Ia zi, jupîne, încă mai ţii pe birou, într-un loc extrem de vizibil, cartuşul ăla cu “alice” de urs? Ce amintiri, ce nostalgii... Dacă ai pune pe hîrtie o parte măcar din ce ai văzut pînă acuma în viaţă, ai scrie un roman, read my lips.
Uite-aşa mi te imaginez:
Stai şi fumezi în colţu’ tău o ţigare, ai ochii mijiţi de la fum. Lapopul stă strîmb pe genunchi, iar tu completezi un tabel uşor sictirit cu o mînă, în timp ce vorbeşti din colţul celălalt al gurii la mobilul înţepenit între ureche şi umăr. Monosilabic dar ferm. Din cînd în cînd privirea ta se pierde undeva, departe, visezi poate la un muşchi de mistreţ, afumat atîta cît trebuie şi udat cu vin roşu de ţară, la un popas, sau poate visezi la ATV-ul pe care ţi-l doreşti, să te zbengui cu el prin hîrtoape. Poate îţi spui nostalgic, acolo, în forul tău interior: unde eşti tu, libertate, un bărbat adevărat nu poate fi ţinut în birou, între patru pereţi, ce pana mea, trebuie lăsat să vadă orizontul cînd şi cînd, să zburde prin păduri, fără semnal la mobil, cu puşca pe umăr şi cîinele la picior. La fiecare pas să calce pe jir, la fiecare respiraţie să simtă mirosul de cetină.
Însă tu eşti un om cu răspunderi acum, ai familie şi termene limită. Poate de aia ai şi-nceput să albeşti, mai întîi pe la tîmple, apoi în continuare spre creştet. Mai ai şi-o grămadă de prieteni aud, principalul motiv fiind acela că nu te lasă inima să nu-i ajuţi cînd au vreo nevoie. Dacă mă supără cineva ştiu la cine să apelez, you’re always there for your friends.
Te-aş mai peria un pic da’ ştiu bine că nu prea te omori cu cititul, tu mergi direct la esenţa, ca glonţul ăla de la-nceput.
P.S.: M-ai întrebat dacă mă droghez că prea scriu ciudat. Mă tachinezi, măi dragă, ştii prea bine că cei ca mine n-au nevoie de droguri, ne descurcăm în mod onorabil cu ce-avem în creier deja.
Acum o zi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu