J. ŞI REALITATEA VIRTUALǍ VERSIUNEA 3.0 - SCARY: DUALITY MATTERS

1. [ABOUT] CONTROL ... Sigur ai verificat totul? se insinuează agasantă Vocea din cască, a cîta oară. Sigur, Control, răspunde J. docil, cu vocea distorsionată în mod caraghios de amestecul de oxigen şi de heliu, mirosind tehnic, a garnituri moi de cauciuc, strivite. Sigur ai verificat presiunea? insistă Vocea, a cîta oară "plus unu", deja devine enervant, mormăie J. încet. Totuşi nu suficient de încet, fiindcă Vocea "îl aude" şi izbucneşte acut într-un monolog piţigăiat despre toţi DEŞTEPŢII dinaintea lui J., care, nu-i aşa, se credeau cu toţii ATÎT de grozavi înainte să coboare, iar acum bălesc privind intens vreun perete, pericole potenţiale atît pentru ei, cît şi pentru ceilalţi. Dacă J. vrea să ştie, ei bine da, şi EI considerau că toate chestiile astea de rutină, toate verificările şi paraverificările au fost ATÎT de enervante, DEŞTEPŢII. Surprinzător, gălăgia din cască îl calmează pe J., ajutîndu-l să se concentreze asupra instrumentelor: presiunea din costum cu cinci la sută mai mare decît cea a atmosferei, OK, stabilă, atît cît îşi poate da seama, deci nu are pierderi, încă o dată OK; dacă totul rămîne aşa, rezerva de "hai să-i zicem aer" din spate îi poate oferi o autonomie de vreo trei-patru ore, în funcţie, nu-i aşa, de un teanc întreg de parametri: efort, căldură, umiditate, stress, da, stress. OK. Gata, Control, am verificat totul, mă duc. Vocea se opreşte brusc din ţipat, apoi, dupa o scurtă tăcere, zice încetişor: Baftă, J., o să cam ai nevoie. Şi tu, şi noi... [....]

Iese afară într-un vîrtej de praf datorat diferenţei de presiune, apoi porneşte cu paşi măsuraţi către Terminalul ce străluceşte sobru-metalic în lumina amiezii. Structura, cu un singur nivel şi plafon susţinut de enorme coloane de marmură neagră, era de fapt acolo cînd a ajuns expediţia, surprinzător de bine păstrată în ciuda mileniilor de paragină, da, milenii, aşa au diagnosticat arheologii expediţiei, dupa vreo cinci - şase zile de jucat v-aţi ascunselea printre coloane, împreună cu aparatele lor superspecializate. Aşa că au trimis iute o echipă de curăţenie să strîngă nisipul adunat prin colţuri de vînt, apoi au placat totul de jur împrejur cu panouri strălucitoare, transparente selectiv la lumină şi totodată izolatoare, obţinînd cu minim efort în vreo trei săptămîni exact acea cladire etanşă pe care şi-au dorit-o de la bun început ca sediu al expediţiei pe planetă. Săptămîni în loc de luni, toată lumea a fost fericită atunci, a fost şi-o petrecere, s-au ţinut discursuri, cîtiva şefi s-au bătut pe burtă, s-a băut şampanie. Pare-se, un pic cam prematur.
Deci trei - patru ore, îşi repetă J. sieşi, în gînd. Timp suficient, i-au spus, să ajungă pînă la camera de control a Terminalului, să verifice etanşeitatea peste tot, să izoleze zonele găurite, apoi să bage la loc "atmosferă curată", asta dacă rezervoarele cu oxigen şi cu heliu mai sînt încă întregi. Daca nu reuşeşte, ar avea teoretic timp să se întoarcă şi să zboare înapoi pînă pe orbită, la navă. Mda, teoretic aşa e, însă J. nu-şi face iluzii, n-are el atîta baftă, niciodată n-a avut. De fapt, de ce minţi, pînă acum ai scăpat, îl contrazice un gînd. Da, am scăpat, însă niciodată întreg, îşi aduce aminte J. încruntat, trecînd în revistă cu o strîmbătură toate cicatricile, zdreliturile şi fracturile cu care s-a ales pînă acum din celelalte misiuni, "scăpînd". Devenise o regulă nescrisă a expediţiei ca pe el, în mod special, să-l aştepte la întoarcere o echipă medicală şi să-l ia în primire de fiecare dată, să-i pună oasele la loc / să-l coasă / panseze. A auzit că se făceau şi pariuri pe seama lui, cît de paradit va fi, adică, la întoarcere. Mda. Un amic, etnolog, îi povestise odată că o veche legendă a Pămîntului spunea că nu poţi împlini nimic durabil, da' nimic, fără sacrificiu, adăugînd apoi cu un zîmbet ironic că lui J. legenda i se potriveşte, totuşi, cam prea literal. J. a zîmbit atunci, ce poantă bună adică. Ei bine, acum nu mai zîmbeşte, ducîndu-se de unul singur în calea unui pericol necunoscut.

2. [ABOUT] TERMINAL Intrînd în Terminal prin trapa larg deschisă, J. îşi aminti, meditativ, că ăsta era şi principalul motiv pentru care el nu era niciodată prima alegere pentru o nouă misiune, întîi îi trimiteau pe cei ce se-ntorceau, de regulă, întregi. Faptul că acum venise rîndul lui J. să se ducă spunea mult despre resursele umane dintr-o dată limitate ale expediţiei, cei mai buni fuseseră trimişi deja înainte, fără succes. Nu erau morţi, l-au asigurat. Cumva, cică respiraseră atmosfera planetei, vreo neetanşeizare corectă a costumului, li se terminase "hai să-i zicem aerul", se stricase vreo valvă, nimeni nu ştia precis. Li se intimplase CEVA. Apoi urmaseră halucinaţiile: mai întîi vorbeau de unii singuri - chestie care lui J. i se pare absolut normală, din moment ce lui i se-ntîmplă tot timpul; îşi păstrează însă opinia pentru el, altfel ar intra în categoria celor "diagnosticabili".... Apoi nu mai răspundeau la comenzile Controlului, vorbind fără şir şi alergînd bezmetici încolo şi-ncoace, dupa cum indica sistemul de localizare. În final îşi smulgeau casca şi sistemele com - deci nu mai puteau fi nici măcar ascultaţi - continuînd cică să se mişte haotic, însă mult mai încet. Medicii misiunii, chemaţi să pună o etichetă situaţiei, s-au limitat însă la a specula, cică poate că atmosfera aia, declarată iniţial atît de inofensivă, respirată prea mult, ar avea efect psihotrop. Bine că v-ati prins, inteligenţilor, îi bombăne J. în gînd, cum de nu v-a picat fisa pînă acum mă-ntreb, doar faceţi analize de luni întregi, pe orbită. Ei, uite că nu s-au prins, şi-acum misiunea - iniţial de cercetare - s-a schimbat brusc într-o disperată misiune de salvare şi evacuare. Cu o strîmbătură nervoasă, J. trage scurt trapa după el, o blochează şi-o sigilează.
E, de-acum dansăm în familie, îşi spune în gînd, rememorînd drumul către camera de control a complexului Terminal. Control, am intrat, spune mormăit în microfon, cu vocea aia subţire, de desene animate, oare inteligenţii ăia de ce n-au găsit alt gaz decît heliu? Azotul ce-avea, doar n-o să intru aici, în Terminal, în vreo cameră de presiune. Nu-şi spune gîndul cu glas tare, evitînd o dizertaţie din partea Controlului, despre ce e ăla un gaz inert şi prin ce se deosebeşte de unul care face compuşi în anumite condiţii, da, păi sigur, de parcă aş coborî chiar acum în Groapa Marianelor şi-aş risca să m-apuce Beţia Adîncurilor. În sfîrşit, J. lasă gîndul în urmă şi-apoi face cîtiva paşi pe coridorul tăcut. În drum găseşte majoritatea luminilor lăsate aprinse de ceilalţi, măcar atît, îşi spune, cum mi-ar sta mie, om serios, bîjbîind pe-ntuneric, cu becu' aprins în frunte, transpirînd speriat la fiece umbră, bălăngănindu-mă ameţit într-un prezervativ umplut cu heliu. Le-aprinde şi pe alea stinse în drum, majoritatea chiar funcţionează, se mai linişteşte, e bine. Tocmai cînd să emită în microfoane un oftat de uşurare, J. se opreşte brusc, cu piciorul în aer, fix cu doi centimetri înainte să calce pe mîna unui membru al expediţiei, dintr-o echipă anterioară. Băiatul stătea turceşte pe jos, sprijinit pe palme, cu casca - evident - scoasă şi aruncată ceva mai încolo, urmărind cu ochii bulbucaţi ceva, la baza uneia din coloanele structurii originale. J. se apleacă precaut peste el, cu mare grijă să nu-l atingă, îi citeşte ecusonul, în trecere: V.. Încearcă să descopere şi el acel "ceva" în apele negre din marmura coloanei, fără însă nici un succes. Se ridică uşor, ascultîndu-l pe V. mormăind ...nu, nu ştiam că arma era-ncărcată, vă rog să mă credeţi, mă jur..., n-apucă să audă şi restul, fiindcă V. întoarce brusc către el o pereche injectată de ochi cu pupilele dilatate, strînge fălcile într-un tic nervos şi-apoi mîrîile uşurel, ca un cîine căruia vrei să-i iei osul. J. se depărtează precaut, cu spatele, urmărind aiurea cum un fir de salivă se prelinge pe bărbia lui V., apoi pe costum. După ce ajunge suficient de departe oftează în cască, cu glasul ăla enervant, de heliu: Control, cred că trebuia să-mi faceţi şi-un vaccin înainte să-mi daţi drumul încoace, unul antirabic mai exact. Din caşti însă nu curge nimic, nici un sfat ce să facă, adică, dacă-l va muşca vreun coleg, nici o asigurare că toţi erau, cu cîteva ore în urmă, cu analizele la zi, ca să stea liniştit şi să nu-şi facă probleme, că totul se va rezolva cu un leucoplast - două, că, nu-i aşa, are destule, în trusă. ... Control?... repetă J. de cîteva ori piţigăiat, verificîndu-şi sistemul audio, păi cică merge, da' de pe staţie nu vine înapoi nici un semnal, e naşpa. Din ce-şi aminteste din specificaţiile tehnice, panourile montate de ei pe structură nu ecranează în banda radio, tocmai ca să nu împiedice comunicaţiile echipei. Bine, atunci de unde blocajul? Mai ales că, din cîte a înţeles, Controlul îi aude... Se gîndeşte o clipă să se-ntoarcă înapoi, afară, cu un început de claustrofobie combinată cu panică. Se uită mai întîi înainte, apoi înapoi, revede mental planul Terminalului şi realizează că a ajuns fix la jumătatea distanţei pînă la camera de comandă. Închide ochii o clipă şi se linişteşte pe sine, poate s-a stricat aparatul, ori o fi ieşit vreun conector, cînd m-am aplecat peste ăla, who knows. Mai bine să merg înainte, la camera de comandă, o sa comunic cu Controlul de-acolo. 

3. [ABOUT] REALITY Porneşte fără tragere de inimă, ascultînd reverberaţia surdă a propriilor paşi în liniştea seacă a culoarului, parcă fără sfîrşit. Aşa îl percep eu acum, din cauza fricii de necunoscut, se imbărbătează J., ştie prea bine că se termină în aproximativ cin'şpe metri, iar acolo coteşte în unghi drept către stînga, apoi, după vreo alti vreo zece metri înainte, urmează sala generatoarelor. Sau cel puţin aşa îsi aduce aminte... Lungeşte pasul, hotărît dintr-o dată să-şi învingă teama, iar cînd ajunge la cotitură, constată că pe următorul segment de culoar nu e lumină. Nu vede nici un întrerupător în zonă, aşa că respiră o dată adînc amestecul de hai să-i zicem aer, oare pot face hiperventilaţie în aşa ceva, se-ntreabă mormăit cu vocea aia caraghioasă, evident că pot, doar conţine oxigen, nu-i aşa, îşi răspunde J., mulţumit de propriu-i raţionament, pot să mă şi hiperventilez, dacă numai atît mă duce capul, concluzionează, apoi plonjează, cu paşi mari, în zona de întuneric. După primii trei paşi însă simte cum podeaua culoarului devine moale, foşnind precum.. un strat de frunze uscate. Instinctiv se uită în jos, uitînd pentru o clipă că e întuneric beznă şi... vede, surpriză, frunzele moarte, apărînd ici si colo printr-un strat de ceaţă albă ce-i acoperă cizmele pînă la glezne. Mai face încă un pas, iar ceaţa îl primeşte ascultătoare, decide că e bine, ridică privirea. Copaci uriaşi îi ies în întîmpinare din noapte, fantomatici la început, apoi din ce în ce mai groşi si compacţi, pe măsură ce se-apropie de ei. În scurte fulgerări de luciditate se gîndeşte că ar fi bine să-i ocolească însă vede-se că nu e nevoie, o fi vreo ciudăţenie a perspectivei, îşi zice J., parcă se mulează pe traseul meu, pana mea. Cu fiecare pas tîrşîit prin covorul compact de frunze moarte, se-afundă tot mai adînc în ceaţa gri cu consistenţă lăptoasă, i-a ajuns deja la genunchi. Inspiră adînc pe nas apoi expiră pe gură, în ritmul paşilor, aburul expirat coboară încetişor, unindu-se cu ceaţa, firesc. Parcă aveam cască, fixată etanş, de unde atîta abur expirat unindu-se cu ceaţa, insistă un gînd încăpăţînat să se proţăpească în creierul lui J., contrazicînd evidenţa percepţiei, care insistă la rîndul ei / pe limba ei, arătîndu-i prin simţuri cum calcă cînd şi cînd pe cîte ceva ce se frînge cu zgomot surd şi consistenţă de biscuite uscat, de unde atîta uscat, se-ntreabă din nou, cînd umezeala asta intră pînă în suflet. Or fi crengi putrede, încearcă să se convingă pe sine, orice altă variantă îi dă de-a dreptul fiori. Dacă n-am cască pot să-mi trag o palmă, continuă gîndul sceptic să insiste, de ce nu, îşi spune J. după cîteva clipe, ia să-ncerc. Ridică mîna dreaptă, o priveşte o lungă secundă, jumătate din J. ştie că e absurd ce-i cere cealaltă jumătate a lui, dar fie, îşi zice cu un oftat lung, a făcut el altele şi mai şi, numai să nu-l vadă nimeni cum îşi trage palme în noapte, singur, în mijlocul pădurii. Închide ochii şi se pocneşte tare, cu sete. Resimte lovitura în piept şi în umeri, iar cînd deschide ochii vede o crăpătură fină la cîţiva centimetri de ochi, continuîndu-se radial în trei direcţii. Am avut dreptate, chiţăie triumfal gîndul căpăţînos din creier, deci tot ce vezi ori ce simţi în jur e iluzie! J. se opreşte o clipă reevaluînd situaţia, cu ochii pe crăpătură, păi OK, avuseşi dreptate, da' vezi tu, băiete, de-acum înainte respirăm aer contaminat. Pauză de gîndire, alte cîteva clipe, apoi alterego-ul său căpăţînos îi răspunde, insinuant: Şi ce, ţi-e teamă ca nu cumva să... hmmm... halucinezi?... J. priveşte din nou pădurea cu toate ale ei, ceaţa şi covorul de frunze cu alţi ochi, apoi oftează încetişor. Cu o mînă blochează fluxul de aer sintetic din supape, poate rezerva de aer îi va fi de folos mai tîrziu, îşi zice, iar cu cealaltă îşi desprinde casca crăpată din cleme, fixînd-o în lateral, pe centură, lăsînd microfoanele inutile să atîrne. Urechile-i pocnesc datorită diferenţei de presiune, înghite de vreo două ori în sec, e în regulă acum, cinci la sută înseamnă totuşi ceva. Simte costumul cum se lipeşte de el încetişor, dezumflîndu-se, măcar senzaţiile astea sînt reale, îşi zice, apoi se uită în jur cercetător, privind totul dintr-o altă perspectivă. Cel mai probabil, nu te poţi baza pe nimic din ceea ce vezi, auzi, miroşi ori chiar ce pipăi, trage concluzia J.-ul din creier. Mda, cam aşa stă situaţia, cade de acord J. ... În condiţiile astea, continuă J.-ul din creier raţionamentul, mai are vreun sens să mergem în camera de comandă, să schimbăm aerul, bla-bla?... Nu... evident, e absurd, îşi răspunde sieşi, privind cu oarecare teamă peste umărul stîng, acolo de unde i s-a părut că aude un zgomot. Ce e de făcut, atunci?... Pauză de gîndire, lungă, în mijlocul unor percepţii false, fără nici un sistem de referinţă. Ne aflăm în Terminal, pe culoarele lui, gîndeşte J. cu glas tare, în jurul nostru e clădirea, însă nu o percepem. Sîntem cam la jumătatea distanţei dintre intrare şi camera de comandă, plus ori minus nişte zeci de metri, deci cel mai probabil umblăm bezmetici prin camera generatoarelor. Astea-s datele problemei. ... Doar parţial, maestre, continuă gîndul J.-ul din creier. Percepem o realitate falsă, calibrată perfect pe simţurile tale.. De ce?.. Toate astea îmi sună a scop. 

