J. ŞI ANIMALU'

Wolf by 4chan @wallbase.cc

J. stă liniştit, ca de atîtea alte dăţi, cu animalul în lesă, în mulţimea de oameni. Afară e un început cald de toamnă, garnisit cu frunze foşnind uscat prin copaci şi cu scame de nor purtate de vînt, lăsînd dîre albe de cîlţi pe cerul încă albastru. Înăuntru e umbră, iar mulţimea ascultă în linişte Cuvîntul, printre schelele triste din lemn de brad negeluit ce susţin parcă de o veşnicie nesfîrşita renovare a bătrînului edificiu. Se cunosc de mai mult de jumătate din viaţa lui J., el şi animalul adică, de cînd era jignitor de tînăr şi de neexperimentat, practic au fost nedespărţiţi de atunci, ar putea spune că s-au format unul pe celălalt. [....]
La începuturi, îşi aminteşte J. cu un zîmbet abia schiţat, asa neexperimentat cum era, s-a confruntat cu o adevarată fiară. I-au trebuit ani să-l înţeleagă şi - implicit - să se înţeleagă pe sine, pînă să ajungă la parteneriatul de acum, în care nu se iubesc, true, dar măcar se respectă şi - în general - se înţeleg. Se înţeleg fără cuvinte, uneori doar din priviri, ori gesturi, emoţii sau chiar frînturi de gînduri, transmise direct, telepatic. J. stă cuminte, respectuos, cu animalul moţăind la picioare, cu botul pe labe. Încearcă să se pătrundă de atmosfera solemnă din jur, să asculte, să înţeleagă. Deodată îşi simte animalul brusc încordat, la capătul lesei dintr-o dată întinse, se uită în jos, întrebător, către el. Animalul stă nemişcat, cu muşchii încordaţi, părul zburlit şi privirea fixă. Cu un mîrîit abia auzit, la limita infra, animalul îi spune lui J., non-verbal, din atitudine: Priveşte!... J. îi urmăreşte privirea şi vede, cu un început de panică... fesele aţîţătoare ale unei femei, aşezată chiar în faţa lui şi a animalului. Tensiunea animalului i se transmite integral, în numai cîteva clipe. Ca în atîtea alte dăţi, J. respiră adînc, apoi îşi cheamă mintea în ajutor, căutînd defecte imaginii flagrante, impusă lui, prin simţuri, de animal. Urmăreşte atent linia şoldului înalt - e OK, n-are fundul lăsat, nici jos... e chiar ridicat, remarcă, aha, îşi spune, înseamnă că trişează cu tocuri... urmăreşte în jos linia picioarelor - nu, atitudinea e OK şi ea, femeia nu pozează... dezamăgire pentru mintea lui J., are picioarele drepte... iar gleznele sînt fine... e încălţată în niste sandale roşii, cu tocuri, e drept, însă normale ca înălţime... unghiile de la picioare sînt roşii şi ele, impecabil marcate. Are picior mic. Părul pînă la umeri, negru strălucitor, perfect, peste bluză. J. expiră cu un oftat lung aerul ţinut în piept pînă acum, de la începutul analizei. Fă ceva!..., îi transmite animalul neliniştea lui prin lesa întinsă, J. o strînge mai tare, pînă la albirea degetelor. Poate că e urîtă, îi transmite înapoi animalului, că noi o vedem doar din spate. Nu, nu e posibil, vine răspunsul, cu un scuturat usor de negaţie, simţurile nu mă-nşeală, ştiu bine ce simt. Poate că e bătrînă, continuă mintea lui J. procesul de trivializare, în speranţa de a-şi domoli companionul. S-o crezi tu, vine răspunsul flegmatic de jos, împreună cu un uşor mîrîit înfundat, uită-te mai bine, e fragedă... J. admite către sine că are dreptate, chiar asta a simţit şi el privind-o, frăgezimea... Se hotărăşte să depăşească momentul privind în sus, către boltele decopertate de tencuială ale cupolei, la capătul schelelor, uite, îşi spune, pe vremea aia se lucra numai din cărămidă, fiecare boltă în parte... Iar acolo, la mijloc, se află cheia-de-boltă, secretul profesional de secole al tuturor zidarilor / masonilor, elementul-cheie al transmiterii integrale a greutăţii bolţii în grinzi şi apoi în ziduri... Îşi simte animalul neliniştit, la capătul întins ca o coardă al lesei. Dacă nu faci tu ceva, poate fac eu, îi parvine o frîntură de gînd răzvrătit. Bine, e o lesă solidă, a ales-o special, ca să ţină, poate să tragă animalul cît vrea, n-o sa scape. O smuceşte scurt, din încheietură, spunînd în gînd: Cuminte... cuminte... cuminte... După vreo două minute, simte animalul cum se linişteşte. În aparenţă, cel putin...
Lumea începe să se adune, acum, mergînd încetişor către în faţă, formînd un rînd cam de două - trei persoane lăţime. Ca un făcut, obiectul feminin al atenţiei lor le stă drept în cale, mergînd mai încet decît rîndul. J. face apel la tot calmul lui interior şi îşi concentrează toată atenţia spre a domoli animalul, a-l ţine în loc, în înghesuiala înceată a viermelui de mulţime, la cîţiva centimetri numai de fata din faţă. Ajung în faţă dupa minute de tensiune, ea se distanţează uşor, ducîndu-se către icoana din dreapta. J. răsuflă uşurat, primind miruirea preotului ce-i zîmbeşte cald, părinteşte, din ochii albaştri. Se întoarce apoi încă o dată către altar, să se închine, în timp ce animalul trage disperat de lesă înapoi, aproape scheunînd: Fă ceva, vezi că pleacă!... O vede plecînd cu coada ochiului, în întoarcere, topindu-se în mulţime, ca şi cum n-ar fi fost. Rămîne dinadins pe loc cîteva secunde, ţinînd lesa ferm, stăpînind animalul. Mai ridică apoi încă o dată privirea, o lungă secundă, către cupola dezgolită pînă la structură şi susţinută de armăturile grinzilor negeluite de brad. Iată credinţa în cîrje, îi vine un gînd, de niciunde, şoptit precum vîntul de toamnă prin frunze uscate. J. se uită de jur împrejur speriat, deşi mai e lume, nu-i nimeni suficient de aproape de el, să-i şoptească aşa. Priveşte circumspect animalul o clipă, e plictisit acum, îşi acceptă starea cu botul sprijinit pe labe şi cu ochii închişi. Smuceşte lesa, smulgîndu-se de sub povara tristă a revelaţiei, spune şoptit printre dinţi: Hai acasă... Iar animalul îl urmează, docil.  
J. se îndepartează de biserica veche la pas, cu animalul la picior. Siluetele lor se estompează într-o singură umbră, proiectată ca o pată gri pe ziduri de lumina încă caldă a soarelui de toamnă.

The Platters - The Great Pretender

THE PLATTERS "The Great Pretender"

Oh-oh, yes I'm the great pretender 
Pretending that I'm doing well 
My need is such I pretend too much 
I'm lonely but no one can tell 

Oh-oh, yes I'm the great pretender 
Adrift in a world of my own 
I've played the game but to my real shame 
You've left me to grieve all alone 

Too real is this feeling of make-believe 
Too real when I feel what my heart can't conceal 

Yes, I'm the great pretender 
Just laughin' and gay like a clown 
I seem to be what I'm not, you see 
I'm wearing my heart like a crown 
Pretending that you're still around 

Too real is this feeling of make-believe 
Too real when I feel what my heart can't conceal 

Yes, I'm the great pretender 
Just laughin' and gay like a clown 
I seem to be what I'm not, you see 
I'm wearing my heart like a crown 
Pretending that you're still around