Minus infinit:
Tu nu mai vorbeşti cu mine, nu vrei. Orice vorbă ţi-aş spune mi se-ntoarce-napoi aşa cum a plecat, la fel de singură, ca bumerangul, completînd un superb elipsoid strălucitor în enormul spaţiu ce deja ne separă, aşa cum ţi-ai dorit, dealtfel. În cîteva zile a-nceput să se adune şi tăcerea în teancuri, ea însăşi excelentă izolatoare fonică fiind, precum vata de sticlă, abrazivă dar bună. You wish.
Plus infinit:
Nu-ţi dai seama că spui totul, tăcînd, absolut fără nici un cuvînt. Şi spate în spate cînd stăm, fără să trag cu urechea măcar, te-aud de parcă ai striga prin toţi porii, te aud ca şi cum te-aş vedea, parcă ai sări în faţa mea, cu părul vîlvoi, în roşu strident, fard negru felin şi cu unghii. Mă asurzeşti strigînd cu tot trupul, să n-ai nici o-ndoială, deşi taci, să ştii că te-aud. My fault.
Plutind în spaţiul configurativ dintre minus şi plus infinit, nici cal nici măgar adică, te privesc cu figura cvasiinteligentă şi total lipsită de complexe a celui ce s-a uitat cinci minute la bec şi vede-apoi doar filamente, oriunde s-ar uita, ore în şir.
“În vis ca o apă, mă scurg printre pietre, mă aşteaptă chipul tău la liman”, spunea cîndva un om cu talent.
Oare mă vezi?... Mă auzi?... Închid ochii, ascult tăcerea cum curge. Presupun că da.
Acum 21 de ore
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu