nu-i aşa de grav, cînd îi apucă îşi iau cîteva haine de schimb cu ei şi se duc în pădure, să urle noaptea la lună, aşa nu fac rău nimănui. Se-ntorc a doua zi, dimineaţa, se spală bine şi gata, sînt ca noi, pînă data viitoare. Însă la J. efectele sînt "un pic" diferite. Mai întîi, el nu se transformă în lup la fiecare lună plină, aşa cum spun legendele şi cum păţesc ceilalţi oameni-lup pe care îi ştie, lui J. i se-ntîmplă schimbarea o dată la şase luni, semestrial. Apoi, el nu-i violent cînd se transformă, aşa cum devin ceilalţi. Şi da, îşi aminteşte dupǎ aia tot ce-a făcut, nu-i nevoie să i se povestească. În schimb, odată schimbat, nu se poate abţine, în ruptul capului, să spună tot ce gîndeşte despre ceilalţi, în special chestiile rele. Da, culmea ironiei, la J. schimbarea în lup funcţionează ca o injecţie cu serul adevărului, anulîndu-i simultan şi complet orice urmă de diplomaţie. Îşi aminteşte cum a pierdut o groază de prieteni, unii destul de apropiaţi. Ce mare scofală, veţi spune, păi încercaţi şi voi să vă schimbaţi toţi prietenii o dată la şase luni, să vedeţi ce bine e.
Uite că a apărut şi blăniţa, ce brusc a crescut, oare ar trebui să-mi fac cărare pe mijloc, îşi rînjeşte J. sieşi, iar din oglindă i se-ntoarce strălucirea scurtă a colţilor albi, ascuţiţi. Cioc-cioc, aude rezonant bătaia în uşă. După miros e bunul - şi singurul - său prieten, Profesorul, păi da, mîrîie J., mama lor de simţuri, şi astea s-au ascuţit. Îşi trage un halat pe el şi din trei paşi ajunge la intrare, îl simte pe celălalt singur pe holul gol, aşa că deschide uşa şi-l trage scurt înăuntru. Profesorul, venit, ca în fiecare sîmbătă, să bea o bere, să joace o tablă şi să stea la taclale, neaşteptîndu-se să-l găsească pe J. în stare blănoasă, se mişcă nervos de pe un picior pe altul, în hol. Stînjenit, se decide să rupă tăcerea, auzi, J., de ce nu vii tu acasă la noi, să petreci şi tu o seară într-o familie adevărată, să mănînci şi tu o mîncare caldă, ceva. Iar J. se aude pe sine, ca la teatru radiofonic, turuind dintr-o singură suflare, Profesore, nu cred că e o idee bună, păi în fiecare sîmbătă seara soţia ta te trimite la mine, să-şi primească amantul, ca de obicei. Privindu-l pe Profesor cum se schimbă la faţă, J. se bombăne pe sine în gînd, perfect, băiete, ai mai scăpat de încă un prieten, ţi-ai dat în petic big time, ar trebui să se facă un premiu cu numele tău, să-i spună "J. - calcă-n - străchini". Să aibă gheare şi colţi şi blană de lup... Şi-atunci Profesorul, roşu la faţă de nervi, îl prinde pe J. de urechile înecate în blană şi, privindu-l de la zece centimetri fix în ochii cu irişi verde-pădure, îi spune încetişor auzi, J.,ce-ar fi să te duci şi tu în pădure, cu ceilalţi? nu eşti violent ca ei, dar de unde stau eu nu văd vreo mare diferenţă... Iar J., sincer de nevoie, dă încetişor din cap a aprobare, lipindu-şi pentru cîteva clipe blana de fruntea fierbinte a fostului său prieten.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu