Lumina după-amiezii de vară, compactă, desenează acolade largi pe podeaua albă de marmură. E linişte, poate un pic prea linişte. Vîntul bate la răstimpuri, răsucindu-se în volute imposibile în părul frumoaselor cariatide ce susţin pe umerii lor, ca pe nimic, uriaşa boltă de piatră. J., muritorul, le admiră nereţinut, ca de atîtea ori pînă acum, fascinat de frumuseţea lor zveltă, dar şi de puterea lor, iar ele îi zîmbesc lui J. înapoi, cu ochi strălucitori, amuzate. Ca de atîtea ori pîna acum. E acolo, în privirea lor, o picătură de admiraţie pentru el, întotdeauna a fost, iar J., undeva în sinea lui, nu-i tocmai convins că o merită. Respect, poate, mereu s-a străduit să se ridice la înălţimea aşteptărilor, da. După părerea lui, a încerca să faci bine ar trebui să fie un standard, nu o excepţie. În sfîrşit.
Se ridică cu greu de pe tronul de piatră, face cîţiva paşi înţepenit de mijloc, se îndreaptă cu oarecare efort, ca să vezi, bombăne încetişor către sine, poate că vîrsta în sfîrşit îşi spune cuvîntul. Nu spune prostii, J., îi şopteste cu blîndeţe cea mai apropiată cariatidă, ştii bine că vîrsta e doar o stare de spirit. Da, ştie, însa numai cu mintea, e dureros conştient că nu e perfect.
Se îndreaptă gînditor către galeria unde-şi ţine trofeele vechilor lupte, [....] simte nevoia să le mai vadă odată, se simte, ca întotdeauna, urmărit de priviri. În drum, ascultă rezonanţa propriilor pasi, egală, calmă,, emanînd o senzatie de putere reţinută, mda, poate că mai este ceva energie, acolo, în străfunduri. Este destulă, îi şopteşte dojenitoare cariatida pe lîngă care tocmai a trecut, dacă n-ar fi, nici noi n-am mai fi pe-aici. Corect, are dreptate fata, mereu am avut o tendinţă morbidă de-a mă subestima. Poate din teama de a nu mi-o lua în cap, ca atîţia alţii în jur. Ehei, îngustă-i calea.
Încă de la intrare îl întîmpină, în galeria fără ferestre şi luminată în roşu de torţele de răşină fixate pe stîlpii de marmură neagră (aici cariatidele evită să vină, iar J., empatic, le înţelege), craniul bestial al primului balaur omorît, cîndva, cînd era jignitor de tînăr şi de neexperimentat. Ameţeşte gîndindu-se cît de mult s-a schimbat de atunci, da, cît de mult s-a schimbat. Privind în orbitele goale ale craniului, retrăieşte o clipă ferocitatea de nedescris a acelui prim balaur, a fost cel mai dur dintre toţi, a fost o confruntare tactică, fizică. J. îşi pipăie cicatricea rănii de-atunci, a fost dureroasă şi-adîncă, da, însă s-a vindecat. Ca-ntotdeauna, rănile se vindecă, cicatricile însă rămîn. De ce oare?.. Poate ca să ne-aducă aminte, să nu mai repetăm aceleaşi şi-aceleaşi greşeli, poate că de-aia. Trezindu-se din clipa de meditaţie, trece cu privirea peste cel de-al doilea trofeu, apoi mai departe, către celelalte cranii, înşirate în ordine cronologică, de-a lungul peretelui, pînă departe. Privind retrospectiv, pe J. îl izbeşte o revelaţie: dacă primele confruntări au fost preponderent fizice, următorii balauri l-au solicitat la alte nivele, din ce în ce mai elevate, dovedind capacităţi de strategie, răutate, cruzime, şiretenie, inteligenţă, perversitate, uneori în stare pură, alteori combinate. Ultimul fusese chiar un individ evoluat, cu care puteai să stai la o vorbă, să discuţi despre principii. Mă rog, evoluat pentru un balaur, sub aparenţa inteligenţei se ascundea aceeaşi fiară, ca şi la ceilalţi. Se pare că oricît ne-am şlefui pe deasupra, ce-avem fundamental înăuntru, eul, caută să se afirme, se zbate să iasă afară. La oameni, precum şi la balauri.
