Se pare că avem talentul de a vedea în alţii ceea ce aceia nu sînt. Sau nu sînt capabili să fie. Sau nu pot. Sau nu vor.. Aşa cum şi alţii văd în noi ceea ce nu sîntem, ori nu sîntem capabili, ori nu putem, ori nu vrem să fim. Cumva, în oglindă. Întrebarea e cine greşeşte, acela care vede, ori cel ce e văzut. Sau poate greşesc amîndoi.. pana mea.
Dulce Pontes - Lagrima
Images from The Hobbit: An Unexpected Journey
Kerala Tourism: Your Moment is Waiting
1. POZA. Thank you, ALEX, for the screenshot. You've hitted the bullseye.
2. ŢIGǍRI. Mi-am numărat ţigările, cînd am plecat de la servici, mai aveam trei, iar am fumat ca un turc. M-am gîndit aprinzînd-o deja pe prima că îmi ajung pînă acasă. După ce am terminat-o pe a doua, m-am dat cu apă pe faţă, de la o ţîşnitoare stradală rămasă fără... ţîşnitoare, prin grija băştinaşilor. Mi-era cald. Am băgat un deget pe ţeavă, jetul a urcat suficient cît să pot bea. Ca-n copilărie.
3. PIZZA. Am comandat două pizze de unde iau de obicei, din colţ, mi-am aprins ultima ţigare cît am aşteptat să se coacă. În timp ce fumam, am experimentat respiraţia abdominală, ajută atunci cînd mă doare plexul şi cînd, oricît aş inspira toracic, simt că n-am aer destul. Pe fond de stress. Cînd am ajuns la filtru, pizza încă mai avea să se coacă, asa că m-am distrat stingînd chiştocul cu picăturile de condens scurse dintr-un aer condiţionat de la etajul patru. Bătea un pic vîntul, a fost tricky. Băiatu' de acolo îmi ştia deja damblaua: una cu sos dulce, una fără. Sînt previzibil, pana mea. Mda.
4. FATA. ORI LIPSA EI. Mergînd pe partea cealaltă a bulevardului, cam vis-a-vis de secţie, mi-am amintit de-o întîmplare de acum vreun an. Atunci, cam pe la aceeaşi oră a înserării, o fătuca ce aştepta pe treptele băncii de-acolo m-a întrebat cît e ceasul. [....]
Lumina după-amiezii de vară, compactă, desenează acolade largi pe podeaua albă de marmură. E linişte, poate un pic prea linişte. Vîntul bate la răstimpuri, răsucindu-se în volute imposibile în părul frumoaselor cariatide ce susţin pe umerii lor, ca pe nimic, uriaşa boltă de piatră. J., muritorul, le admiră nereţinut, ca de atîtea ori pînă acum, fascinat de frumuseţea lor zveltă, dar şi de puterea lor, iar ele îi zîmbesc lui J. înapoi, cu ochi strălucitori, amuzate. Ca de atîtea ori pîna acum. E acolo, în privirea lor, o picătură de admiraţie pentru el, întotdeauna a fost, iar J., undeva în sinea lui, nu-i tocmai convins că o merită. Respect, poate, mereu s-a străduit să se ridice la înălţimea aşteptărilor, da. După părerea lui, a încerca să faci bine ar trebui să fie un standard, nu o excepţie. În sfîrşit.
Am ajuns la Silent Strike din întîmplare, îmi puneam YouTube-ul la punct, căutam melodii semnificative cu Maria Radu şi am dat peste Endless Story. Mi-am zis: ia te uită, sună frumos fuziunea, e interesantă şi orchestraţia, un pic cam tristă, ia să mai încerc nişte S.Strike. Am ascultat încă una, aia cu vorbele care ucid, frumos videoclip, interesantă şi melodia, un pic cam tristă şi asta, mi-am zis zgribulindu-mă pe canapea, parcă s-a facut brusc frig în casă, hai să mai ascult. După următoarele două melodii cu S.Strike, frumoase şi triste şi astea, s-a facut atîta linişte, încît în casă se auzea coolerul de la PC şi frigiderul din bucătărie, iar de afară - cum vecinii deschideau scîrţîind geamurile, să se arunce, desigur. Atunci m-am oprit din S.Strike, am trecut la muzică normală, pentru ne-sinucigaşi. Non-emo.
Silent Strike - Endless Story (cu Maria Radu)
Sprijinit în coate, pe marginea chiuvetei din micul oficiu de cămin studenţesc, cu şamponul în ochi, J. se spală pe creier. Freacă bine cu unghiile la rădăcină, să iasă mătreaţa, apoi îşi bagă capul sub jet. De ce oare frumosul nu e prin definiţie bun, se-ntreabă J. în tăcere. Aşa mi s-ar părea normal, îşi spune, suflînd ca o focă apa fierbinte care îi intră în nări, ce-ar putea fi rău pe teritoriul frumosului. Prezenţa frumuseţii ne-ncîntă, ne dă o stare de bine, ne provoacă plăcere. Asta trebuie să fie legătura, plăcerea, zîmbeşte J., dînd aprobativ din cap de sub jetul chiuvetei, din ce în ce mai amplu, pînă cînd loveşte scurt ţeava cu ceafa, împroşcînd apa pe pereţii din jur. Revelaţiile îşi au propriul lor preţ, mormăie J. către sine, ridicîndu-se încet cu ochii închişi şi pipăindu-şi cu grijă începutul de cucui de la ceafă.
Carevasăzică aşa, frumosul ne-atrage fiindcă ne provoacă plăcere, iar noi ne minţim că e bun, egoul prosperă. Cît de orbi putem fi, îşi spune J. zîmbind trist, cu ochii închişi. Apoi caută pe pipăite şamponul, să se mai spele încă o dată, pe creier.
Annie Lennox - Keep Young and Beautiful. Garbo style :)
Feet - undertable...
Ghemuit într-un colţ al impunătoarelor trepte de marmură albă, J. ascultă atent, cu ochii strîns închişi, paşii din jur. Nemişcarea completă are avantajele ei, îşi spune. Mai exact ideea că stai nemişcat iar restul realităţii, nu-i aşa, se mişcă nebuneşte în jurul tău, faţă de propriul tău sistem de referinţă, iată un sentiment reconfortant. Concentrîndu-se, poate deosebi fiecare trecător în parte, folosindu-şi imaginaţia pentru a-i vedea apoi cu ochii minţii cum trec, unul cîte unul, pe lîngă el. Fiecare cu sentimentele lui, îşi spune J. zîmbind uşor amar, din colţul buzelor, poate aproape auzi reflectîndu-se în ritmul paşilor fiecarui trecător sentimentul care îl domină. De-a lungul anilor de ascultare atentă a devenit expert în a identifica tropăitul ţanţoş al egoismulului, ţăcănitul de tocuri al invidiei, vibraţia surdă a urii, tîrşîitul specific al lipsei de scop. Pasul ocolit al fricii. Over all, cu cît sentimentele dominante sînt mai negative, cu atît paşii le sînt mai apăsaţi, răsună mai tare.
La extrema cealaltă, sentimentele pozitive funcţionează precum niste amortizoare de zgomot, paşii fericiţi aproape nu se aud, ecoul lor ajunge la J. blînd, ca un fîlfîit uşor, de aripi pufoase. Aude atît de rar aşa ceva în ultima vreme, îşi spune J. constatativ, în timp ce zîmbetul de mai devreme i se usucă treptat, într-un rid de expresie. Cîţiva neuroni îi atrag atenţia asupra contradicţiei: recunoaşterea gîndurilor negre i-a provocat o coajă de zîmbet, iar fericirea - tristeţe. Poate a luat-o razna şi el, ce-ar fi de mirare, după atîţia ani de ascultat, în tăcere.
Clopotele catedralei îl smulg cu bîndeţe dar ferm din noianul de gînduri. Se lasă pătruns pînă la ultima fibră de vibraţia profundă, iar J. asistă cum cascada sonoră se revarsă asupra lui, tumultoasă, curăţindu-l complet, prin toate ungherele, ducînd la vale gunoaiele. Simte vibraţia profundă încă umplîndu-l ca un val de energie palpabilă, multă vreme după ce clopotele, în sfîrşit, s-au oprit. După cîteva clipe, J. se ridică şovăitor, adunîndu-şi pe pipăite bagajul, apoi îşi desface din trei mişcări bastonul alb, rabatabil. Coboară tacticos, una cîte una, treptele de marmură albă, apoi se depărtează încet, atingînd din loc în loc, la intervale inegale de timp, trotuarul în faţa lui cu bastonul, înlocuind treptat atmosfera vibrantă din jur cu ţăcănitul sec şi neregulat. Sîntem ceea ce sîntem, îşi repetă în gînd J. expresia auzită cîndva, într-un film parcă. De fapt, J. a venit aici, în lumea asta, doar să asculte.
