J. ŞAPTE INIMI - CRÎMPEI DE POVESTE

J. 7 Hearts :)
Ce plăcut e să alergi, pe o vreme frumoasă ca asta, îşi spune J., scuturîndu-şi cu încîntare coama neagră şi lucioasă în vîntul primăvăratic. Ciuleşte urechile pentru cîteva clipe, reuşind să surprindă, dincolo de galopul uşor, bătaia ritmată a primei sale inimi, tîc-pîc. Sună ciudat, e-adevărat, însă toţi specialiştii care l-au consultat i-au confirmat, după îndelungi şi complicate analize, că inima lui originală e perfect funcţională, chiar dacă, nu-i aşa, sună ciudat. Îşi potriveşte - inconştient - pasul dupa ritmul primei sale inimi, nechează de cîteva ori fericit, într-adevăr, îşi spune, e o plăcere, aproape că nici nu simte povara celor doi călători tăcuţi.

"Mă arde în spate", aude de-odată un oftat plîngăcios de sus, cel mai probabil sursa e pasagera din spate, decide J., mai întîi că din zona ei a triangulat sunetul, şi-apoi n-are cum veni de la Făt-Frumosul din faţă, fiindcă - măcar atîta ştie şi el - prin definiţie, feţii-frumoşi nu plîng. Accelerează brusc, aude / simte inimile doi şi trei cum intră în sarcină nominală, pac-pac, tac-tac, preluînd efortul alături de prima, cuminţi. Aruncă o privire în urmă şi iat-o acolo, nervoasă, Muma-Pădurii, zburînd la joasă înăltime după ei, ca o furtună, cu pletele negre în vînt şi cu laseri strălucitori în priviri.
"Aruncă piatra", sugerează călătoarea [......] printre suspine, iar Făt-Frumos, gentleman, se execută instant, aruncă piatra în urmă, cu o mişcare amplă ce-i pune în valoare statura atletică, las-o baltă, bătrîne, concentrează-te asupra chestiunilor importante, poţi cădea în admiraţie mai tîrziu, se ceartă J. pe sine, alergînd întins, vederea asta periferică bună poate fi uneori un blestem. Simte sub copite vibraţia surdă şi-apucă să vadă, întorcîndu-şi scurt capul, muntele de cremene cum creşte uriaş, către cer, chiar din spatele lor. Potcoavele de oţel pocnesc ritmic povîrnişul de cremene, lăsînd în urmă scîntei lungi şi strălucitoare, în întunericul care se lasă în numai cîteva clipe. Negru în întuneric, J. aleargă întins cu călătorii în spate, sperînd să cîştige un handicap cît mai mare, pîna cînd Muma-Pădurii va trece de munte, o cunoaşte bine, aşa că ştie că e doar o chestiune de timp.

"Mă arde în spate", primeşte aproape imediat confirmarea plîngăcioasă de sus, aş ofta dacă aş avea vreme de asta, fornăie J. scurt, pe nări, niciodată n-am suportat smiorcăiţii. Măreşte brusc ritmul, într-o explozie de adrenalină, aude iniţierea inimilor patru şi cinci, poc-poc şi toc-toc, cum intră ascultătoare în ritm, alături de primele trei. Deja la viteza asta nu mai aude mare lucru în afară de şuieratul aerului, continuu, îi şi simte rezistenţa acum, onctuoasă, ca şi cum ar alerga prin miere. Riscă să îşi mai întoarcă o clipă privirea şi-o vede pe Muma-Pădurii, roşie toată la faţă de nervi, cu laserii bătînd şi ei discret înspre roşu - oare detectez un timid început de efect relativist? - şi plină de sus pînă jos de praf de cremene ars, probabil că nu se aştepta la vreo împotrivire, iată încă o caracteristică a celor mult prea plini de ei înşişi, meditează J..
"Aruncă pieptenele", vine printre lacrimi următoarea idee, de ce nu, se-ntreabă J., la viteza asta şi un fulg dacă arunci, cîştigi o grămadă de energie. Făt-Frumos execută prompt aruncarea cu boltă, eşti cam conformist, frumuşelule, începi să mă enervezi şi tu, mormăie J. către sine, unde ţi-o fi personalitatea aia mult-lăudată, mă-ntreb. La sfîrşit tot tu o să ieşi deasupra, ca şef de echipă, o să zîmbeşti fotogenic şi-o să pui placa aia cu "un manager bun recunoaşte imediat o idee bună", chiar dacă nu-i aparţine, aş completa eu. În sfîrşit. Aude explozia vegetală şi în cîteva zecimi de secundă vede deja peste umăr o pădure deasă şi înaltă cum creşte în spate, dar şi pe Muma-Pădurii cum îşi face loc, retezînd copacii din priviri, cu furie. Probabil un minut - două în plus, estimează J. avantajul, alergînd cu viteza vîntului turbat mai departe, prin întunericul din ce în ce mai adînc.

