JOIA MARE – FILE DE JURNAL. PLOUATE MĂRUNT, ÎNTRADINS

Ciudată zi, Joia Mare... deşi catastrofă n-a fost, s-o trăiesc înc-o dată n-aş vrea.
Today rutina s-a rostogolit peste mine de-odată, compactă, plapumă groasă şi plină de cîlţi, îmbîcsind în cădere puţinul aer proaspăt din jur. Şi s-a terminat aşa cum a-nceput, cu aceeaşi senzaţie de overload şi singurătate ascuţită. De cîteva ori m-am pomenit înjurînd de unul singur, tare, doar să m-aud, să ştiu că exist; mi-au ţiuit urechile de singurătate, aşa că am dat toate alea tare, de strigam unii la alţii, să ne putem înţelege. Plus efortul uriaş de-a mă uita printr-un om ca şi cum n-ar fi acolo, plus reciproca, pentru cinci minute m-am simţit translucid. Oamenii se enervează de-aiurea şi după aia rămîn aşa, enervaţi, nonsens palpabil aproape. “Scrîşnirea dinţilor” se întrevede la fiece colţ de culoar, din ce în ce mai metalică. În final, ploaia nici nu mai contează.
A fost şi-un fir de lumină: un prieten uitat de ani întregi a ieşit din uitare, volubil, refreşant, optimist. Deci mai e o speranţa, se poate.
Presimt că mîine va fi la fel. Sau mai rău…

Dă Doamne ca toate astea să aibă un sens, măcar atît, over all.