Merde © Linda Bergkvist
Ei bine nu, ei bine refuz să mă las în voia atmosferei deprimante în care plutim cu toţi în derivă, zilele astea. O simt cum rezonează cu o parte din mine, da, însă refuz să-i dau nas. Aşa că azi vă voi spune cîteva vorbe despre Lady in Winter. Cum, cine e Lady in Winter, nu ştiţi? Nu e cazul să vă ascundeţi de mine, precis aţi remarcat-o şi voi, vi se citeşte asta-n priviri.
E-mbrăcată obişnuit, poate cu mai mult gust decît ceilalţi, însă toate hainele cad cumva altfel pe ea, ansamblul lor depăşind suma elementelor. O haină cu blăniţă la mîneci şi la gulerul-glugă îi pune în valoare, pe de-o parte, mîinile cu degete fine şi imposibil de lungi, agăţate acum de cureaua lată a genţii de umăr, pe de altă parte ovalul prelung al feţei, încadrat de părul roşu intens, acajou. Ies în evidenţă acolo ochii enormi şi strălucitori, de un verde greu definibil, dînd un aer felin - leonin, mai degrabă - feţei prelungi cu pomeţi ridicaţi, frunţii înalte şi buzelor roşii cu colţuri tăiate. E acoperită parcă de o strălucire discretă, împrăştiind în jur sentimentul de ne-comun, senzaţia palpabilă de stranietate. Există oameni din care genele ancestrale strigă, într-o limbă uitată, scoţînd la iveală comori. Cneaghină, da, ăsta-i primul cuvînt ce mi se rostogoleşte pe limbă, atunci cînd o văd, îmi aminteşte de o pictură veche rusească, o troică trasă de trei cai focoşi, prin zăpada înaltă. Iar ea - cu privirea strălucind prin frigul intens, giuvaier printre blănuri.
De obicei imediat înainte s-apară se-aşterne peste toţi şi peste toate o linişte încordată, apoi toate zgomotele fireşti ale străzii devin mai acute, pentru cîteva clipe, ascuţind atenţia tuturor pentru ce va urma. De niciunde începe şi-un fir subţire de vînt biciuitor, zgribulindu-i pe toţi. Pregătindu-i, parcă.
Apoi apare ea, în modul cel mai firesc cu putinţă de pe o alee, în ţăcănit egal de tocuri metalice. Aşteptarea tuturor brusc capătă sens, a venit în sfîrşit şi-acum le polarizează atenţia. Gîturile masculilor se sucesc în unghiuri incredibile, urmărind-o cu priviri avide, îngînduraţi şi atenţi. Femeile sînt ceva mai discrete, privirile lor peste umăr sînt însă la fel de pătrunzătoare, conţinînd, pe lîngă doza standard de invidie sinceră, o urma notabilă de real interes.
Bărbaţii în special îi caută privirea cu aviditate, toţi simt nevoia imperioasă s-o ajute, s-o protejeze, însă cînd sînt priviţi înapoi se feresc instinctiv, timiditatea iese brusc la suprafaţă atunci, prin toţi porii. Şi-atunci încep să se-ntîmple fenomenele: şoferi opriţi la stop uită să pornească la culoarea verde, acceptînd cu seninătate şi cu un zîmbet larg înjurăturile şi claxoanele unei întregi coloane blocate, pentru doar o simplă privire, ăştia - dintre toţi - îi sînt cei mai simpatici. Taxiuri care îi taie calea fără a fi măcar chemate, oferindu-şi serviciile gratuit, politişti în intersecţie care uită să fluiere, pînă la limita carambolajului, şoferi de autobuz care uită să mai plece din staţie. Vînzători cărora trebuie să le spună ce vrea să cumpere de cîte două - trei ori, să apuce întîi să se trezească din transă. Tineri care se opresc în faţa ei şi îi fac declaraţii spontane, de admiraţie.
Mi-e dragă fata asta, să ştiţi, pentru mine ea întrupează speranţa că nu sîntem întru totul telurici, că ne putem încă desprinde din prăpastia concretului cotidian, că mai e încă ceva pur în noi. Că avem încă şansa să transcendem.
Este că v-am extras, pentru o secundă măcar, din senzaţia apăsătoare a frigului şi ploii dese de-afară? Dacă da, Mission Accomplished :P
Conţinutul postărilor din acest site îmi aparţine, zeci de mii de neuroni morţi pînă acum (vreo 2 făraşe cu vîrf, în total) stînd dovadă acestui fapt. Ca urmare, reproducerea şi republicarea textelor mele, totală sau parţială, pe orice fel de suport, fără acordul meu, se va face numai cu marcarea lor (ca citat, cu ghilimele, de exemplu) şi indicarea sursei (autor + dată postare + URL blog, URL blog sau cel puţin link spre blog). Pentru moment.
Yours,
JOKER (Gabriel Bardac)
