EXPEDIŢIA ÎNTÎI SAU CAPCANA LUI GARGANŢIAN (fragment) by Stanislaw Lem: TEORIA FERICIRII GENERALE

... În ţara unde nimerise Trurl, domnea regele Monstricus. Era un militarist înnăscut, iar pe deasupra un cărpănos cosmic desăvîrşit. Pentru refacerea finanţelor, desfiinţase toate pedepsele, cu excepţia celei capitale. Preocuparea lui favorită era lichidarea tuturor funcţiilor inutile, şi, de cînd anulase funcţia de călău, fiecare condamnat trebuia să se decapiteze singur sau, prin excepţionala graţie regală, cu ajutorul rudelor apropiate. [....] Ocrotea numai artele care nu cereau cheltuieli, cum ar fi recitările în cor, de asemenea jocul de şah şi instrucţia militară. Monstricus aprecia foarte mult arta militară, căci un război câştigat aducea venituri însemnate; pe de altă parte, pentru război te poţi pregăti foarte bine în timp de pace, de aceea regele susţinea şi pacea, deşi cu măsură. Cea mai de seamă reformă a lui Monstricus era instituţionalizarea trădării de ţară. Regele vecin îi trimitea mereu spioni pe cap. Monarhul înfiinţă atunci funcţia de Vînzător vel Trădător al Coroanei şi prin intermediul unor funcţionari din subordinea lui transmitea, pentru sume mari, secrete de stat agenţilor duşmani. Dar aceştia cumpărau de obicei secrete învechite, pentru că erau mai ieftine, deoarece şi ei trebuiau să dea socoteală în faţa ministrului lor de finanţe de cheltuielile făcute.
Supuşii lui Monstricus erau modeşti, se trezeau devreme şi se duceau la culcare tîrziu, fiindcă munceau foarte mult. Încropeau coşuri pentru tranşee, faşine, arme şi mai ales denunţuri. Pentru ca ţara să nu se ducă de rîpă din pricina denunţurilor – un asemenea caz s-a petrecut cu multe sute de ani în urmă, pe vremea lui Uriaşus Sutochilă – cine se ocupa de denunţuri trebuia să plătească un impozit special, de lux. În felul acesta denunţurile rămîneau la limita normală.
[....]
În vremea asta Clapauţius ajunsese în cealaltă ţară, unde domnea puternicul rege Megericus. Acolo era cu totul altfel decât în Monstriţia. Şi monarhul de aici organiza marşuri războinice, şi el cheltuia mult cu înarmarea, da o făcea într-un mod elegant, deoarece era un om cu vederi liberale, iar sensibilitatea lui artistică nu avea egal. Acestui rege îi plăceau uniformele, fireturile de aur, galoanele, ciucuraşii, epoleţii, portierele cu clopoţei. Era într-adevăr foarte sensibil: ori de câte ori lansa la apă un nou cuirasat, tremura de emoţie. Nu se uita la bani când era vorba de pictura batalistă, plătind gras, din motive patriotice, după numărul duşmanilor ucişi, aşa că în nenumăratele fresce panoramice din cuprinsul împărăţiei nu se vedeau decât mormanele de cadavre ale soldaţilor duşmani. În viaţa de toate zilele se comporta ca un autocrat luminat, îmbinînd cruzimea cu generozitatea. La fiecare aniversare a urcării sale pe tron instituia noi reforme. O dată poruncise să fie zugrăvite în verde toate ghilotinele, altă dată – să fie unse ca să nu scîrţie. Pe urmă, să fie aurite toate paloşele călăilor, fără a uita să ordone ascuţirea lor cu grijă, din motive umanitare. Era generos din fire, dar nu admitea nici risipa. De aceea printr-un decret special a normat toate roţile, ţepile, şuruburile, cercurile şi cătuşele. Execuţiile trădătorilor, de altfel rare, se desfăşurau cu multă pompă, în sunete de trîmbiţe, cu preot şi împărtăşanie, cu ciucuraşi şi pompoane.
Regele acela luminat mai avea şi o teorie pe care o aplicase în practică: teoria fericirii generale. Doar se ştie că omul nu rîde pentru că e vesel, ci este vesel pentru că rîde. Cînd se spunea că totul e minunat, îndată apare şi buna dispoziţie. Supuşii lui Megericus erau obligaţi, fireşte, pentru binele lor propriu, să repete în gura mare că o duc nemaipomenit de bine, iar vechea formulă de salut, "Bună ziua", nu prea clară, regele o schimbă într-una mai folositoare; "Ce bine e!"; copiii până la paisprezece ani aveau voie să spună "Hu-ha!", iar vîrstnicii, "Bine mai e".
Megericus tare se mai bucura văzând cum se însufleţeşte poporul, cînd, trecînd pe străzi în caleaşca de forma unui cuirasat, vedea mulţimile aclamîndu-l. El le răspundea, făcîndu-le cu mîna, iar oamenii îi strigau în cor: "Hu-ha !", "Ce bine e!" şi "Minunat!"...