PRETEXT: Robotic Love, by TOSHIBA
Hexagram No. 64: "Before completion"
DEC 08 2012, 03:10PM
SECOND THOUGHT: Am luat decizia
(azi, acum) de a re-posta majoritatea postărilor "în cauză". Fiindcă
m-am mai liniştit, supărarea mi-a mai trecut. Fiindcă e şi ceva din mine
acolo, ceva la care ţin. Şi da, fiindcă asta am simţit.. Kill me.
The past is just the past. Just aiming for the future. My future, in peace with myself.
E decembrie deja şi-afară e, în sfîrşit, toamnă. Mă uitam azi la frunzele moarte lipite de asfalt, pe aleea dintre blocuri, în lumina înserării. Mototolite şi călcate de maşini, nervurile lor arătau precum mici scheleţele albe, contorsionate, aşa cum le-a prins cauciucul cînd le-a strivit, restul transformîndu-se în pete, transferînd asfaltului culorile lor, ca o ultimă dăruire. Cu excepţia vîntului, era linişte, maşini puţine, oameni puţini, zgribuliţi, aproape pustiu [....].
Nightcrawlers - Push the feeling on
"Here We Go" Remastered - The Matrix Tribute Video, music: DJ Drunken Master
Speranţa, singură. Lipsa - chiar şi teoretică - a şanselor de-a cîştiga. Irealitate. Incapacitatea de-a scăpa din tipare.
Ploaie deasă şi rece de toamnă, ricoşînd înalt din asfaltul negru ce străluceşte mat în întunericul omniprezent.
Şi totuşi.
Over all, DJ DM rulz.
Cam aşa ar trebui: să ne privim cu toţii în ochi, fără nici o teamă, dincolo de aparenţe, scopuri înguste, formalisme, deosebiri. Ca şi cum ar fi cineva acolo, la capătul celălalt al privirii. Da, ne-ar trebui mai întîi un pic de curaj, să depăşim propriile temeri, apoi pe-ale celorlalţi. Aşa se pare, pentru toate lucrurile semnificative în viaţă, curajul e esenţial.
Chris Rea a spus-o cel mai bine.
Chris Rea - Nothing to fear
I feel your heat in dusty whispers
The wind is cold around your moon
It's getting hard to keep our distance
I know your time is coming soon
Don't point your dream on my horizon
Don't take your rose too far from home
Please don't forget we're not each other
Each soul has black thorns of his own
[......]
I see you dancing
Your song is clear
You've got to show me, got to show me
There's nothing to fear
Nothing to fear
I have my loved ones you have yours
So let us gaze upon the feast
In god's own name let's eat together
In god's own name please come in peace
See how our children play together
While you and me we stand alone
I know we'll never be each other
If I leave you leave me alone
I see you dancing
Your song is clear
You've got to show me, got to show me
There's nothing to fear
Nothing to fear
Green Eyes by MEG 
Un stîlp vertical de lumină, legînd imposibil pămîntul de cer, far călăuzitor în pustiul de gînduri, întotdeauna acolo, destul să-nchid ochii ca să te văd. În faţa ta nimicul încetul cu-ncetul dispare, întunericul se face vizibil mai mic, neîmplinirea se retrage-ntr-un colţ, speriată, atunci cînd îţi trimiţi înainte razele albe, victorioasă.
Realitatea are parcă forme mai blînde, concretul devine brusc suportabil, vegetaţia creşte luxuriantă în jur, în aerul curat al ploii de vară, totul inspiră vizibil, adînc, la unison, chiar şi nonsensul începe să capete sens, în faţa strălucirii tale, regină.
Cascadă solară de lumină în noapte, mă urmăreşte oriunde m-aş duce, privirea strălucitoare a ochilor tăi.
Meduza Gorgona by KaSSandrA
Troznetul brusc al uneia dintre făcliile fixate în suporturile înalte, reverberat cu ecou de coloanele dantelate de marmură albă, îi abate pentru o clipă atenţia de la contemplarea propriei imagini din oglinda înaltă cît întregul perete, acoperită cu foiţă strălucitoare de aur. Îşi reprimă gestul de a privi peste umăr, cu un început instinctiv de fereală, după primele cîteva clipe. Ştie prea bine că n-are vreun motiv să se teamă, inima ei e singura care pulsează în întregul Templu, cîndva al zeiţei Atena, lăsat acum în paragină, ocolit pe departe. Mai sînt şi alte inimi acolo, nu ştie cîte, nu şi-a propus vreodată să afle exact - sute probabil - însă toate sînt acum împietrite, în piepturile împietrite ale titularilor lor, împietriţi - desigur - şi ei, în cele mai variate poziţii, după cum i-a surprins pe fiecare în parte privirea Ei ucigaşă, privirea Meduzei Gorgone.
Îşi întoarce pentru încă o clipă atenţia către imaginea reflectată-n oglindă, privindu-se critic: pielea feţei are o strălucire mată, tern - plumburie, accentuînd-i strălucirea pomeţilor şi evidenţiindu-i cutele dure de expresie, viitoare riduri adînci. Ochii tăioşi au o strălucire ciudată, neomenească, desigur. Coama bogată de şerpi în mişcare continuă sîsîie aţîţat simţindu-i nervozitatea, atacînd haotic cu colţi ascuţiţi în toate direcţiile, stropind orbeşte în jur cu venin. Cînd şi cînd cîte unul din ei se-apleacă brusc cu un şficuit ca de bici şi o muşcă de spate, de piept ori de umeri, deja nu-i mai este teamă de ei, îi îndepărtează uşor ca pe muşte, cu o scuturare din cap şi o miscare unduitoare de eschivă din şolduri şi umeri. După atîta vreme ştie că sînt inofensivi pentru ea, e imună, iar veninul îi cauterizează rănile proaspete aproape instantaneu. În urma muşcăturilor repetate, întregul ei trup, ispititor cîndva atît pentru oameni cît şi pentru zei, are acum o aparenţă metalic-solzoasă, precum o strălucitoare cămaşă de zale, mulată.
Poate ar trebui să le dea nişte lapte, sînt prea neliniştiţi, îşi spune, trecîndu-şi o mînă cu degete lungi, terminate cu pumnalele tăioase ale unghiilor, prin coama de şerpi. Se-ndreaptă încet prin coridoarele întunecate de piatră către Sala Ofrandelor, unde o aşteaptă ca în fiece zi în genunchi, cocoşat sub poverile darurilor, un sclav îngrozit, trimis de comandanţi la fel de îngroziţi ca şi el. Sacrificat dinainte, nu atît de cei ce-au decis să-l trimită, cît mai ales de propria incapacitate de a-şi depăşi groaza şi a-şi ţine ochii închişi, în prezenţa mortală a Gorgonei.
Cumplit blestemul zeiţei, îşi spune sieşi Meduza cu un zîmbet amar, poticnindu-se din loc în loc de cîte o victimă împietrită prin coridorul întunecat: frumosul ei păr de care era cîndva atîta de mîndră - transformat în mulţimea de şerpi, iar toţi cei ce îi caută privirea strălucitoare - să moară, prefăcîndu-se-n piatră. Şi asta fiindcă, nu-i aşa, s-a lăsat sedusă de un zeu - de parcă ar fi avut de ales, cine oare se poate împotrivi unui zeu?....
Se vede treaba că înţeleapta Atena nu-i atît de-nţeleaptă încît să-şi înfrîneze mînia, să depăşească momentul, să ierte ofensa. Să o facă scăpată. La urma urmei, e doar o simplă zeiţă, îi găseşte înţelegătoare scuze Meduza, nu îşi poate depăşi limitările. Zeiţa Înţelepciunii, auzi ce ironie, chicoteşte mai întîi discret prin întuneric Meduza, iar rîsul isteric se-nvolbură-n ea ca un torent şi izbucneste apoi dintr-o dată, reţinut de prea multă vreme se pare, cioburi sonore ricoşînd din pereţii de piatră, umplînd întreg Templul cu reverberaţiile profunde ale ecourilor.
Liniştea îşi revine în drepturi, în cele din urmă, rîsul ăsta defect pe-ntuneric nu-i a bună, îşi zice, uite ce face singurătatea din om - pardon, din Gorgonă - în final ajungi s-o iei razna. Îşi şterge apăsat ochii de lacrimile rîsului uitat undeva în urmă, în întunericul nesfîrşitelor culoare de piatră, în timp ce intră în Sala Ofrandelor, luminată feeric de torţe.
Şi-acolo pe Meduza Gorgonă o aşteaptă sfîrşitul legendei, ascuns în privirea rece a viteazului Perseu, ce se reflectă din scutul strălucitor. Rece şi strălucitor este şi tăişul sabiei ce-i mîngîie fulgerător grumazul, într-o ultimă clipă, strălucitoare şi ea, abandonînd-o într-o mare de linişte. Mai apucă s-audă atît, înainte de a se cufunda complet în uitare: tropotul copitelor şi întîiul nechezat al calului înaripat, divinul Pegas, ce-a aşteptat cu-atîta răbdare moartea ei, ca în sfîrşit să se nască.
Soft Watch by Salvador Dali
Cît de obosit poţi s-ajungi, care-i limita extremă de la care coarda face “plici”, mă-ntreb de-o bucată de vreme. Aia de la care-ncepi să dai rateuri, aia de la care amintirile celorlalţi despre cîte-o-ntîmplare petrecută-mpreună nu mai coincid cu amintirile tale. Cînd nu-ţi mai găseşti ritmul zile în şir, după un efort considerat normal, altădată. Cînd fugi consecvent de rutină, cu riscul de-a lăsa “unfinished tasks” să se-adune. Cînd cauţi satisfacţii în senzaţii simple – un gust, o imagine, un sunet – şi-ncerci să le simţi repetat, pînă la saturaţie. Cînd nu mai tolerezi defectele celorlalţi şi-ncepi să le spui ce gîndeşti despre ei, indiferent de consecinţe, total nediplomatic – cunoscuţi, necunoscuţi, nu importă. Cînd nu-ţi mai pasă cum apari în ochii celor din jur. Cînd bei profilactic cafele, pînă ţi se face greaţă. Cînd faci acelaşi lucru de două – trei ori la rînd, fără un rezultat aparent. Cînd foloseşti o pereche de căşti ca alibi pentru a te izola de ceilalţi. Cînd visezi aiureli în continuarea evenimentelor reale de peste zi. Cînd te eschivezi – din ce în ce mai stîngaci – de-a raspunde la întrebarea stereotipă “ce mai faci?”. Cînd începi a căuta înţelesuri profunde în privirile vecinilor de bloc. Cînd nu-ţi imaginezi c-ai putea face altceva decît să dormi, în potenţialul concediu.
Am cîteva idei despre asta, le ţin (încă) pentru mine. Într-o bună zi poate am să vi le povestesc. Dacă o să fiţi cuminţi, iar eu o să fiu ceva mai puţin obosit.
Loneliness
Fixezi cu privirea un punct imaginar, de cealaltă parte a străzii. Trecătorii te ocolesc experţi, cu eschive îndelung exersate, ca pe-un obstacol inerent. Fiindcă este evident pentru toţi, după expresia feţei tale, că în clipele astea nu vezi nimic şi pe nimeni în jur. Gîndurile îţi ocupă toată atenţia şi capacitatea de concentrare acum, eşti întoarsă cu totul către interior. În cele din urmă te căinează o babă, tîrînd după ea două plase pline cu zarzavaturi: “bine că nu te-a apucat în mijlocul străzii, maică, cine ştie, te călca vreo maşină…” Te foloseşti cu oarece eficienţă de clipa asta de luciditate forţată şi într-un final glorios te ghemuieşti pe-o bancă.
Potenţialităţi neîmplinite, ocazii pierdute, se-nghesuie să-ţi acapareze atenţia cu mirajul lor, adîncindu-te şi mai mult în tristeţe. Ştii bine că dacă te-ar iubi cu adevărat n-ai fi singură acum, ar fi lîngă tine tot timpul. Ştii bine că dacă te-ar iubi cu adevărat, ar face şi el un sacrificiu pentru tine. Cuvintele pot fi mincinoase, faptele însă spun mereu adevărul. Privind în urmă faptele cu obiectivitate, totul devine dureros de evident: te foloseşte ca pe-o umbrelă, cînd plouă – iar tu, tu te laşi folosită, fiindcă-l iubeşti. Dureros de clar, da. Ştiai toate astea şi pină acum dar refuzai să le-accepţi conştient, din cauza implicaţiilor mult prea dureroase.
De fapt ştii ce să faci, răspunsul e-n tine deja. Mai ai să-ţi aduni puterea şi să hotărăşti momentul. Atunci abia vei fi liberă, abia atunci vei putea respira ca tot omul, fără senzaţia aia îngrozitoare de pumn în plex. Atunci vei putea să bei un pahar de apă fără nodul ălă în gît.
La respectul faţă de tine însuţi ai renunţat deja, ţi-a mai rămas în schimb demnitatea. Respiri adînc, îţi îndrepţi spatele, te ridici şi mergi mai departe. Esti tristă, da, dar ţii fruntea sus şi-i privesti pe toţi drept în ochi.
"Papu" by Blanca Marzal
Recent am auzit la ştiri că în Afganistan tocmai s-ar fi autodetonat o–femeie–cu–bombă, ridicînd de la “n” la “n+1” numărul atentatelor sinucigaşe (reuşite) din acest an.
M-a înveselit mult vestea asta, o veste bună pot spune, în principal din două motive.
Întîi şi-ntîi ne-arată că afganii ăia, talibani pînă în măduva oaselor, au renunţat la ideile lor preconcepute despre rolul marginal pe care trebuie să-l accepte femeia în societatea lor tradiţională, îmbrăcată ca o mumie, fără şcoală şi preocupată, pînă acum, numai de cratiţe şi de curul puradeilor. Iată, de-acuma femeile vor fi egale cu bărbaţii acolo, dacă nu chiar un pic şefele lor.
Şi doi – sînt convins că schimbarea a fost binevenită şi bineprimită şi de populaţia – ţintă a atentatelor, sătulă să tot primească peste ochi, cînd le e lumea mai dragă, (exclusiv) organe reproducătoare masculine, proiectate generos de suflul exploziilor; iată, deci, de-acum înainte vor fi împroşcaţi cu organe feminine, mult mai moi, în primul rînd, dar şi mult mai aspectuoase. Şi cu ceva mai puţin păr decît pînă acum, ceea ce va reduce în mod măsurabil senzaţia colectivă de greaţă.
O veste bună, într-adevăr, se pare că lucrurile merg spre bine acolo, oamenii ăia sînt, evident, pe drumul cel bun.
:P
FACTS: solstiţiul de vară se va petrece în noaptea asta, la ora 03:11 AM mai exact. Astronomic, marchează ziua cea mai lungă din an. Astrologic, Soarele trece din zodia Gemeni în zodia Rac.
Realitatea subtilă a acestui eveniment e mult mai importantă de fapt, deşi prea puţini dintre noi mai sîntem încă deschişi pentru a accepta enunţul ăsta, educaţia noastră orientată spre concret ne condamnă să privim doar coaja concretă a evenimentelor, sîntem condiţionati zi de zi să ne mulţumim cu acel colţisor infim din realitate care se vede la prima privire superficială; înţelesul profund ne cam scapă, nu mai avem timp şi chef pentru el, nu avem de fapt ochii formaţi – şi-i chiar obositor, nu-i aşa, e ca şi cum te-ai duce-n război fără arme – să-l percepem deghizat în forma lui eminamente ocultă, discretă, cum ziceam – subtilă.
Solstiţiul aduce cu sine o descătuşare enormă de energie vie, tot ce e viu se-ncarcă de ea, precum florile se deschid şi se-ntorc după soare, vrăjite. Şi evenimentele ce se petrec în această baie de energie sînt profund afectate, e-o plinătate de-ntîmplări la marginea logicului, intrînd serios pe tărîmul magiei.
În noaptea asta fetele de măritat îşi visează ursitul, supunîndu-se unui ritual complex pentru a afla: dacă-i urît ori frumos, sărac ori bogat, slab ori voinic, cu noroc ori fără. În noaptea asta gîndurile de iubire sînt de neoprit, îşi ating ţinta, dărîmă totul în cale, ca un val de flux; sîntem mai mult ori mai puţin conştienţi de asta.
În noaptea asta de vis broscoii ies pe marginea drumului şi-aşteaptă şansa lor (reală acum, în ciuda improbabilităţii ei aparente) de a se transforma în prinţi – dacă nu ştiaţi, asta se-ntîmplă numai şi numai dacă sînt sărutaţi (pasional, evident, mai încape vorbă) de prinţese frumoase, cu şoldul înalt, cu piciorul mic şi cu pasul uşor, cu părul roşu ca jarul mocnit, cu ochi verzi enormi şi cu degete fine. Genul de prinţesă pentru care bărbaţii uită să mai plece cu maşina de la stop, expunindu-se fără crîcnire înjurăturilor şi claxoanelor, despre genul ăsta de prinţesă vorbesc eu aici, ştii tu bine de care. DANGEROUS.
În noaptea asta de vis vrăjitoarele pun cu certitudine de-un consiliu / sabat, într-un loc izolat din padure, unde tu nu le vezi, doar le-auzi murmurînd vrăji amestecate cu vîntul uşor ce mişcă crengile copacilor. Da, acolo fac vrăji, evident, ce credeai tu, naivule. Îmi place ideea de vrajă – şi vrăjitoarele-mi plac, mereu am fost masochist.
În noaptea asta fermecată ielele bîntuie pădurile, în căutare de prospătura (FRESH MEAT), iar dacă le-ntîlneşti e musai să nu te uiţi la ele, că de-ţi prinde vreuna privirea îţi strîmbă nasul şi gura, şi-apoi rămîi aşa. BEWARE.
În noaptea asta două blocuri de calcar se iau la braţ şi merg la plimbare, discutînd încetişor de una şi de alta, cum a remarcat Stanislaw Lem.
În noaptea asta unii-şi permit să dispară după un cot al drumului, cu tot cu maşină, aşa cum a observat cu fineţe Mircea Eliade.
Tu pe cine-ai visat, ce-ai simţit (ori pe cine), unde ai fost şi cu cine, în noaptea asta magică? În locul tău aş face-un efort şi mi-aş aduce aminte. Cine ştie, s-ar putea să constaţi că prinzi “din aer” ceva important. Eu mi-aş nota pe ceva, în locul tău.
Conţinutul postărilor din acest site îmi aparţine, zeci de mii de neuroni morţi pînă acum (vreo 2 făraşe cu vîrf, în total) stînd dovadă acestui fapt. Ca urmare, reproducerea şi republicarea textelor mele, totală sau parţială, pe orice fel de suport, fără acordul meu, se va face numai cu marcarea lor (ca citat, cu ghilimele, de exemplu) şi indicarea sursei (autor + dată postare + URL blog, URL blog sau cel puţin link spre blog). Pentru moment.
Yours,
JOKER (Gabriel Bardac)
