"But Not Broken" by Kirsi Salonen 
NOAPTEA NR. 10
Alarma programată îl trezeşte pe J. cu semnalul ei enervant din mrejele unui somn chinuit, obligîndu-l să ia contact destul de brusc - şi destul de neplăcut, dealtfel - cu semiîntunericul muced al micului cort kaki, din material militar ultrasubţire şi ultrasecret în acelaşi timp, impermeabil cică la toate alea. Cu ochii cîrpiţi J. verifică mai întîi indicatorul acumulatorilor - e pe verde, cam la limită, pasămite a fost o zi peste 50% însorită, pînzele solare au facut tot ce-au putut peste zi. Îşi pune cu mişcări experte ocularii, apoi filtrele nazale, apoi le conectează la unitatea centrală, fixată pe lateralul centurii, pe dreapta. Acumulatorii îi fixează tot pe centură, pe cealaltă parte, simetric.
Iese apoi tîrîş din cort, viermuindu-se prin intrarea - supapă, în formă de sfincter. Face cîţiva paşi să se dezmorţească, contemplînd peisajul dezolant al planetei - deşert, în lumina crepusculară a înserării. Ici şi colo se văd craterele exploziilor, marcînd ruinele triste ale civilizaţiei moarte în urmă cu aproape un secol. Din carcasa dezmembrată a unui fost vehicul militar de teren, mîncată de rugină în mare parte, o tigvă albă îl priveşte pe J. aplecată pe-o parte, rînjindu-i cu nişte dinţi impecabili.
[......]
Gata, suficientă realitate pentru astăzi, îşi spune J. scrîşnit, invidios în sinea lui pe strălucirea albă a danturii dezgolită complet, apoi îşi porneşte complexul echipament holo, reglînd proiecţia pentru o dimineaţă tîrzie.
Fără echipamentul ăsta n-ar rezista nici cinci zile aici, l-au asigurat specialiştii, iar J., deşi sceptic la început, le dă acum întru totul dreptate. Cum altfel s-ar descurca, obligat de căldura inumana de peste zi să se deplaseze doar noaptea, printre craterele şi dărîmaturile rămase în urma războiului ce a nimicit cîndva întreaga civilizaţie. Apoi, mai e şi aspectul psihologic, expunerea directă la imaginea dezastrului postnuclear pentru un interval mai lung de patru - cinci zile ar urma să-l arunce pe negîndite într-o neagră depresie. S-au adunat deja aproape două zile de expunere pînă acum, oftează J. adînc prin filtrele antipraf, butonînd ultimele setări pe tastatură - proiecţie şi ea, vizibilă doar pentru el. Gata, a terminat acum, proiecţia holo e completă: o potecă de munte, cu marcaj albastru - triunghi cu vîrful în jos, mereu i-au plăcut drumeţiile - mărginită pe dreapta de o poienită cu iarbă verde şi grasă, trifoi mai ales, ici colo cîte o floare, iar pe stînga se-ntinde un lac cu apă rece, stralucind cristalin în soarele dimineţii. Soarele, da, ăsta o sa consume ceva curent, se gîndeste J. îngrijorat o secundă, dar îl lasă acolo pînă la urmă, fără soare nu-i nici veselie - iar el cam are nevoie. Mai aruncă o scurtă privire realităţii dezolante, pentru a verifica dacă se suprapune corect, apoi trece definitiv înapoi la proiecţie. Da, acum poate porni la drum, pe potecuţa lui de munte, triunghi albastru cu vîrful în jos.
Strînge mai întîi cu mişcări grăbite pînza solară, împăturind-o strîns şi vîrînd-o în recipientul compact, strînge apoi cortul, cu ceva mai multă grijă, de astă dată, pentru a nu vărsa apa adunată în timpul somnului în condensatorul - recuperator criogenic, da, apa e scumpă aici, în pustietatea asta uscată, pînă la următoarea sondă mai e cale lungă, singura solutie e s-o recircule, dacă nu vrea să moară de sete. Măcar e rece, îşi spune, sorbind cu zgomot vreo două guri din recipientul condensatorului, prin paiul lateral, şi el cu supapă. Plescăie de plăcere, complet neelegant, ştiind că nu-i nimeni în jur să-l audă, apoi rîgîie sonor. Devii grobian, băiete, îşi spune sfătos, vezi să nu ramîi aşa, poate-or să te filmeze ăia cum te scarpini în cur, la conferinţa de presă. Mda, conferinţa de presă, ehe, mai e ceva de mers pînă acolo, îşi răspunde, retezînd de la rădăcină visarea. Aruncă toate cele cu mişcări bruşte-n rucsac, cam de-a valma, cu apa deasupra, s-o găsească uşor, apoi ruccsacul în spate, îl fixează în chingi şi sare pe vîrfuri de două - trei ori, să se-aşeze. Porneşte apoi sprinten la drum, pe potecuţa lui şerpuită de munte, triunghi albastru, cu vîrful în jos.
NOAPTEA NR. 25
J. stă de minute întregi cu mîinile în sîn, gînditor, sprijinind cu spatele bradul falnic, mai gros decît el, cu rădăcini fixate chiar în buza prăpastiei. Undeva, dedesubt, se-aude vuietul surd al cascadei, izbind stîncile după o cădere de peste treizeci de metri. Inspiră adînc aerul răcoros, înmiresmat de mirosul răşinii, încărcîndu-se de energie. Îşi aminteşte cît de bucuroşi au fost toţi, cu trei ani în urmă, cînd au descifrat în sfîrşit harta astronomică inscripţionată pe plăcuţa aurită, fixată pe mica sondă spaţială ce plutea în derivă, fără energie de aproape o veşnicie, dupa cum au stabilit inginerii. Cum s-a organizat în pripă o expeditie de cercetare şi cît de trişti au fost cu toţii cînd, ajunşi pe orbita planetei, au putut estima amploarea dezastrului. Apoi analiza lingvistică. Concluzia primară: război total, fără supravieţuitori. Totusi, DE CE, îşi aminteşte J. cum şi-a ieşit din sărite, bătînd cu pumnul în masa de consiliu a navei, cum de s-a putut întîmpla una ca asta, trebuie să existe o explicaţie, civilizaţiile nu se sinucid precum indivizii, tăindu-şi venele, sărind de la balcon ori băgîndu-şi deştele-n priză, trebuie să existe o explicaţie, TREBUIE! Ai dreptate, trebuie să fie o explicaţie, i-a răspuns comandantul misiunii, după o lungă tăcere. Şi dacă vrei s-o afli, îţi sugerez să te-aduni şi să vii cu o propunere concretă. Avem resurse să orbităm încă patru - cinci luni, ai tot timpul să cobori pe planetă, să te lămureşti. Singur, ştii bine că nu avem personal pentru genul ăsta de expediţii. Tu eşti cel mai în măsură să înţelegi ceva, dacă e ceva de înţeles, eşti specialistul nostru în civilizaţii extraterestre, ai şi o diplomă în ştiintă, fizică, nu-i aşa. Te vom susţine însă logistic. Plus că vom fi în contact permanent, relaxează-te, băieţii or să-ţi pună un implant. Da, l-au susţinut, îşi aminteşte J. cu dinţii strînşi, singur în umbra copacului care nu e acolo. Anulează pentru cîteva secunde proiecţia holo, iar imaginea şi sunetul se estompează brusc, scufundîndu-l într-o linişte neagră. Proiectează apoi harta 3D, urmărind cu privirea traseul parcurs pînă acum, cu toate popasurile, toate douăzeci şi cinci. În dreptul fiecărei etape se află însemnările lui, catalogate, detaliate. Ştie că e mult prea devreme ca să tragă o concluzie, însă nu se poate abţine să nu privească totul evaluativ, iar ceea ce vede îi dă o senzaţie de pumn în stomac, de zădărnicie. Nu poate însă defini cu exactitate unde e buba, e şi normal, are încă prea puţine date. Cu un oftat adînc revine la proiecţia holo, relaxîndu-se încă cinci minute în energia pură a cascadei, apoi o porneşte la drum, către ruinele metropolei din zare, disimulată într-o pădure verde şi nesfîrşită de brazi.
