duminică, 30 septembrie 2018

THE WAY.

Images from Beauty and the Beast [2014]


*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "THE WAY." ***

joi, 13 septembrie 2018

CA PRIN VIS.

KADEBOSTANY - Castle in the Snow


*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "CA PRIN VIS." ***

"MATERIAL DE BLOG".

Image from Alexutzu'

Am primit recent caricatura asta de la Alexutzu', "material de blog" cică. Și m-am gîndit că cam are dreptate, în stilul lui franc-bolovănos. Că parcă nu ne ajung problemele adevărate din "real world", mai creăm noi și altele, "virtuale", să avem de ce suferi. Mda.

Spun asta din liniștea unui blog în care comentariile nu mai intră, de ieri. Și e o diferență, să știți, între a primi comentarii, a le citi și apoi a le filtra, și a nu mai primi din motivul că potențialele comentarii nu mai pot fi înregistrate in mod concret. Pentru că gîndurile oamenilor, în drumul lor de a se exprima, de obicei găsesc o cale, precum apele unui rîu atunci cînd își formează albia depășesc uneori obstacole aparent de netrecut. Prin mailuri, de exemplu. Pentru că ieri, după blocarea comentariilor, așa nervos și surescitat cum eram, mi s-a aprins totuși un beculeț, că nu primesc mailuri jignitoare în compensație.

Așa că una din două: ori undeva se acumulează de-a valma gînduri neexprimate, și mi-e milă oarecum de creierul ăla supraîncărcat, ori. Ori comentariile care-mi veneau în valuri pînă mai ieri nu izvorau dintr-o minte, ci din vreun gest-gînd reflex blocat în buclă, prin vreun buffer periferic defect. Așa cum memoria unei imprimante de pildă uneori mai joacă cîte o festă și printează la nesfîrșit aceeași și-aceeași pagină, pînă la binecuvîntatul reset.

Adică, concret: ori "pretina" Mihaela ține în ea zilele astea vreo tonă de jigniri neexprimate pentru mine, ori a pățit vreo epifanie, ceva, și și-a dat seama cît de penibilă e, hărțuindu-mă. Desigur, vezi să nu.

Bine, mai e și o a treia posibilitate, mai creepy ca toate: prin blocarea mesajelor, am întrerupt un lanț bine calculat al Mihaelei. Fiindcă la nivel psihologic e o diferență între a primi un mail, care ți-e adresat specific ție, și a primi un comentariu, care e destinat în intenție să devină public. A nu reacționa public pentru un mail / mesaj privat în intenție e firesc. A nu reacționa public pentru un mesaj destinat a fi public, implică o decizie, o asumare. Chiar dacă știi că ai dreptate să nu-l publici, te încarci cu decizia asta, cu responsabilitatea de a nu-l publica. Cu povara deciziei. La extrem, răbufnești public și încerci să te justifici pentu ceva ce nu ai făcut. Comportament taxat ca anormal, "ce l-a mai apucat și pe ăsta, uite ce nervos e, sigur e ceva putred acolo".
Asta cred că e explicația pentru care "pretina" Mihaela nu mă mai jignește de la o vreme (cam de vreun an) prin mailuri, ca tot omu', ci numai prin comentarii pe blog. Efort minim, efect maxim. Și da, varianta asta e cea mai creepy din toate.

Momentul în care am realizat că lucrurile nu sînt așa de simple cum par, și care m-a provocat să "sap" mai adînc la rădăcina problemei, a fost azi-dimineață, cînd privirea mi s-a intersectat pentru o clipă cu a "fetei-cu-crinii". A intrat aseară pe blog și a citit toate comentariile, a văzut toate poalele date peste cap de-acolo, am identificat-o în contoare. Nu ne-am spus nimic, în afară de salutul cotidian. Dar în privirea ei am citit milă.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL ""MATERIAL DE BLOG"." ***

joi, 6 septembrie 2018

BACK IN.. 2002.

Uneori e util să ți se mai strice cȋte ceva, ca de exemplu cȋte un laptop. Fiindcă ȋți dai silința să salvezi datele ȋntr-un backup, conform "procedurii". După aia te minunezi că ce mare e backup-ul ăla, și ȋncepi să scobești prin el și constați că ai aceeași poză de 7 ori de exemplu, ȋn diferite foldere / selecții. Sau că ai zeci de poze vechi cu frunzele unui copac și fără nici o altă referință, și singura amintire de atunci, dacă e, e o durere de cap persistentă. Sau că ai foldere enorme cu pozele cuiva de care nu vrei să mai știi ori să auzi, și că ajungi să te ȋntrebi care e timpul de prescriere a unei foste relații toxice, să le ștergi. Că parcă așa zicea Delia Matache undeva, că după ce trece un timp "se prescrie". Să faci backup-ul mai mic, gen.

Uneori mai dai și peste cȋte o perlă, precum poza de aici. A fost făcută de colegul Dragoș Rădneanțu din prima echipă a Active Soft ȋn iarna lui 2002, prin decembrie, că ȋmi amintesc că era ger. Pe lȋngă fericirea intrinsecă de a freca nessu' cu un rotopercutor De Walt de 400W cu SDS Plus plin de var, care fericire se citește din plin ȋn rȋnjetul meu, mai sȋnt și alte detalii interesante ȋn poza aia. De exemplu că pe atunci cvasitotalitatea monitoarelor erau CRT și aveau filtru UV, că mouse-ul avea bilă și funcționa musai cu pad, iar padul meu de mouse era cu material textil, adică "din ăla bunu' ", că doar eram "de la IT".
Iar ȋn plan personal, ȋmi amintesc că pe vremea aia nu aveam burtă și nici păr alb, că aveam o condiție fizică destul de bună fiindcă foloseam rellativ intens bormașina aia prin pereți, că mă consideram tȋnăr, că eram ȋnsurat de peste 10 ani și că nu vedeam la orizont perspectiva vreunui divorț. Mda.

Am ȋmpărtășit asta cu prietenii, aseară și azi. M-am simțit bine.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "BACK IN.. 2002." ***