duminică, 11 ianuarie 2009

CA O CÎRTIŢĂ MICĂ, PE MARGINEA MUŞUROIULUI TĂU. AMUŞINÎND REALITATEA.

Stai pe marginea muşuroiului tău, precum o cîrtiţă mică, trezită un pic cam prea brusc dintr-o lungă şi binemeritată hibernare, amuşinînd realitatea. Ai ochii cîrpiţi, mai mult simţi decît vezi ce se întîmplă în jur, toată viermuiala aia ţi se pare oricum fără sens. Aburii pilelii încep treptat să se-mprăştie şi lasă în locul lor realitatea nudă şi plină de bubele viselor neîmplinite. Percepi cu dureroasă acuitate întoarcerea la servici, aruncarea cotidiană în muncă - împotriva sfaturilor bune date de toţi neuronii tăi, rămaşi încă în viaţă - precum înotul într-o mare mult prea învolburată, cu adîncimi nebănuite şi bătut de vînturi reci, puternice. Cum spuneam, un regim complet contraindicat pentru revenirea aia treptată din mahmureală, pe care ţi-o doreai atîta de mult, visătorule.
Te surprinzi apoi vorbind într-una despre cîte o chestiune complet neinteresantă, ori fredonînd vreun cîntecel enervant şi repetitiv, iar cei din jur, atunci cînd îşi adună suficientă energie ca să te bage în seamă, te privesc ca pe un extreterestru ciudat, complet în afara realităţii tale.
MIB - Frank singing

Dacă te uiţi mai atent o să observi că fiecare trăieşte în zilele astea în mica lui bulă de realitate confortabilă, proprie lui, evitînd să interacţioneze cu ceilalţi dacă nu e absolut necesar. Atîta sîntem de nefericiţi, încît căutam motive de-a merge mai departe printre propriile noastre amintiri, mai interesante şi pline de împliniri decît realitatea înconjurătoare, concretă. Toţi aşteptăm să se întîmple ceva, ceva mai mult decît cotidiana şi multhulita rutină, orice, numai să se întîmple. Să ne caute prietenul acela de pildă, pe care nu l-am mai văzut de vreun secol, de cînd a plecat, prietenul acela care ne-a promis înainte de Crăciun că sigur - sigur ne vom vedea la ochi pînă în Revelion, iar noi încă îl mai aşteptăm şi acum. Măcar să se-ntîmple.
Cînd şi cînd ne mai loveşte razant cîte un zvon, transmis pe căi subversive de către management, cu mult hulite măsuri - de - strîns - cureaua - din - motive - cică - de - criză. Complet neoficial, of course, pe căi ocolite, vorbe spuse pe holuri între maxim patru ochi, nimic scris, să se poată face după aia în mod sincer că plouă dacă reacţiile amărăştenilor vor depăşi virulenţa unei simple înjurături. O simplă tatonare, adică, mai întîi să ne testeze nivelul de suportabilitate şi - de ce nu - să începem să ne obişnuim cu ideea. Dar destul despre asta, sînt convins că părerea mea sinceră, spusă cu voce joasă atunci cînd eram singur în baie, a ajuns deja la urechile destinatarului. Pe bune, mi-a amintit înţeleptele vorbe scrise pe staţiile alea de emisie radio din armată, cu litere mari, ruseşti: Duşmanul ascultă! Внимание!

4 comentarii:

Anonim spunea...

Niste 'crizati' :))))... din cate bai nu s-or auzi pareri sincere!!!

Pana una alta, muncim cu drag si spor pe plantatie... si cum nivelul de suportabilitate la muritorul de rand cica-i maxim, de ce sa nu incerci marea cu degetul?!!

JOKER spunea...

Pe mine mă sperie mai mult faptul că nesimţirea creşte fără de limite, odată ce-apucă să prindă rădăcini în sufletul omului. We'll see.

Rodica Botan spunea...

In viata facem doar doua lucruri vizavi de altii sau vizavii de situatii...actionam sau reactionam.

Actiunea e buna...eu prefer sa fluier, si lasa-i pe altii sa se intrebe de ce, care-i melodia sau care sint motivele.

Sint lucruri pe care nu le schimbam indiferent ce atitudine luam...atunci trebuie sa aleg intre a zimbii si accepta situatia, ori sa ma strufoc si sa imi pierd mintile si poate sa fac si un heart atack...why?

JOKER spunea...

Aşa e, sînt mai degrabă reactiv decît activ. E unul dintre defectele mele, recunosc. Acum, cam cu spatele la zid, sînt obligat să reacţionez.
Cît despre pretenţiile altora, şefi sau ne-şefi: unele lucruri sînt de acceptat, altele nu. Există o limită de la care un angajat loial devine sclav pe plantaţie, fac tot ce pot să n-o depăşesc.