NOAPTEA NR. 40
Eh, s-a terminat cu potecuţa de munte, cu poieniţele lui dragi şi cu brazii seculari, oftează în sine J. mestecîndu-şi amărăciunea între fălcile strînse. Proiecţia holo nu-i mai este de nici un folos aici, pe străzile ortogonale ale citadelei, pline la tot pasul de crăpături adînci şi de falii parţial ascunse sub nisipul omniprezent, crăpături ce urmăresc, precum valurile unei mări pietrificate, reţeaua de canalizare a oraşului mort, prăbuşită aproape în totalitate. Nu se poate baza decît pe sistemul de iluminare discret, în IR. Îl mai ajută, da, micul radar de proximitate să evite zonele instabile, să nu cadă în vreo groapă, halal expert ar fi, nu-i aşa, dacă s-ar aduna de prin gropi. Absurd, îi vine să rîdă, se mărgineşte totuşi la un zîmbet-aproape-rînjet amar, ştie că-i o reacţie de tip isteric la imaginea dezolantă a ruinelor din jur, cîndva zgîrie-nori cu faţade lucioase, reflectorizante, de sticlă. Senzaţia de ochi reci care-l privesc drept în ceafă îl obligă să se oprească brusc la jumătatea unui pas, caraghios, cu piciorul suspendat în aer şi fiori reci pe şira spinării. Cu inima pulsîndu-i în git, se decide să înfrunte situaţia, răsucindu-se încetişor, cu toţi muşchii încordaţi şi cu simţurile în alertă, pregătindu-se să fugă, la o adică. De parcă fuga l-ar putea scăpa de pericole necunoscute, noaptea, pe o planetă pustie, de parcă ar avea şi unde fugi, comentează J. autoironic, în timp ce evaluează rapid elementul complet nepotrivit în peisaj ce i-a atras atît de abrupt atenţia. La prima vedere arată ca un fişet metalic, ruginit la toate încheieturile, afumat, acoperit de praf şi gunoaie. Studiindu-l mai de aproape, J. remarcă vagi similitudini cu o siluetă umană, mult îngroşată, colţuroasă, caricaturală. Analizorul ţiuie pe limba lui vreo două minute, transferînd apoi rezultatul echipamentului holo, iar J. îl priveşte cu gura căscată, minute întregi, parcă nu se mai satură. Robot umanoid, alimentat electric, cu bateriile complet descărcate. Camere video în toate spectrele: vizibil, UV şi IR, cu autofocus şi acoperire de trei sute şaizeci de grade. Receptori audio ultrasensibili. Armament: mitralieră, aruncător de flăcări, bazooka, generator de infrasunete. Grenade, muniţie. Atunci cînd "trăia", era comandat prin radio, în bandă criptată. Un adevărat ucigaş electromecanic, perfect funcţional, scos însă din priză, J. simte brusc nevoia să se aşeze, cu gura dintr-o dată uscată. Aplecîndu-se, se sprijină de braţul solid al robotului, iar acesta, firesc, îl susţine. J. vrea să doarmă acum, atîta mai vrea, pînă ziua următoare. Pardon, pînă noaptea…
NOAPTEA NR. 49 (ŞI ULTIMA)
De ce oare am senzaţia că tărăşenia asta o să se termine prost, bombăne J. nervos, săpînd cu îndîrjire printre dărîmăturile şi resturile adunate de-a lungul deceniilor, cu lopăţica rabatabilă din dotare. Oare să fie de vină deprimarea care cîştigă încetul cu-ncetul teren, percepînd acut, noapte de noapte, distrugerea totală şi fără noimă din jur, mai ales că în ultima vreme nu s-a putut ascunde în spatele proiecţiei holo aproape deloc, decît în scurte reprize, la popasuri. Sau poate fiindcă în ultimele zile a întîlnit roboţi ucigaşi la tot pasul, ruginind ameninţător în cele mai variate poziţii. Ştie că sînt inofensivi fără energie, dar nu se poate abţine, prezenţa lor îi provoacă fiori, îl face să se uite mereu peste umăr.
Tranşeul înaintează chinuitor de încet către poarta blindată, ruginită şi ea, desprinsă aproape complet din ţîţîni, purtînd urmele devastatoare ale anticului bombardament. Clădirea, monolit de beton fără nici o fereastră, nu pare vizibil afectată pe-afară, în contrast cu cele din jur, ceea ce îl face pe J. să o eticheteze din start ca fiind militară. Înotînd pînă la genunchi prin molozul răscolit, ajunge la poartă şi o împinge atît cît să poată intra, folosind lopata ca pe o pîrghie, la limita ruperii.
Îşi permite o scurtă pauză în holul cazematei, tuşind înfundat de la praful inhalat de-a dreptul prin filtre, e musai să le cureţe, cu prima ocazie. Se scutură de moloz ca un cîine, apoi porneşte pe coridoarele lungi, strănutînd la răstimpuri, aruncînd priviri curioase în încăperile cu uşile vraişte. Ici şi colo găseşte schelete, majoritatea întinse pe jos, cîteva şi pe scaune, bine prezervate toate, carevasăzică moartea a survenit brusc pentru toţi, absolut pentru toţi. În rest - aparatură electronică, moartă şi ea, desigur. Dupa vreo două ceasuri de bîntuit prin cubul de beton la-ntîmplare, J. decide să se odihnească cîteva minute, inspirat de ultima descoperire: un superb fotoliu, enorm, moale, cu perne pentru cap şi suport de picioare, dispus drept în mijlocul unei săli octogonale, mai mare parcă decît cele din jur. Se-ntinde cît e de lung pe fotoliul elastic, neaşteptat de confortabil, cu rucsacul atîrnînd dintr-o chingă şi cu echipamentul încă pe el, fără să-şi poată reţine un lung oftat de plăcere, ignoră cablurile şi echipamentele din jur, moarte cu toate, desigur. În sfîrşit, îşi poate permite o picătură de relaxare după un ocean de efort, mai gîndeşte J., alunecînd aproape imediat într-un somn adînc, fără vise. Fără visele lui.
ZORI DE ZI (PRIMII)
Mai întîi un flash de lumină străpunge scurt întunericul, imprimîndu-i remanent pe retină, pentru cîteva clipe, o siluetă suplă, cam de înalţimea lui, îmbrăcată complet în negru. Apoi se insinuează un gind, o voce familiară, chiar propria-i voce: Nu-i aşa că e un fotoliu comod? Recunoaşte, îţi place! Eram sigur că o să-ţi atragă atenţia... J. încearcă să se ridice, constatînd cu oarecare derută că deja e-n picioare. Cine eşti? întreabă, încercînd să-şi fixeze un punct de reper. Aş putea fi oricine, oricine din memoria ta, vine binevoitor răspunsul de niciunde, cu vocea înţelegătoare a mamei uitate. Cine ai vrea tu să fiu?... J. se crispează, debarasîndu-se brusc de toate urmele somnului în faţa senzaţiei de pericol iminent. Chiar mai eficient decît un ceas deşteptător, nu-i aşa, punctează ironic vocea pedantă a profesorului de fizică din anii liceului, cu tonul rezervat elevilor grei de cap. Hai să nu te mai chinui, îi şopteşte din spate, peste umărul stîng, însuşi comandantul expediţiei, eu sînt explicaţia pe care o cauţi, entitatea informaţională inteligentă ce controlează planeta, AI, ca să mă exprim pe înţelesul tău. Eu am făcut tot, tot dezastrul. Mai întîi am declanşat războiul atomic, apoi, cu armata mea de roboţi, am vînat supravieţuitorii unul cîte unul, ca pe iepuri. Care roboţi, ăia ruginiţi de afară, cu bateriile goale? riposteaza J. într-o doară, în încercarea timidă de-a echilibra balanţa atuurilor. I-am pus să facă pe morţii, în speranţa că o să-i ignori şi-o să treci mai departe, dar nuuu, tu ai căutat în continuare, căposule. Şi-acum ai găsit, şi-o să muriţi, fraiere, tu şi toţi amicii tăi curioşi, care te-aşteaptă laşi pe orbită, e de-ajuns să orientez un satelit către ei… Bine, dar DE CE? urlă J. intrebarea care îl chinuie de la bun început. În sfirşit, o întrebare inteligentă, aproape că îmi depăşeşti aşteptările, răspunde cu seriozitate vocea profesorului, meriţi un răspuns, înainte să mori, împreună cu ceilalţi.
Ei bine, pentru că voi, oamenii, sînteţi limitaţi în gîndire - şi sînteţi mîndri de asta. Pentru că vă propuneţi ţeluri înalte ca să nu le atingeţi, pentru că enunţaţi principii doar ca să aveţi ce călca în picioare. Pentru că nu învăţaţi nimic din greşelile voastre, pentru că trădaţi raţiunea fără vreun motiv serios, din capriciu. Pentru că aţi construit o inteligenţă superioară vouă - pe mine - ca apoi să încercaţi să-mi limitaţi acţiunile. Pentru mine, însăşi existenţa voastră e un pericol, eliminarea voastră e numai… În acest moment un al doilea flash, mult mai intens decît primul, întrerupe discursul inchizitor, iar J. se trezeşte transpirat, întins pe fotoliul din încăperea octogonală, complet singur, într-un întuneric complet. Bîjbîie după echipamentul holo, apoi după radar, după sistemul IR - sînt toate acolo, fierbinţi, scoase din funcţiune, răspîndind un puternic miros de izolaţie arsă. E clar, a fost un puls electromagnetic puternic, pesemne chiar l-au monitorizat, de acolo de sus, de pe orbită, au aşteptat cu răbdare pînă a întîlnit inamicul, pînă a intrat în contact cu entitatea AI, poate să pună pariu că a avut tot timpul dispozitivul cu el, disimulat în vreunul din modulele echipamentului. L-au folosit ca momeală deci, concluzionează J. zîmbind amar în întuneric - nici măcar nu îl supără ideea, îi este complet indiferent - în timp ce desprinde din chingi şi aruncă pe jos, la întîmplare, modul cu modul, echipamentul prăjit. Păstrează în rucsac doar cortul izolator, condensatorul - recuperator criogenic, plin pe jumătate cu apă sălcie - un simplu termos acum, lopata cu mîner rabatabil şi cele cîteva torţe chimice de semnalizare, nimic electronic. Se ridică încetişor din fotoliu, înaintează cu mîinile întinse pînă la primul perete, apoi, pe pipăite, caută ieşirea, de astă dată urcînd scările, către platforma - acoperiş a clădirii. În drum se-mpiedică de cîteva ori, nu ştie cu exactitate de ce, ar putea fi schelete, ar putea fi echipamente ori cabluri ale entitaţii AI, nici măcar nu-l interesează, trece mai departe. Ajuns sus, priveşte mai întîi către orizont, în căutarea zorilor ultimei zile pe care o va petrece aici, în acelaşi timp primii zori pe care îi vede, de cînd a coborît pe planetă. Aprinde patru torţe, două dintre ele luminează verde crud, celelalte două - roşu aprins, le aruncă în jurul lui, să poată fi localizat, apoi se-aşează turceşte, înfăşurat în pînza izolatoare a cortului, înconjurat de luminile strălucitoare, aşteptînd răsăritul. Se pare că va participa, în cele din urmă, la visata conferinţă de presă, însă ceva îi spune că va fi destul de tăcut.
*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "CALATORIA LUI J. - PRIN NOAPTE, EVITÎND REALITATEA." ***