"Mă arde în spate", aude un suspin-aproape-geamăt de sus, mă aşteptam, îşi spune J., ce mare obstacol e o pădure tocmai pentru Muma-Pădurii, nu, nu, mai bine nu rîd, la viteza asta risc să rămîn cu buzele răsfrînte, lipite de frunte. Mai mult o simte decît o vede pe Muma Pădurii în urmă, recuperînd încetişor, scăpărînd fulgere din priviri, pîrlită discret pe la colţuri şi mestecînd nervoasă cîteva crengi rămase din falnica fostă pădure, unii chiar nu ştiu să piardă, gîndeşte J. scurt, lasă că o învăţam noi.
"Aruncă năframa", oftează cu ultimele puteri călătoarea din spate, hai băiete, arunc-o odată, măcar atîta să faci şi tu, îi spune J. lui Făt-Frumos în gind cu năduf, iar făt-frumosul, de parcă l-ar fi auzit, se conformează precipitat, te pomeneşti c-oi fi vreun telepat, continuă J., cu o uşoară umbră de îngrijorare, dialogul tăcut. Năframa pluteşte cîteva clipe fantomatic în vînt, iar cînd atinge pămîntul se schimbă într-o mare neagră, necuprinsă, cu talazuri înspumate ce se ridică pînă la cer. J. despică valurile-n două, galopînd nebuneşte la marginea mării, apoi, cînd ajunge la faleza abruptă, cu un ultim efort, izbucneşte cu toate puterile înainte, gest ce activează ultimele două inimi rămase, şase şi şapte, le-aude ca prin vis, pîc-pîc şi tîc-tîc, acordîndu-se instantaneu primelor cinci. Şocul accelerării la viteza gîndului îi ia pe toţi pe nepregătite, îşi revin după aproape zece secunde, în timp relativ, timp în care au parcurs deja o distanţă colosală. Aerul e fierbinte în jur, opunînd rezistenţa unui zid compact de beton, iar efectele relativiste încep să iasă la iveala unul cîte unul, de pildă întunericul din spate are nuanţe roşcate, iar adîncul din faţă e aproape albastru.

Undeva, departe în urmă, îşi spune J. meditativ, e o întreagă lume. Undeva, departe, din ce în ce mai departe în urmă, Muma-Pădurii înoată blestemînd prin marea cea neagră şi adîncă, iar intensitatea laserilor din priviri îi scade vizibil, mai exact cu pătratul distanţei, care-i din ce în ce mai mare, nu-i aşa, şi deja nu mai "arde în spate", doar dogoreşte uşor, încă puţin. Iar J. aleargă, fericit, atingînd cîteodată pămîntul, ca din întîmplare, în ritmul hipnotic al celor şapte inimi, perfect acordate: pîc-pîc, tîc-tîc, poc-poc, toc-toc, pac-pac, tac-tac şi ultima - dar nu cea din urmă, tîc-pîc.