Sub impresia revelaţiilor, J. lasă în urmă galeria trofeelor, scăldată în lumina roşie a torţelor de răşină. Afară lumina parcă e altfel decît albă, cum a lăsat-o, e vînătă acum, a furtună, iar vîntul bate tare cînd şi cînd în rafale puternice. Întorcîndu-se nu-şi mai aude ecoul propriilor paşi, so what, acum nici nu mai are nevoie de autosusţinere. Cînd ajunge în sala cea mare, cariatidele îl aşteaptă în semicerc, solemne, lăsînd bolta de piatră să plutească singură o vreme, toate despletite, cu părul în vînt. Privindu-le J. îşi zice zîmbind, chiar că începe furtuna. Cea mai apropiată inimii lui dintre ele, cariatida cu ochii verzi şi părul roşu ca focul, plutind uşor către el, îi spune cu voce grava: J., e vremea. Din Ţinutul Întunecat a venit din nou un balaur, lumea te-aşteaptă. Îngenunchează în faţa lui, cu părul învolburat gorgonic de vîntul turbat, întinzîndu-i spada vrăjita c-o mînă, cu vîrful atingînd podeaua de marmură. Privirea, din respect, tot în pamînt. J. ia spada, ca întotdeauna citeşte runele vechi încrustate pe lamă, simţind cum energia ei pură-l cuprinde, radial, începînd de la inimă. Simte cum muşchii i se relaxează brusc, apoi tot brusc se încordează, de cîteva ori, vibranţi. Iar încheieturile şi spatele nu-l mai dor, tot brusc. Inspiră şi expiră adînc, simţind cum redevine în cîteva clipe cel ce-a mai fost şi poate, cel ce va mai fi. Face cîţiva paşi elastici către ieşire, cu spada în mînă, apoi se-ntoarce către semicercul nemişcat al cariatidelor, încadrînd-o acum pe cea îngenuncheată ritual. Le spune, cu o voce puternică, acoperind pentru cîteva clipe furtuna: Mă voi întoarce, să mă aşteptaţi. Apoi, către roşcată: Mai ales tu, tu să m-aştepţi, iar ea apleacă aproape imperceptibil capul, cu ochii închişi, biciuită continuu de şuviţele părului roşu ca flacăra, în vîntul puternic.
Iar J., călare pe armăsaru-i ghiftuit de jăratic, pleacă ca de-atîtea ori pîn-acum, în căutarea balaurului. Îi este frică un pic, da, păi cui nu i-ar fi, poate doar inconştienţilor. Însă J. ştie, cu experienţa atîtelor vieţi, că balaurii, oricît de puternici ori de inteligenţi ar fi, pot fi învinşi. Iar ca bonus, sîngele balaurului pe tăişul sabiei vrăjite îi va aduce încă un mileniu de tinereţe fără bătrîneţe şi de viaţă fără de moarte. Secretul renaşterii Păsării Phoenix. O mie de ani, răgaz de pace, pînă va apărea următorul balaur. Prin faţa ochilor lui J. trece uşor, ca o reverie, umbra unei siluete nemuritoare, cu ochi verzi şi păr roşu ca flacăra. Motivul lui ultim, de-a trăi atîta de mult.
Pasărea de foc - Phoenix
Lin...
Spre albastrul senin
Se ridică din vale,
Din reavănul mare,
Pe aripă de zare,
Suie agale
Zburătorul divin...
Cînd sorocu-i deplin...
Se înalţă-n tărie,
Raza e vie,
Iar în urmă strihie,
Morţii să vie,
E pîrjol înapoi...
Dar să nu uiţi de noi...
Fierul din fiare apare, dispare
Flacără vie cu-adevărat...
Roşu ca focul, dulce norocul,
Viaţă şi moarte le-a-mpreunat...
Lin...
Cu butoaie de vin...
Haidamacii cu surle
Îndeamnă să urle
Să pornească în tumbe
Fără să umble
În pădurea de pin...
Să bea vinul pelin...
Fierul din fiare apare, dispare
Flacără vie cu-adevărat...
Roşu ca focul, dulce norocul,
Viaţă şi moarte le-a-mpreunat...
Clipa trece în fum
Şi totu-i o goană...
Nu e ceasul acum
Să priveşti înapoi,
Ai zburat prin abis
Cît clipeşti dintr-o geană
Asta aşa a fost scris
Să veghezi peste noi...
Lin...
Sus, în cerul senin...
Pe o rază de soare,
În apus o licoare,
Într-o flacără mare,
Ca o splendoare,
Pregăteşte-un destin...
Iar din focul divin...
Fierul din fiare apare, dispare
Flacără vie cu-adevărat...
Roşu ca focul, dulce norocul,
Viaţă şi moarte le-a-mpreunat...
Clipa trece în fum
Şi totu-i o goană
Nu e ceasul acum
Să priveşti înapoi
Ai zburat prin abis
Cît clipeşti dintr-o geană
Asta aşa a fost scris
Să veghezi peste noi...
2 comentarii:
"Se pare că oricît ne-am şlefui pe deasupra, ce-avem fundamental înăuntru, eul, caută să se afirme, se zbate să iasă afară..."
te banuiesc de intelepciune :)
si da...intotdeauna avem nevoie de un motiv...
Motivele pot fi greşite, cînd proiectăm asupra celorlalţi propriile noastre viziuni / sentimente. Să reuşeşti să nu faci asta, iată adevărata înţelepciune.
Mulţumesc.
Trimiteți un comentariu