First Step: Close Encounter of the Third Kind
Matt Cardle - First Time Ever I Saw Your Face
Butterfly Apple
* Miez (… mieji?...) de nucă “instant” (iei cîte două-trei nuci, le strîngi în pumn şi le spargi, trust me, înveţi repede), scăpate în miere de salcîm şi pescuite apoi, one by one, cu linguriţa; totul se-ntîmplă iarna, în bucătărie, la căldură, în timp ce afară viscoleşte iar la buletinul hidrologic anunţă, din zece în zece secunde, “gheaţă la mal”.
* Lămîie stoarsă într-un pahar, peste care pui mult-mult zahăr şi-apoi o linguriţă cu vîrf de cacao şi-amesteci bine-bine, pînă ajunge un sirop de consistenţa mierii şi complet uniform; combinaţia asta o laşi (minim) şase ore la temperatura camerei, acoperită cu un şervetel doar. Citronadă cu gust unic, de fiecare dată altul, de băut pe verandă, după-amiaza, vara, la ţară, neapărat citind un roman de aventuri.
* Ness rece şi tare, moderat de dulce sau chiar amar (dacă eşti cu adevărat rezistent) peste care torni cu ură o cantitate aproape egală de suc de portocale direct din cutie; in extremis merge şi Fanta. Poate singura ta şansă să parcurgi (fără s-o iei razna) restul materiei, pentru examenul de a doua zi.
* Tot ce are (ori care face) coajă comestibilă: coaja de pîine, coaja de măr, caimacul laptelui proaspăt fiert, coaja mămăligii, coaja (tare) de la caşcaval, coaja (arsă, eventual) de la placintă, toate îmi plac. Daca aş gusta coaja universului, arsă un pic pe la margini, cred că şi aia mi-ar plăcea.
* Un cub cît două cutii de chibrituri de margarină “Marga”, un cub tot atîta de mare de marmeladă, două triunghiuri de brînză topită, şase pesmeţi soldăţesti şi-un ceai “no name” de cazan, asortat cu o amintire de zahăr şi-un fir de bromură, neapărat dintr-o cană metalică – mic dejun cazon de fiecare zi, total lipsit de imaginaţie dealtfel. Nu seamănă cu nimic altceva.
* Brînză telemea tăiată în felii subţiri şi ţinută cîteva clipe pe cerul gurii, în aşteptarea cafelei calde, neapărat. Componentă de bază a micului dejun al campionilor, te umple de energie pentru tot restul zilei.
* Gustul amar al codiţei de măr galben şi dulce, strivită-ntre dinţi. Dupa ce ai mîncat mărul, neapărat. Iarna, la gura sobei, cu o pătură groasă pe genunchi.
* Pepene roşu (dulce şi foarte zemos) cu pîine neagră, vara, la ţară, în soarele crud al amiezii.
* Borş rece din frigider, înghiorţăit pe-ascuns noaptea, direct din sticlă. În vîrful picioarelor goale, să nu audă părinţii că încă nu te-ai culcat, că încă citeşti romane, la ora asta, cu veioza sub pătură.
* Gustul viitorului – ăsta mereu mi-a plăcut – îl simţi cum te loveşte ca o rafală bruscă de vînt, răvăşindu-ţi părul şi tăindu-ţi respiraţia. Se-ntîmplă numai de cîteva ori în viaţă, să ştii. Daca eşti pe fază, inspiri adînc.
Model: Oscar R.
Ionuţ cîntă în corul bisericii. Inspirat, cu o voce profundă, de bas, adesea cu ochii închişi. Cînd îi deschide, îşi ridică privirea către sfinţii pictaţi pe pereţi şi-apoi o întoarce încet catre mulţimea credincioşilor. E-nalt deci se uită departe, peste capetele celor din faţă, pîna hăt, la intrare, acolo unde se vînd lumînări şi se pupă icoane. Privirea lui, ca un far de ceaţă, baleiază, tacticos, întreaga biserică; atinge mai întîi creştetul plecat al unei blonde şterse, apoi pe-al unei brunete ochioase şi pline de personalitate de-alături şi-apoi mai departe, oprindu-se cînd şi cînd asupra vreunei prezenţe mai incitante. Dacă cineva îşi încrucişează privirea cu el – “fuge” în cealaltă parte, timid. În timpul ăsta cîntă într-una, neobosit, basul lui vibrant ne pătrunde pe noi mai întii, reverberîndu-se apoi, prin boxele montate afară, peste întreg cartierul.
Cînd nu cîntă, Ionuţ se plimbă într-una, înainte şi-napoi. Se mişcă printre enoriaşii patrunşi de evlavie uşor, cu mişcări continue, parcă numai din muşchi, emanînd o senzaţie de forţă, de masivitate reţinută. Ca şi cînd ar conduce un tanc numai din vîrful degetelor. Atunci cînd te ocoleşte în înghesuială, pectoralii lui joaca uşor, alternativ, la fiece pas, sub camaşa subţire, de vară. Se poartă ca şi cum n-ar fi tocmai conştient că polarizează atenţia şi asta îl prinde.
De Sfîntul Ioan toate băbuţele şi toate broscuţele au avut pretextul perfect să se duca să-l pupe, una n-a ratat ocazia asta, l-au pupat fiecare de cîte două-trei ori, pe amîndoi obrajii. Se apleca săracul de la jumătate ca să-l poata pupa, a fost o emulaţie feminină atunci, iar el, şobolanul, s-a lasat mîncat, uşor încurcat, cu un zîmbet discret, lipit poznaş în colţul gurii.
Ştiu pe cineva – persoană feminină – care aşteaptă prilejul să-l roage să-i fie model, pentru o şedintă foto. Sau două.
Ionuţ cîntă bas în corul bisericii, cîntă cu talent, pentru noi şi pentru întreg cartierul. Atunci cînd nu se plimbă printre noi, cîntă.
by Mighty Optical Illusions
O femeie puternică, o femeie bazată, asta visezi uneori. Cum ştii că-i bazată? Simplu: o pui într-un pahar, cu nişte zahăr, cam are nevoie (acreală are destulă în schimb, de la mama ei). Torni nişte apă peste şi-o amesteci cu linguriţa, în sensul acelor de ceasornic, neapărat; în final, dupa ce se-nvîrte bine, coboară la fundul paharului, dacă-i cu adevărat bazată.
Să stai alături de femeia ta bazată, la umbra ei protectoare, uite asta-i cu adevărat o perspectivă, nici ploaia nu te udă, nici vîntul nu te bate acolo. Discuţi cu ea musai numai lucruri concrete, cu finalitate imediată, lucruri bazate adică, chestiile abstracte ricoşează pe suprafata ei lucioasă precum apa pe solzii de peşte, la un unghi de reflexie riguros egal cu unghiul incident. Dacă vrei să-i dai papucii, să nu mai vorbească cu tine adică, uite o metodă simplă şi eficientă: ţine-i o dizertaţie, ceva, de pildă despre conceptul de artă pentru artă sau despre sensul profund al existenţei, musai într-o perspectivă holistică. Cea mai elegantă metodă de a încheia o relaţie e să îl faci pe celălalt să cedeze primul.
Numai să ai grijă, amice, chestia asta se cam ia, dacă stai prea mult timp prea aproape o să constaţi într-o bună zi cu soare că şi tu ai ajuns un bazat. Cum ştii c-ai ajuns şi tu bazat? Păi simplu: te pui (pe tine, de data asta) într-un pahar...
Aş vrea să-ţi înteleg structura, sînt antropolog şi-aş vrea să te-nţeleg. Interesul meu e pur ştiinţific, sînt cercetator, studiez Eternul Feminin, deci stai relaxată, nu-ţi trag clopotele, ţi se pare ţie. Întotdeauna prima impresie-i greşită, ştiu ce spun, doar sînt expert în domeniu. Aşa e privirea mea obişnuită, n-am ce face, am genele lungi şi sprîncenele mobile (le pot arcui la comandă, independent, pot să-ţi fac o demonstraţie dacă vrei...) dau tuturor femeilor impresia greşită că m-aş uita după ele, după fundul lor mai exact. Cînd colo interesul meu e pur ştiinţific, sînt antropolog prin vocaţie. Deci sufletul tău mă interesează de fapt, de el vreau eu să m-apropii, trupul ţi s-a nimerit din întîmplare prin zonă şi stă drept în drumul către sufletul tău, de-aia tot dau peste el. Absolut fără intenţie.
Deci trust me, doar sînt om serios, deja am o notorietate de om serios care a-nceput să mă enerveze chiar şi pe mine.
Ia zi, jupîne, încă mai ţii pe birou, într-un loc extrem de vizibil, cartuşul ăla cu “alice” de urs? Ce amintiri, ce nostalgii... Dacă ai pune pe hîrtie o parte măcar din ce ai văzut pînă acuma în viaţă, ai scrie un roman, read my lips.
Uite-aşa mi te imaginez:
Stai şi fumezi în colţu’ tău o ţigare, ai ochii mijiţi de la fum. Lapopul stă strîmb pe genunchi, iar tu completezi un tabel uşor sictirit cu o mînă, în timp ce vorbeşti din colţul celălalt al gurii la mobilul înţepenit între ureche şi umăr. Monosilabic dar ferm. Din cînd în cînd privirea ta se pierde undeva, departe, visezi poate la un muşchi de mistreţ, afumat atîta cît trebuie şi udat cu vin roşu de ţară, la un popas, sau poate visezi la ATV-ul pe care ţi-l doreşti, să te zbengui cu el prin hîrtoape. Poate îţi spui nostalgic, acolo, în forul tău interior: unde eşti tu, libertate, un bărbat adevărat nu poate fi ţinut în birou, între patru pereţi, ce pana mea, trebuie lăsat să vadă orizontul cînd şi cînd, să zburde prin păduri, fără semnal la mobil, cu puşca pe umăr şi cîinele la picior. La fiecare pas să calce pe jir, la fiecare respiraţie să simtă mirosul de cetină.
Însă tu eşti un om cu răspunderi acum, ai familie şi termene limită. Poate de aia ai şi-nceput să albeşti, mai întîi pe la tîmple, apoi în continuare spre creştet. Mai ai şi-o grămadă de prieteni aud, principalul motiv fiind acela că nu te lasă inima să nu-i ajuţi cînd au vreo nevoie. Dacă mă supără cineva ştiu la cine să apelez, you’re always there for your friends.
Te-aş mai peria un pic da’ ştiu bine că nu prea te omori cu cititul, tu mergi direct la esenţa, ca glonţul ăla de la-nceput.
P.S.: M-ai întrebat dacă mă droghez că prea scriu ciudat. Mă tachinezi, măi dragă, ştii prea bine că cei ca mine n-au nevoie de droguri, ne descurcăm în mod onorabil cu ce-avem în creier deja.
Pleoape vinete şi grele de marmură plecate peste ochii enormi, umbrind cu genele de marmură neagră obrajii maţi – evident, de marmură – cu pomeţii uşor ridicaţi; nasul fin cu nări imposibile, sculpturi aproape transparente, abia umbrind buzele senzuale de marmură roşie ce şoptesc parcă ceva, cuiva, peste umăr, un secret desigur, tot de marmură cred, altminteri nici nu s-ar putea. Privesc hipnotizat ore în şir reţeaua profundă ce se-ntrevede strălucind în adîncimea marmoreana a braţelor, pe umerii goi şi-atît cît pot vedea, în continuare pe ceafă şi-apoi în jos pe spate. Marmura, visul de aur al tuturor statuilor, de-acum şi din toate erele umanităţii.
Totul se petrece într-o sală de marmură, c-o fereastră enormă deschisă larg spre sud într-o piaţă de marmură, dispusă oarecum către vest faţă de centrul enormei metropole de marmură, luminată feeric de razele blînde ale soarelui de marmură, suspendat cumva, în ciuda fizicii cunoscute nouă, pe un cer de marmură străvezie.
Vîntul fierbinte aduce în rafale o pulbere fină, spulberînd reveria. După gust, cred că e nisip.
De vreo cîteva luni de cînd mă chinuie talentul mi se-ntîmplă să dorm în medie 5 ore pe noapte. Ca o consecinţă firească se pare, zi după zi văd cum se ţese în juru-mi un soi de transă ce mă-nveleşte ca un prosop moale şi cald la ieşirea din baie. Şi ţine adesea de cînd plec la scîrbici şi pîna mă-ntorc acasă, colbuit de gloria succeselor profesionale, reconfortante şi pline de miez.
Are şi părţi grozave forma asta de oboseală extremă, întîmplările din jur au o altă cadenţă, un ritm ca de reggae şi o gramadă de gesturi şi vorbe ale celor din jur, trecute cu vederea de regulă, au scop şi-nţeles în sfîrşit, am ajuns să mă simt nesimţit dupa ce dorm prea mult, dacă stau şi mă gîndesc bine nici nu prea mă miră, unii îmi spun că sînt nesimţit tot timpul.
Deja văd cum cîţiva dintre voi dau din cap cu-nţeles, s-a ţăcănit în sfîrşit băiatul ăsta adică, I knew it, puteam să pun pariu că e ceva în neregulă cu el, am văzut de mult că străluceşte ceva ciudat în privirea lui, toţi o iau razna pînă la urmă, era prea frumos să fie-adevărat, bufniţele nu sînt ceea ce par a fi (surpriză, cîţiva neuroni fac deja simpatice scurtcircuite, bufniţele sînt din alt film, ăla cu Laura Palmă, dar le primesc cu drag la mine, în filmul meu e loc pentru toate bufniţele, chiar dacă ştiu bine că nu sînt ceea ce par a fi).
Numai atît vă mai spun ca să muriţi de invidie: doar eu, aflat în starea mea de graţie, îi aud pe portari vorbind în versuri, iar fetele trec pe holuri doar pentru mine în pas elegant de dans irlandez tradiţional, zi după zi.
Conţinutul postărilor din acest site îmi aparţine, zeci de mii de neuroni morţi pînă acum (vreo 2 făraşe cu vîrf, în total) stînd dovadă acestui fapt. Ca urmare, reproducerea şi republicarea textelor mele, totală sau parţială, pe orice fel de suport, fără acordul meu, se va face numai cu marcarea lor (ca citat, cu ghilimele, de exemplu) şi indicarea sursei (autor + dată postare + URL blog, URL blog sau cel puţin link spre blog). Pentru moment.
Yours,
JOKER (Gabriel Bardac)
