Mai întîi te-ntinzi în pat şi te uiţi vreun minut în sus, căutînd cu privirea un semn, un înţeles ceva, pe tavan; evident, nu-l găseşti. Durerea din plexul solar încă n-a dispărut, e încă acolo şi-ţi taie respiraţia. Ceva (experienţa?...) îţi spune că trebuie să preiei controlul durerii. Deci arma secretă. Inspiri adînc, închizi apoi ochii şi expiri într-un oftat sonor, sacadat şi uşor descrescendo, aşa cum făcea mamaia Ivana, Dumnezeu s-o ierte: “Eee-he-he-he-he-hee...” şi după o scurtă pauză, completa încetişor, constatativ, privind undeva, departe, peste ochelari, cu ochii ei albaştri şi trişti: “Păcatele mele, maică.” Mda, parcă s-a mai liniştit durerea, simţi doar vînătaia pumnului în plex de mai-nainte, măcar acum poţi să respiri. Începi să te mişti încolo şi-ncoace, căutînd instinctiv cea mai puţin dureroasă poziţie şi după vreo zece minute ajungi ca un covrig, cu jumatate din pătură adunată mototol în braţe. Şi-nvîrţi într-una în minte întrebarea pe care ţi-o tot pui de-o bucată de vreme: cît de trişti avem dreptul să fim cînd pierdem un prieten, te tot întrebi pîna ajungi din nou la pumnul ăla în plex şi-apoi din nou la oftat, again and again.
Respiri uşor într-un final, ai grijă să nu sperii vînătaia aia şi gata, ai scăpat, acum în sfîrşit poţi să dormi şi tu ca omu’. Secretul este, prieteni care încă mai sînteţi, să nu te gîndeşti la absolut nimic. Să fii ca un puf de păpădie în vînt.
Acum 21 de ore
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu