1. Evil queen's beauty treatment (on "Mirror, Mirror")
The Annoying Thing :P
Cum ar fi să fii un bit. Un bit mititel de informaţie, da, plimbîndu-te de unul singur cu viteza de drift prin magistrala aia de patru sute de megahertzi, ducînd cu tine un crîmpei de informaţie pură, de la la sursă şi pînă la receptor. Ajuns la capăt, chip-uri harnice şi neobosite te vor pune mai întîi într-o stivă din memoria RAM, te vor încărca într-un buffer, apoi vor trimite după tine o subrutină, cam bleagă de felul ei, ce-i drept, să te cicleze de un număr finit şi mare de ori, profitînd de clock-ul ăla de doi gigahertzi din procesor, după care or să te-arunce. Nu, nu la întîmplare, pe jos, Doamne Fereşte, cum poţi măcar să te gîndeşti la aşa ceva? Au contactele aurite cu toţii, să ştii, nu sînt barbari – te vor arunca într-un container de reciclare, Recycle Bin îi spune. De acolo te vor mai trimite în cîteva misiuni, din nou ştafetă de informaţie pură, să bîntui cu viteza regulamentară de drift prin magistrala aia de patru sute de megahertzi, pînă la binemeritatul shutdown.
În tot timpul ăsta o sa fii absolut singur, aşa cum îţi doreşti, toţi vor avea grijă să-ţi protejeze sensibilitatea, să nu te deranjeze, să te lase în pace, în durerea ta. Prezenţa celorlalţi biţi în preajmă te-apasă, nu poţi să-i suferi în jurul tău, aşteptînd parcă ceva de la tine. Presîndu-te cu prezenţa lor enervantă. Ai putea avea chiar şi reacţii agresive, cînd te enervezi faci urît, găseşti atunci instinctiv punctul cel mai sensibil al oricui se află – fatalmente – în apropierea ta şi îl loveşti cu toată puterea. S-a mai întîmplat o dată chestia asta, au încercat atunci să te facă din soft, să nu te prinzi că mai erau şi alţi biţi pe-acolo. Nu le-a mers, te-ai prins şi ai făcut urît – evident – au trebuit atunci să rebuteze sistemul… S-au întrerupt vreo duzină de procese, complet neaşteptat, a dispărut o grămadă de informaţie, munca de zile întregi.
Să le fie învăţătură de minte, să ştie mătreţele alea de programatori, de acum înainte, ce înseamnă un bit nervos.
Soft Watch by Salvador Dali
Cît de obosit poţi s-ajungi, care-i limita extremă de la care coarda face “plici”, mă-ntreb de-o bucată de vreme. Aia de la care-ncepi să dai rateuri, aia de la care amintirile celorlalţi despre cîte-o-ntîmplare petrecută-mpreună nu mai coincid cu amintirile tale. Cînd nu-ţi mai găseşti ritmul zile în şir, după un efort considerat normal, altădată. Cînd fugi consecvent de rutină, cu riscul de-a lăsa “unfinished tasks” să se-adune. Cînd cauţi satisfacţii în senzaţii simple – un gust, o imagine, un sunet – şi-ncerci să le simţi repetat, pînă la saturaţie. Cînd nu mai tolerezi defectele celorlalţi şi-ncepi să le spui ce gîndeşti despre ei, indiferent de consecinţe, total nediplomatic – cunoscuţi, necunoscuţi, nu importă. Cînd nu-ţi mai pasă cum apari în ochii celor din jur. Cînd bei profilactic cafele, pînă ţi se face greaţă. Cînd faci acelaşi lucru de două – trei ori la rînd, fără un rezultat aparent. Cînd foloseşti o pereche de căşti ca alibi pentru a te izola de ceilalţi. Cînd visezi aiureli în continuarea evenimentelor reale de peste zi. Cînd te eschivezi – din ce în ce mai stîngaci – de-a raspunde la întrebarea stereotipă “ce mai faci?”. Cînd începi a căuta înţelesuri profunde în privirile vecinilor de bloc. Cînd nu-ţi imaginezi c-ai putea face altceva decît să dormi, în potenţialul concediu.