4. [ABOUT] ANIMAL[S] Dar ce scop ar putea... preia J. ideea din aer, însă se opreşte brusc, concentrîndu-se asupra zgomotului din spate, mai aproape acum, ca un soi de foşnet tîrît. Probabil e ceva sub nivelul ceţii, îşi spune, nevăzînd nimic mişcîndu-se, de jur împrejur, pînă la linia copacilor. După cîteva clipe de linişte apăsătoare, o siluetă neagră se aruncă spre el, felină mare, după toate probabilităţile, panteră, dărîmîndu-l în covorul de frunze amestecat cu ceaţă. Simte cum e muşcat de coapsă, prin costumul subţire, izolator, oare costumul o fi fost testat dacă rezistă şi la muşcături de animale sălbatice, îl aude pe J.-ul din creier întrebîndu-se, oarecum detaşat, n-are timp să disece situaţia acum, e "care pe care". Realizează din primele secunde că n-are arme, cine s-ar fi gîndit că vor întîlni aşa ceva pe-o planetă pustie, într-o clădire închisă, amenajată de ei. Cu mîna dreaptă desprinde precipitat casca de pe centură şi loveşte într-una la nimereală, cu toată puterea disperării, iar si iar, animalul care încearcă să-l sfîşie cu ghearele, mîrîind. Se pocneşte şi pe el în proces, sigur o să se-aleagă cu cîteva vînătăi urîte, asta dacă scapă. Se opreşte, gîfîind transpirat, abia cînd animalul încetează să mişte, îl împinge cu picioarele la o parte. Sare încordat în picioare, aruncînd departe casca cu structura de metal îndoită vizibil, cu mişcări sacadate şi mirosul adrenalinei în nări. Interesantă iluzie, comentează curios J.-ul din creier, aş spune că diferă calitativ de celelalte. Mai întîi că te face să te gîndeşti la materializare, ceea ce, trebuie să recunoşti, nu-i de colo. Apoi, intenţia e mult, mult mai clară.. ăştia au ceva cu tine. Cu mine?? răspunde J. un pic cam tare, pipăindu-şi cu o strîmbătură vînătăile de pe picioare, coaste şi braţe şi privind nervos de jur împrejur, încă sub impresia agresiunii. ... Mă rog, cu noi, dacă vrei să fiu pedant, reia J.-ul interior ideea, că împărţim acelasi hardware... păi ţie nu ţi se pare că a devenit un pic cam... personal?... Mai bine ai arunca o privire lu' animalu' ăla, să vedem ce hram poartă. Recunoscînd către sine că alterego-ul său are dreptate, J. începe să caute de jur împrejur cu picioarele, prin frunzele moarte amestecate cu ceaţă. După vreo douăzeci de secunde loveşte corpul inert, e inconştient, îşi spune, păi e şi normal, primeşte răspunsul dinlăuntru, doar ai lovit cît de tare ai putut, mare minune că nu ţi-a plesnit vreo venă, ceva, de la atîta încordare. Cu senzaţia vagă că dublul său interior îl cam ironizează, J. se apleacă şi extrage din ceaţă animalul pocnit, apucîndu-l de mijloc, îl aruncă pe umeri ca pe un sac, opintindu-se cu zgomote icnite şi mişcări deloc graţioase. E greu, îşi spune, orbecăind cocoşat prin ceaţă şi frunze către o rădăcină mai înaltă din peisaj, probabil echivalentul unei mese de lucru, în realitatea aia reală. După aia se îndreaptă gemînd, ţinîndu-se de şalele dureroase, n-am mai făcut atîta efort fizic cam de multişor, îşi spune gîfîind, apoi întoarce privirea către animal... şi rămîne blocat, cu gura căscată.

5. [ABOUT] A GIRL După vreo zece secunde de uimire mută, J. dinlăuntru rupe tăcerea: Să nu-mi spui că pînă acum n-ai mai văzut o femeie?... Viteazule, te-ai bătut cu o femeie!... He, he, e-adevărat că te-a atacat precum o panteră şi te-a muşcat şi te-a zgîriat... victimă neajutorată ce eşti!... Dar totuşi, ai bătut... o femeie!... Vezi să nu se trezească, cine ştie ce-ţi (mai) face!... Ultimele cuvinte au efectul unui duş rece, îl trezesc pe J. din starea de blocaj: chiar, dacă se trezeşte?... O priveşte cu atenţie, ei bine da, o cunoaşte, o cheamă M., uite, scrie şi pe ecuson, a coborît cu prima echipă, îşi aminteşte de ea de la îmbarcare, iar ei doi îşi cam împletiseră de cîteva ori privirile în timpul ceremoniei, chiar ciocniseră şi un pahar de şampanie după aceea, propunîndu-şi să se-ntîlnească la sfîrşitul misiunii... e toată plină de vînătăi acum, îi curge sînge din nas şi are o arcadă spartă - probabil lovitura asta a dat-o gata, îşi zice. Încă o întîlnire ratată înainte să-nceapă, a cîta oară, oftează J., încetişor. Îi verifică pulsul, apoi respiraţia: nu, nu-i moartă, e doar leşinată. Asta-nseamnă că se va trezi în cîteva minute, păi trebuie să fac ceva, că dacă nu, o luăm de la capăt, mormăie J. cu un început de panică în glas. N-are la el cătuşe, de fapt nici una din echipe nu e dotată cu aşa ceva, cînd au plecat în misiune s-a pornit de la premisa că toţi sînt oameni serioşi, cercetători cu facultăţi şi doctorate, aleşi pe sprînceană, nu delicvenţi... Că şi-ar putea pierde controlul nu se gîndise nimeni. Ar putea s-o imobilizeze cu niste bride de fixare, de plastic, sigur se găsesc pe undeva, prin vreo trusă de scule, însă cine ştie în ce tufiş uscat sînt deghizate trusele de scule, în realitatea asta alterată... Uită-te în trusa medicală, găseşti tu acolo ceva, îi sugerează celălalt J. şi cam are dreptate. O desprinde de pe lateralul costumului cu mişcări precipitate, uite că fata începe să se mişte, e chestie de maxim un minut pînă se trezeşte, face un scurt inventar: atelele - nu, bandajele - nu cred că rezistă, că e o tipă puternică, după cum l-a pocnit; leucoplast, nici atît... Bingo, calmante! se bucură J. ca un copil, ţopăind în ciuda durerilor din tot corpul, amintiri ale loviturilor încasate în lupta disperată cu M.. Înfige iute o fiolă în seringa cu presiune şi-o reglează pentru o doză care ar adormi un urs pentru două zile. Face injecţia cu mîini tremurînde în carotidă exact în momentul cînd fata începe să geamă şi să-şi mişte mîinile, adică la timp, încă zece secunde şi deschidea ochii. O priveşte cum adoarme la loc, liniştită, cu un zîmbet suav, probabil calmantele astea-s marfă de marfă, o să le încerc şi eu, cînd o să mă-ntorc... Dacă o să te-ntorci / o să ne-ntoarcem adică, îl corectează celălalt J., reamintindu-i complexitatea situaţiei. Totuşi îşi permite cîteva minute de evadare din capcana concretului, curăţîndu-i rănile lui M., dacă tot e cu trusa deschisă, se justifică mormăit către sine, iar J.-ul interior, delicat, nu comentează. Dezinfectează iute şi aplică un punct de sutură pe rana cea mai gravă, de la tîmplă, Lasă, fată, îi spune încetişor, n-o să-ţi rămînă nici urmă de cicatrice, uite ce fin am lucrat... iar despre restul, dacă scăpăm cu bine de-aici, o să am eu grijă să nu-ţi aminteşti nimic rău... O mîngîie pe obraz, îndepărtînd o şuviţă rebelă de păr, apoi o aşează pe pseudo-rădăcina aia într-o poziţie ceva mai comodă, cu grijă. Strînge apoi trusa cu mişcări iuţi, decise, ţine seringa aproape, cine ştie, poate o să mai aibă nevoie cînd s-o mai întîlni cu vreun zombi, îl simte pe celălalt J. dînd din cap, aprobator. Cred că e momentul să preluăm iniţiativa, mîrîie J. încetişor, îndreptîndu-se cu paşi mari prin covorul de frunze moarte amestecate cu ceaţă către cel mai falnic copac. Îşi simte alterego-ul aprobîndu-l încă o dată în tăcere. Ajungînd la baza copacului secular, J. renunţă la simţurile comune, închide ochii şi îşi lipeste fruntea de coaja aspră, imaginînd-o cu toată puterea lucioasă, din marmură neagră, în ape, coloană. Emite un gînd, imperativ: VREAU SǍ VORBESC CU CEI RESPONSABILI!.. 

6. [ABOUT] GUILT & PENITENCE După cîteva lungi momente, din apele schimbătoare ale marmurei negre ia formă o siluetă fantomatică, preponderent acorporală, drapată în voaluri translucide de ceaţǎ. Se-apropie de J. din lateral, cumva prin învăluire, dezvăluindu-şi în ultima clipă faţa, teatral, în prim-plan. Cîtă lipsă de imaginaţie să ai - comentează sec J.-ul interior - şi cît de plin de clişee să fii să-ţi alegi ca faţă o hîrcă. Prezenţa începe să rîdă cavernos, mişcîndu-şi în sus şi-n jos maxilarele descărnate, Păi nu asta aşteptaţi de la mine, voi, oamenii?... pentru voi, asta reprezint: PEDEAPSA...
După încă o repriză de linişte apăsătoare, J. pune întrebarea care i se pare firească: Pedeapsă... pentru ce?.. Nici unul dintre noi nu e vinovat de nimic... Rîsul Prezenţei întrerupe tăcerea, sec, ca un metronom ruginit: Toţi sînteţi vinovaţi, toţi cei ce ajungeţi aici, toţi...de milenii, unu' n-a fost nevinovat ... Nici nu-ţi imaginezi ce uşor a fost să găsesc, în mizeria interioară a fiecăruia dintre voi, vina pentru vreo greşeală trecută... pentru fiecare dintre voi vina e alta, normal.. eu n-am facut decît să o eliberez din lanţurile autocontrolului... iar voi, docili, aţi continuat, pedepsindu-vă... fiindcă undeva, în interiorul vostru, ştiţi că asta meritaţi... iar pedepsele, culmea ironiei, vi le stabiliţi şi apoi vi le aplicaţi de unii singuri.. Tu însă, eşti un caz special, trebuia să-mi închipui că tratamentul obişnuit nu funcţionează în cazul celor cu dublă personalitate, ca tine / ca voi... mai ales cînd cele două personalităţi conlucrează... eşti / sînteţi un caz special, de... dedublare, aş zice... pentru tine / voi va trebui să gasim.. altceva, adecvat...avem tot timpul... Să nu îţi imaginezi c-o să scapi cumva de aici, deşi percepi parţial iluzia realităţii virtuale... gîndeşte-te că îi am sub controlul meu pe toţi ceilalţi.. amici ai tăi, e suficient un impuls în sensul potrivit şi te vor sfîşia... fata aia dezlănţuită pe care mai întîi ai bătut-o cu atîta sălbăticie pentru ca apoi s-o coşi şi s-o pansezi (... de ce oare?... poate ca să-ţi depăşeşti sentimentul de... vină?..) n-a fost decît un aperitiv a ceea ce vei păţi, dacă vei incerca să scapi, explicitează ameninţarea, rînjindu-i lui J. cu toţi dinţii, macabru.. Curiozitatea morbidă îl împinge totuşi pe J. să întrebe spectrul întunecat, în ciuda pericolului pe care-l simte ca iminent: Şi totuşi, cînd îţi dai seama că e... destul?... Cînd încetează... pedeapsa?... Prezenţa îşi drege glasul, răspunzînd apoi pe un ton didactic: Păi, evident, atunci cînd dispare vina... atunci bucla de feedback ce stabileşte şi aplică pedeapsa se întrerupe... Oricum, statisticile arată că aşa ceva se-ntîmplă extrem de rar, în covîrşitoarea majoritate a cazurilor, indivizii îşi poartă vina cu ei pînă în mormînt. Apoi, după un alt interval de tăcere lugubră continuă justificativ, încercînd parcă să-l ajute pe J., omeneşte, să înţeleagă şi să accepte situaţia: La urma urmei, de asta aţi fost trimişi aici, nu-i aşa, ca să suferiţi, doar ăsta-i scopul unei colonii penitenciare, să-i facă pe cei găsiţi vinovaţi să sufere. 

7. [ABOUT] REDEMPTION, SOMEHOW Cam după o jumătate de minut de gîndire, cu ochii strîns închişi şi într-o tăcere adîncă, J. inspiră, apoi expiră adînc. Deschide ochii, relaxat, cu un zîmbet ironic în colţul gurii. Se adresează Spectrului, fără nici un preambul: Ar trebui să lăsăm aparenţele înşelătoare de-o parte, să discutăm direct. Cred că tu eşti un sistem automat, cu funcţii precise şi limitate, conforme scopului în care ai fost construit: să controlezi şi să administrezi această colonie penitenciară - şi-atît. Nu ai capacitatea ori dreptul de a judeca pe cineva, dacă e ori nu vinovat, te depăşeşte. Te bazezi, în mandatul tău limitat, pe judecata făcuta de alţii, înaintea ta. Au trecut milenii de cînd nu mai foloseşti unui scop, în sensul mai larg al sistemului în care ai funcţionat, ca un simplu angrenaj. Sistem care nu mai există de mult. Verifică-ţi arhivele, aminteşte-ţi cînd ai primit ultima dată un transport de condamnaţi. Răspunsul vine prompt: Asta n-are nici o relevanţă, protocolul meu de funcţionare prevede că toţi cei ce ajung aici sînt consideraţi, în mod automat, condamnaţi. Ziceţi că sînteţi cercetători, că aţi ajuns aici din întîmplare... NU EXISTǍ ÎNTÎMPLARE! Dacă nu aţi fi fost vinovaţi, condamnaţi deja de o instanţă competentă, de ce aţi fi coborît atunci pe planetă, în condiţiile în care există balize instalate pe lună, care transmit continuu avertismente telepatice şi în toată banda radio?... Planeta asta nu are lună, îl contrazice J., cu blîndeţe dar ferm. Mai exact, nu MAI are lună, de vreo mie şi ceva de ani planetari.. acum are în loc o centură de asteroizi... Verifică, dacă nu mă crezi. Porneşte-ţi senzorii, sondează-ne minţile... nu te putem minţi, ştii. Fiecare din noi purtăm înăuntrul nostru vinovăţii nerostite pentru fapte trecute, însă asta nu trebuie să ne excludă din viaţă, mai spune încetişor. În cel mai rău caz, ne purtăm toată viaţa închisoarea cu noi... Urmăreşte Prezenţa spectrală cum stă nemişcată minute în şir, evident verificîndu-i raţionamentul, sondînd memorii, interogînd reţele de senzori, analizînd informaţii şi arhive, văzute şi nevăzute. În cele din urmă, cu o figură îngheţată, îi vorbeşte lui J. cu voce plată, fără inflexiuni: Aveti un ciclu solar să plecaţi. Conform protocolului pentru situaţii de urgenţă, am iniţiat procedura de autodistrugere a coloniei, deci, implicit, a planetei. Luaţi-vă cu voi vinovăţiile, rezolvaţi-le în altă parte, ori trăiţi cu ele, dacă puteţi. Din clipa asta, sînteţi liberi, formal. Apoi dispăru brusc, împreună cu ceaţa, lumina difuză, frunzele moarte şi copacii seculari. Iar J. are ocazia acum să admire, pentru prima şi ultima dată, enorma sală a generatoarelor din cladirea Terminalului, luminată feeric. Şi întreaga echipă pierdută, adunîndu-se de prin cotloane, cu priviri confuze şi lipsite complet de veselie. Pun pariu că psihologii expediţiei vor dormi tare puţin, în următoarele luni, îi şopteste alterego-ul. Nu pun pariuri cu tine, îşi răspunde tot în gînd, pescuind unul din microfoanele mai puţin paradite ce-i atîrnă în afara costumului şi ducîndu-l spre gură: Control, eşti acolo, sper, bruiajul ar trebui să se fi oprit, pînă acum... Te ascultăm, răspunde Controlul, cu voce încordată. Trimiteţi navete, pentru evacuare de urgenţă. Să ne aştepte şi cîteva echipe medicale, spune J. privind îngrijorat peste umăr, către fata adormită. Evacuăm mai întîi planeta, apoi părăsim orbita. Mîine va exploda. Am auzit totul, J., vine răspunsul, prompt... navetele au pornit deja către voi, vă aşteptăm... Mai ales pe tine te aşteptăm, J., vei avea cîteva explicaţii de dat...
Se întoarce către fata adormită, M., care zîmbeşte în continuare, prin somn. Trebuie să păstrezi fiola aia, chiar că e marfă bună, comentează alterego-ul său, dacă te-ntreabă de ea, zi-le că ai scăpat-o pe jos... Vorbeşti singur, băiete, acum nu pot fi atent la bazaconiile tale, am altceva mai bun de făcut, răspunde J. sieşi, luînd-o în braţe cu grijă pe M., iar fata i se cuibăreşte la piept prin somn, caldă. Parcă e mai uşoară de cum îmi amintesc... ne-am putea obişnui cu greutatea asta, îşi mai spune J. sieşi, zîmbind. 
Later edit
Aiurea, îi şopteşte J.-ul interior, am văzut-o lovindu-te sub centură... o să te arzi, fraiere... mai zice, făcîndu-i zîmbetul să-i îngheţe pe faţă.

Scary Sounds