NEMULŢUMIREA DE BINE. BINELE CELORLALŢI [REPOSTARE]

GreenFaceLana
Nemulţumirea i se revarsă din priviri într-o deversare continuă şi sinuoasă de valuri, concentrică. Coboară apoi, pătură grea, la nivelul podelei, se-adună încet de jur împrejurul gleznelor, compactă precum ceaţa de scenă.
Cutele fine converg şi ele radial către buze, gura uscată de pungă legată strîns cu un şnur, în ciuda tuturor celorlalţi.
Orice i-ai spune nu-i e pe plac, cu un minim efort găseşte cusur în tot ce se-ntîmplă să-i stea împrejur mai mult de două secunde. Ucide cu premeditare rîsul cu o simplă ridicare din umeri, duşmăneşte în mod natural buna dispoziţie, are un talent special, unic. Încorporat, din construcţie.
Se hrăneşte cu vise, vise vii, suculente, vise pline de sevă - visele celorlalţi, evident - pe care le prinde din zbor cu mişcări precis coordonate atunci cînd îi trec pe lîngă urechi, fîlfîind din aripile alb - străvezii cu atîta inconştienţă. Nici măcar un vis nu i-a scăpat pînă acum, consideră asta un motiv de mîndrie, deoarece sînt proaspete, verzi şi-atît de gustoase. Numai speranţa din vise n-o poate înghiţi de nici o culoare, i se prelinge-napoi de-a lungul unei cute a gurii uscate, firişor alb - lăptos, mai întîi adunîndu-i-se pe bărbie şi-apoi picurînd strălucitor pe jos, la răstimpuri.

Lasă în urmă o dîră inegală de puncte şi linii, mesaj morse către întreaga lume, criptînd pe vecie în sine ura de idealuri, ura de vise, ura de speranţă, ura de viaţă. Ura de starea de bine a celorlalţi, jignitoare prin simpla ei existenţă.


Am avut acum din nou, peste ani, exact aceleaşi senzaţii acute de lipsă de perspectivă şi de sens ca şi-atunci. Probabil fiindcă totul e ciclic, de aia. Nici atunci nu le-am acceptat ca părţi fireşti ale vieţii, ei bine, nici acum. Pentru că pur şi simplu nu sînt.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "NEMULŢUMIREA DE BINE. BINELE CELORLALŢI [REPOSTARE]" ***

MOCIRLǍ

Depeche Mode - Lie to Me [Dominatrix Remix 2009]


Se făcea că eram înconjurat de mocirlă. Murdărie neagră, vîscoasă, lipicioasă, rece, revărsîndu-se din toate părţile printre copacii uscaţi, ca dintr-un enorm vulcan noroios. În aer, tăcere tristă, cu accente macabre. Paşi înfundîndu-se, mai întîi pîn' la gleznă, apoi din ce în ce mai sus, pînă peste genunchi, pe măsură ce înaintam. [....]

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "MOCIRLǍ" ***

NU E PE LUME DESTULĂ FASOLE

Alte vremuri, aş putea spune chiar altǎ viațǎ. Şi totuşi, suspect de familiar.
Mel Brooks – Blazing Saddles

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "NU E PE LUME DESTULĂ FASOLE" ***

ÎN CĂUTAREA REALITĂŢII PERFECTE

Johnny Mnemonic by Robert Longo
Interesantă Realitate am nimerit de data asta, îşi spune J. meditativ. Pe-aici e înconjurat de aceleaşi aproximativ zece persoane, multiplicate fiecare în sute de variante distincte, unii îi sînt prieteni, alţii duşmani, majoritatea însă îi sînt de-a dreptul indiferenţi. Nici atmosfera nu e cine ştie ce veselă, umorul de calitate parcă a dispărut, precum ceaţa împrăştiată de vînt, toţi fac glume proaste, cînd fac. Parcă e un campionat în a spune lucrurile pe ocolite, pe după cireş, curajul de-a privi realitatea în faţă a rămas rătăcit pe undeva, aruncat la întîmplare, prin curte. În mod complet egoist, toţi vor cîte ceva pentru ei, în genere lucruri, aspiraţiile lor de la viaţă se limitează doar la atît. Iar cei ce încă visează se-ascund mai mereu în ei înşişi, parînd cu mai mult sau mai puţin succes tot ceea ce li se întîmplă în Realitate.
J. se decide în cele din urmă că nu îi place aici. Mai aruncă încă o privire în jur, pătrunzîndu-se pentru ultima dată de lumina mohorîtă şi rece, apoi închide ochii şi declanşează secvenţa automată de întoarcere. Percepe mai întîi prin scaun vibraţia surdă a echipamentelor înghesuite în jur, aude un ţiuit în fundal, descrescendo, coborînd progresiv de la aproximativ o mie de hertzi. Îşi scoate cu grijă casca încinsă, plină de fire şi senzori şi care îi blochează acum complet cîmpul vizual, apoi îşi aprinde tacticos o ţigară. Mda, interesantă Realitate îşi spune J., învăluit în norul albastru de fum. Plină însă de imperfecţiuni, mai are ceva de săpat, se pare. Se concentrează cîteva ore asupra reglajelor, ajustînd ici şi colo cîteva unităţi, mai adaugă apoi cîţiva parametri, rulează cîteva proiecţii de test. Mai adaugă un strop de optimism, un fir de noroc, în final. Gata. Acum, da, e pregătit să înfrunte următoarea Realitate Virtuală.

"Hit Me!" şopteşte printre dinţii strînşi, cum a văzut cîndva într-un film, către echipamentele calde ce-l înconjoară din toate părţile, într-un mod de-a dreptul intim, ar putea spune. Iar noua Realitate începe să prindă contur pe ecranul panoramic al căştii, lăsînd undeva în urmă vibraţia surdă şi ţiuitul ce urcă încet, enervant, către o mie de hertzi. Prima imagine ce prinde încetul cu încetul contur e o floare. Poate că totuşi, de data asta, a nimerit unde trebuie, îşi spune J., oftînd încetişor.

… I want Room Service!…

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "ÎN CĂUTAREA REALITĂŢII PERFECTE" ***

DREPT LA REPLICĂ AL S.Li.P.P. KAUFLAND - COLENTINA

Cindy-Cat :P
Noi, Sindicatul Liber al Pisicilor Profesioniste din Kaufland - Colentina (S.Li.P.P.), protestăm viguros şi pe această cale împotriva informaţiilor trunchiate, defăimătoare şi răuvoitoare care se vehiculează pe canalele media, zilele astea.
În primul rînd noi nu sîntem, aşa cum spun acei reporteri ce şi-au lăsat deontologia profesională la uşă, "pisici aciuate pe lîngă depozit". Noi sîntem feline cinstite, cu carte de muncă, angajate pe perioadă nedeterminată la Departamentul Deratizare. Pe scurt, muncim în permanenţă - adesea facem ture duble - să prindem cîţi mai mulţi dintre şobolanii graşi şi deosebit de vorace, care au invadat depozitul supermarketului Kaufland. Dacă vi se pare că stăm degeaba - ei bine, vom intra în grevă vreo săptămînă şi-atunci n-o să mai filmaţi pisici printre rafturi, veţi filma direct şobolanii ăia mari şi blănoşi, cu colţi ascuţiţi şi coadă roz, inelată.
În al doilea rînd - şi nu mai puţin important - ne desolidarizăm de acţiunile neprofesionale şi complet iresponsabile ale fostelor noastre colege care, uitîndu-şi menirea, trădîndu-şi nobila misiune, au fost prinse cu gheruţele înfipte în caserola cu pipote. Aceste elemente duplicitare nu ne reprezintă, sînt o pată pe obrazul nostru. Prin acţiunile lor incalificabile, ele au întinat nobilele idealuri ale breslei pisiceşti, dintotdeauna angajate discrete şi cinstite, zi de zi în slujba dumneavoastră. Pe lîngă măsurile disciplinare drastice - desfacerea contractelor de muncă cu litera "I" - şi ca o măsură a importanţei pe care o acordăm atitudinii lor incalificabile, am procedat şi la excluderea lor din grupul profesional din LinkedIn. De asemenea, le vom boicota profilele pe Facebook, hi5 si Twitter. Şi da, le vom şterge din lista de Mess..

Trăiască lupta pentru un shopping mai sigur!

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "DREPT LA REPLICĂ AL S.Li.P.P. KAUFLAND - COLENTINA" ***

CA O CÎRTIŢĂ MICĂ, PE MARGINEA MUŞUROIULUI TĂU. AMUŞINÎND REALITATEA.

Stai pe marginea muşuroiului tău, precum o cîrtiţă mică, trezită un pic cam prea brusc dintr-o lungă şi binemeritată hibernare, amuşinînd realitatea. Ai ochii cîrpiţi, mai mult simţi decît vezi ce se întîmplă în jur, toată viermuiala aia ţi se pare oricum fără sens. Aburii pilelii încep treptat să se-mprăştie şi lasă în locul lor realitatea nudă şi plină de bubele viselor neîmplinite. Percepi cu dureroasă acuitate întoarcerea la servici, aruncarea cotidiană în muncă - împotriva sfaturilor bune date de toţi neuronii tăi, rămaşi încă în viaţă - precum înotul într-o mare mult prea învolburată, cu adîncimi nebănuite şi bătut de vînturi reci, puternice. Cum spuneam, un regim complet contraindicat pentru revenirea aia treptată din mahmureală, pe care ţi-o doreai atîta de mult, visătorule.
Te surprinzi apoi vorbind într-una despre cîte o chestiune complet neinteresantă, ori fredonînd vreun cîntecel enervant şi repetitiv, iar cei din jur, atunci cînd îşi adună suficientă energie ca să te bage în seamă, te privesc ca pe un extreterestru ciudat, complet în afara realităţii tale.
MIB - Frank singing

Dacă te uiţi mai atent o să observi că fiecare trăieşte în zilele astea în mica lui bulă de realitate confortabilă, proprie lui, evitînd să interacţioneze cu ceilalţi dacă nu e absolut necesar. Atîta sîntem de nefericiţi, încît căutam motive de-a merge mai departe printre propriile noastre amintiri, mai interesante şi pline de împliniri decît realitatea înconjurătoare, concretă. Toţi aşteptăm să se întîmple ceva, ceva mai mult decît cotidiana şi multhulita rutină, orice, numai să se întîmple. Să ne caute prietenul acela de pildă, pe care nu l-am mai văzut de vreun secol, de cînd a plecat, prietenul acela care ne-a promis înainte de Crăciun că sigur - sigur ne vom vedea la ochi pînă în Revelion, iar noi încă îl mai aşteptăm şi acum. Măcar să se-ntîmple.
Cînd şi cînd ne mai loveşte razant cîte un zvon, transmis pe căi subversive de către management, cu mult hulite măsuri - de - strîns - cureaua - din - motive - cică - de - criză. Complet neoficial, of course, pe căi ocolite, vorbe spuse pe holuri între maxim patru ochi, nimic scris, să se poată face după aia în mod sincer că plouă dacă reacţiile amărăştenilor vor depăşi virulenţa unei simple înjurături. O simplă tatonare, adică, mai întîi să ne testeze nivelul de suportabilitate şi - de ce nu - să începem să ne obişnuim cu ideea. Dar destul despre asta, sînt convins că părerea mea sinceră, spusă cu voce joasă atunci cînd eram singur în baie, a ajuns deja la urechile destinatarului. Pe bune, mi-a amintit înţeleptele vorbe scrise pe staţiile alea de emisie radio din armată, cu litere mari, ruseşti: Duşmanul ascultă! Внимание!

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "CA O CÎRTIŢĂ MICĂ, PE MARGINEA MUŞUROIULUI TĂU. AMUŞINÎND REALITATEA." ***

NEVOIA DE FERICIRE, NEVOIA DE HAPPY END

Scrat's Excalibur :D
Sînt momente în viaţă cînd “Nevoia de Happy End” ne domină, depăşind în intensitate celelalte sentimente, mai mult sau mai puţin perene. De regulă ni se-ntîmplă în weekend-uri, după cîte o saptamînă obositoare şi plină de evenimente de care încercăm să uităm. Şi-atunci ne înfundăm în cîte-un fotoliu, înarmaţi cu “muniţie” crănţăibilă şi multiple recipiente conţinînd lichide bine frapate. Şi ne pierdem apoi cîteva ore din viaţă adîncindu-ne în povestea plină de suspans, dar sută la sută previzibilă, a vreunui film în care (evident) într-un final glorios, Binele Învinge. La urma urmei, avem asta în sînge, dacă avansăm cu introspecţia pînă în anii copilariei ne aducem aminte că mai toate basmele de bun-simţ se terminau cu “… şi-au trăit fericiţi, pînă la adînci bătrîneţi”, iata o meritorie “lăsare la vatră” a eroului, dupa ce l-a învins, prin metode specifice, pe Zmeul cel Rău. Evident, alături de Fata Împăratului (cea mai mică dintre fete dar, în acelaşi timp şi cea mai frumoasă, dacă ne aducem bine aminte).
Apropos, interesantă specia asta, a Zmeilor: toţi verzi, ne-umani dar totuşi umanoizi, cu un miros specific, greu suportabil pentru oamenii şi caii autohtoni, neobişnuit de puternici, dispunînd de resurse materiale şi tehnologice de invidiat… aş zice că e vorba de o specie cu un background reptilian, poate extraterestră (why not?), coexistentă cu umanitatea primordială, din zorii istoriei. Iată o întrebare: de ce oare nu mai sînt printre noi? Poate erau prea puţini şi-au fost omorîţi “one-by-one” de Feţi-Frumoşi… poate ceva de pe Pămînt (clima, compoziţia chimică a atmosferei, sexualitatea dezlănţuită a băştinaşelor, stressul cotidian) nu le-a priit şi i-a dat gata… poate s-au întors înapoi, în universul lor (de unde-au venit, nu-i aşa), după ce ne-au epuizat resursele naturale din acel element pe care nici măcar nu-l ştim, fiindcă nu-l mai avem :P… poate au văzut încotro ne-ndreptăm şi-au fugit disperaţi, cît mai departe (în spaţiu şi timp) de făţărnicia societăţii de consum în care ne-am transformat şi în care ne adîncim, day after day…

Dar să revin la chestiune: da, mi-aş dori să nu mai văd frunţi încreţite, sprîncene încruntate şi buze strînse în jurul meu. Da, nici în oglindă. Da, mi-aş dori ca toate întîmplările vieţilor noastre să se termine cu Happy End, simt nevoia asta, deep inside. Voi nu?

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "NEVOIA DE FERICIRE, NEVOIA DE HAPPY END" ***

EFECTUL DOPPLER AL MIROSULUI ÎN DRUMUL SPRE CASĂ

"Bucharest Sunset" by Cristian Scutaru
În drumul meu de la scîrbici către casă merg pe partea stîngă a străzii, cu muzica urlînd în urechi şi ochelarii de soare pe nas; soarele se-ndeamnă să apună roşu, undeva în faţă şi pe cealaltă parte a străzii. Întotdeauna pe cealaltă parte.
La-nceput trec pe lîngă un soi de mic parc, calc pe cîteva frunze uscate (…august… deja frunze uscate?...mda), urmează apoi cîteva străduţe liniştite, cu case liniştite, de oameni liniştiti, într-o amiază tîrzie şi liniştită.
Pe la jumătatea drumului, după ce fac primii paşi pe lînga blocul acela vechi şi lung, stalinist în măreţia lui dezolantă, pe Vatra Lú şi pe stînga, mă-nconjoară Mirosul; hoţeste, pe nesimţite, pînă să mă prind sînt deja înconjurat. Prima senzaţie certă e de transpiraţie stătută, evoluînd discret către lemn (… brad?...) vopsit cu ceva pe bază de solvenţi organici, nitrolac e cuvîntul care mi se rostogoleşte pe limbă cînd mă gîndesc. Se transformă treptat, mirosul adică, după doar zece paşi, în naftalina din dulapul cu haine de iarnă, văd parcă o clipă, la marginea cîmpului vizual, o mînecă de pardesiu negru şi aspru… Inspir adînc, să depăşesc momentul, însă mirosul s-a metamorfozat deja: peşte prăjit acum, sărat, ars bine în tigaia înegrită pe-o parte, acolo unde-i flacăra mare. Privesc gînditor apusul care se-ntîmplă în faţa mea şi pe cealaltă parte a străzii, în timp ce mirosul – cu certitudine viu – evoluează discret către peşte afumat, batog de macrou mai exact, cu boabe de muştar şi toate cele pe lîngă, lămîie, dafin, piper. Scutur din cap şi-ncerc să-ntind pasul, în timp ce duhoarea oscilează, cameleonic deja, între jegul concentrat al homeless-ului din gangul din stînga şi rahatul de cîine de rasă bine crescut de lîngă rigolă, în care era cît pe-aci să calc în încercarea disperată de-a scăpa de primul.
Mă frec discret la ochi pe sub ochelarii de soare, au început să mă usture brusc pe ultimii metri şi cred că nu-i de vină soarele roşu care-mi bate din faţă acum, coborînd încet dincolo de blocuri. Mai am un pic, mirosul a ajuns la varză stricată (parfum!...). Mai are o ultimă zvîcnire (de orgoliu?...) pe ultimii metri, în fata cabinetului stomatologic, DA, ăsta-i miros de carne pîrlită cu freza, îl inspir cu nesaţ: în sfîrşit, ceva ce pot înţelege. Pe nesimţite se termină blocul, nu înainte să-mi curgă în cap un pic de zeamă de aer condiţionat de undeva de la etajul de sus. Nu, nu mă uit de unde-a picat, îmi păstrez demnitatea, dacă am rezistat pînă acum…

Soarele a coborît sub marginea blocurilor, bulevardul se-apropie, împreună cu mirosul familiar de asfalt încins, praf de ciment şi gropi la tot pasul. Cu un gest îndelung studiat îmi scot ochelarii, nu mai am nevoie de ei astă seară. De-aici şi pînă acasă pot privi oamenii drept în ochi.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "EFECTUL DOPPLER AL MIROSULUI ÎN DRUMUL SPRE CASĂ" ***