Am cîteva idei despre asta, le ţin (încă) pentru mine. Într-o bună zi poate am să vi le povestesc. Dacă o să fiţi cuminţi, iar eu o să fiu ceva mai puţin obosit.
Evident că am o părere. Obiectivă, evident, dacă tot mă-ntrebi, deşi din punctul de vedere al celorlalţi părerea mea e adesea cît se poate de subiectivă. Şi ţin la părerea mea, evident. La urma urmei ce e atît de rău să fii subiectiv, doar asta înseamnă că sîntem subiecţi / subiecte, nu-i aşa, deci nu obiecte, echivalează cu o creştere în grad, să fii subiectiv, pînă la urmă, înseamnă că eşti om, nu piatră la marginea drumului, bordură de trotuar, ceva. Egourile noastre torc precum mîţele sătule şi mîngîiate pe spate, se-aude cum torc pînă în stradă deja.
Deci ne adunăm cîţiva oameni laolaltă şi ne dăm fiecare cu părerea. Step by step ne luăm la ceartă de fapt – mai întîi contre fine, ironii – apoi ne ambălam din ce în ce mai tare, ton ridicat, tot tacîmul. În genul: o vorbă bine zisă-i ca o flegmă, o flegmă face cît o palmă, o palmă valorează cît un pumn, un pumn contează cît un genunchi în burtă, un genunchi… cred c-ai prins ideea.
Uite unde-am ajuns. Şi-acum întrebarea e cum o scoatem la capăt, cum ne-mpăcăm după asemenea ceartă. Soluţia e simplă, îţi spun eu: apelăm la pitici. Piticii mei or să vorbească cu piticii tăi şi cu-ai lor, să se-nţeleagă mai întîi între ei, piticii, zic eu, ca băieţii. Cum, nu ştiai – toţi avem piticii noştri, e un fapt cunoscut. Deşi sînt fiinţe destul de improbabile de felul lor, piticii sînt destul de vizibili dacă ştii cum să priveşti realitatea, din ce unghi adică, îţi trebuie o stare interioară specială pentru asta, e-adevărat, precum şi vreo două sticle de vin la bord măcar s-o atingi. Există o întreagă teorie privind probabilitatea de apariţie a piticilor, Stanislaw Lem a calculat chiar şi un coeficient de piticizare, care este din păcate mult mai mic decît coeficientul de balaurizare, şi asta se-ntîmplă pentru că – te-ai prins, nu-i aşa – un balaur e pur şi simplu mai puţin improbabil decît un pitic. Desigur, mai trebuie să amplifici un pic improbabilitatea, pentru a face ca lucrurile improbabile să se petreacă mai abitir, dar ăsta-i un mizilic, nici nu ştiu de ce îţi consum timpul cu amănunte tehnice.
A, da, să nu uit, să ai mare grijă la balaurii care colcăie prin zonă deja, nu mai ai loc de atîţia balauri, au aparut peste tot de cînd ai început să te joci cu probabilităţile, fiinţă subiectivă ce eşti – şi pe deasupra, beţiu ordinar.
Conţinutul postărilor din acest site îmi aparţine, zeci de mii de neuroni morţi pînă acum (vreo 2 făraşe cu vîrf, în total) stînd dovadă acestui fapt. Ca urmare, reproducerea şi republicarea textelor mele, totală sau parţială, pe orice fel de suport, fără acordul meu, se va face numai cu marcarea lor (ca citat, cu ghilimele, de exemplu) şi indicarea sursei (autor + dată postare + URL blog, URL blog sau cel puţin link spre blog). Pentru moment.
Yours,
JOKER (Gabriel Bardac)
