de picioare, fără să pot face nimic, eterna poveste a vieţii mele, stau şi mă uit cum te-neci în tristeţe, ştiam eu că există masochism pe lume da' nici chiar în halul ăsta.
Cum de ce mă bag eu în seamă, credeam că de aia există prieteni, ca să facă ceva, evident că nu e musai treaba mea, ai dreptate, se poate trăi şi aşa, bănuiesc, da' nu prea mult şi nici prea bine, aş zice eu, cîrtitorul de serviciu.
Deci acum ar fi momentul cînd ai putea scăpa, dacă ai face un efort, să laşi la o parte tot ce te ţine în loc, tot balastul ăla mizerabil care nu te lasă să zîmbeşti fără un motiv anume, să zîmbeşti pur şi simplu, prosteşte, cum s-ar zice, orice numai să zîmbeşti şi tu. Într-o bună zi o să te-acreşti de tot de la toată tristeţea aia, şi-atunci o să te-ntrebi unde sînt toţi prietenii pierduţi şi-o să te-ntristezi şi mai tare, dacă mai e posibil aşa ceva.
Ei da, să nu mă mai contrazică nimeni, masochiştii există.
Se pare că trăim captivi în cîte un context, orice facem şi ce zicem este legat de acel context. Niciodată nu facem ori zicem intenţionat ceva cu valoare absolută, chiar ne băşicăm big time cînd vorbele noastre sînt scoase din numitul context.
Aparent căutăm tot timpul un punct de referinţă, ne este teamă să fim absoluţi sau poate este un efort prea mare pentru creierele noastre impregnate de atîta obedienţă si conformism.
Poate că este o răscoală a materiei împotriva hulitului spirit, da, el este capul răutăţilor, şoferul nebun ce ne conduce maşina asta de carne, oase, nervi (dar mai ales grăsime, trust me) împotriva gesturilor cu adevărat fireşti: rîgîitul, căscatul, clefăitul, scărpinatul în cur, scobitul în nas şi da, uitasem, băşitul, asta ca să le spun doar pe cele evidente pentru cei cu năsucul şi urechiuşele fine.
Şi atunci ne-ascundem în formule prefabricate, acolo ne simţim în siguranţă, “ce mai faci?” ne-ntrebăm toata ziua şi răspundem invariabil “bine!” de parcă exact aşa ar fi, nu mai putem de bine şi abia aşteptăm s-o tot spunem cînd lumea ne-ntreabă. Eu boicotez de ceva vreme această formulă răspunzînd de obicei complet aiurea, dacă vreţi să fac frumos mă-ntrebaţi ce mai fac.
Iubim informaţiile ce se pot scrie într-un tabel, mai ales dacă conţin cifre, să le putem noi ordona cum ne convine după aia: cutare cică ar avea patruzeci de ani, umblă zvonul că ar fi bărbat, cică ar fi însurat, cică n-are copii, cică are o diplomă printr-un dosar printr-un sertar pe undeva, uneori parcă poartă barbă, cică nu mai fumează de mult, deşi a-ncercat recent să se apuce din nou şi n-a avut succes, nu toate sînt ca mersul pe bicicletă se pare, cică stă la bloc, cică de nişte luni bune nu prea doarme noaptea, unii zic că din motive de dinţi.
Iată contextul, profilul ăsta îl poate face orice vecin curios, cu completări de la ceilalţi cînd se-adună seara la şedinţa de bîrfă de la scară.
Trebuie să fug acum, ne-ntîlnim mai încolo, în următorul context.
*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "TRĂIND ÎNTR-UN CONTEXT (UNEORI) ASUMAT" ***
Conţinutul postărilor din acest site îmi aparţine, zeci de mii de neuroni morţi pînă acum (vreo 2 făraşe cu vîrf, în total) stînd dovadă acestui fapt. Ca urmare, reproducerea şi republicarea textelor mele, totală sau parţială, pe orice fel de suport, fără acordul meu, se va face numai cu marcarea lor (ca citat, cu ghilimele, de exemplu) şi indicarea sursei (autor + dată postare + URL blog, URL blog sau cel puţin link spre blog). Pentru moment.
Yours,
JOKER (Gabriel Bardac)
