Frank Herbert - Canonicatul Dune [fragment]
[...................................]
A sosit momentul să aflu.
Văzu un distribuitor bucal alunecînd în poziţie deasupra gurii ei, călăuzit de mîna Bellondei.
Purtăm Graal-ul nostru în capetele noastre, spusese Odrade. Să-l porţi cu cea mai mare băgare de seamă dacă, într-o zi, va intra şi în posesia ta.
Distribuitorul îi atinse buzele. Murbella închise ochii, dar simţi degete care îi deschideau gura. Metalul rece îi atinse dinţii. Vocea lui Odrade continua să răsune în memoria ei.
Evită orice excese. Corectează prea mult şi te vei trezi cu o adevărată belea pe cap:necesitatea de a face corecturi din ce în ce mai mari. Oscilaţiile. Fanaticii sunt minunaţi creatori de mişcări oscilatorii.
Graal-ul nostru este liniar pentru că fiecare Cucernică Maică poartă în ea aceeaşi determinare. Vom perpetua acest lucru împreună. [....]
Un lichid amar curse în gura Murbellei. Înghiţi convulsiv. Simţi foc care-i cobora pringîtlej, apoi în stomac. Nici o durere în afara senzaţiei de arsură. Se întrebă dacă asta era tot. Acum, stomacul ei degaja doar un pic de căldură.
Încet, atît de încet încît îi trebuiră cîteva bătăi de inimă pînă să-şi dea seama, căldurase prelinse spre exterior. Cînd îi atinse vîrfurile degetelor, îşi simţi corpul convulsionîndu-se. Spatele i se arcui spasmodic, desprinzîndu-se de suprafaţa capitonată a mesei. Ceva blînd,dar neînduplecat, îi repuse distribuitorul în gură.
Voci. Le auzea şi ştia că vorbeau oameni, însă nu putea distinge cuvintele.
Pe cînd se concentra asupra vocilor, deveni conştientă că pierduse contactul cu trupul său. Undeva, carnea se zvîrcolea, pradă durerii, dar ea era complet detaşată.
O mînă dădu de o altă mînă şi se încleştă de ea cu putere. Murbella recunoscu atingerea lui Duncan şi, dintr-o dată, îşi regăsi corpul, concomitent cu o durere atroce. Plămînii erau carne vie cînd expira. Nu şi cînd inspira. Atunci păreau contractaţi, nici o clipă umpluţi îndeajuns. Apoi, sentimentul existenţei ei fizice deveni un firicel subţire ce se ramifica spre alte prezenţe. Le simţea numeroase în jurul ei, mult prea numeroase pentru micul amfiteatru.
O altă fiinţă umană pluti înlăuntrul cîmpului ei vizual. Murbella se pomeni la bordul unei navete industriale... În spaţiu. Naveta era primitivă. Prea multe comenzi manuale. Prea multe luminiţe care clipeau. La comenzi, o femeie ― mică şi cu faţa îmbrobonită de sudoarea trudei pe care o depunea. Părul ei lung, castaniu, era strîns într-un coc din care scăpau şuviţe ce atîrnau în jurul obrajilor supţi. Purta, drept unic Veşmînt, o rochie scurtă, în nuanţe strălucitoare de roşu, albastru şi verde.
Maşini.
Murbella simţea, dincolo de spaţiul din imediata apropiere, prezenţa unei monstruoase maşinării. Rochia femeii contrasta puternic cu mohorîta şi apăsătoarea austeritate a maşinilor. Femeia vorbi, însă buzele ei nu se mişcară: "Ascultă-mă, tu! Cînd va veni momentul să preiei aceste comenzi, să nu devii o distrugătoare. Sunt aici pentru a te ajuta să eviţi distrugătorii. Înţelegi?"
Murbella vru să răspundă, dar constată că nu avea glas.
"Nu te mai chinui, fetiţo!" spuse femeia. "Te aud."
Murbella încercă să-şi strămute atenţia de la femeie.
Ce-i locul acesta?
O singură operatoare, un fel de depozit uriaş... o uzină... totul, automatizat... În nenumărate fascicule, linii de retroacţiune se concentrau în acest spaţiu minuscul înţesat de comenzi complicate.
Crezînd că vorbeşte în şoaptă, Murbella întrebă: Cine eşti? şi-şi auzi propria voce răsunînd ca un tunet. Durerea din urechi o năuci!
"Mai încet! Sunt călăuza ta în mohalata, cea care te ajută să navighezi departe de distrugători."
Dur să mă apere! gîndi Murbella. Nu e un loc; sunt eu!
La acest gînd, sala de comandă dispăru. Murbella se pomeni o nomadă în vid,condamnată să nu mai cunoască niciodată tihna, să nu-şi mai găsească niciodată refugiu. Totul devenise imaterial, în afara propriilor ei gînduri efemere. Fiinţa ei nu mai avea substanţă, doar un filament de aderenţă pe care-l identifica drept conştiinţă.
M-am plăsmuit pe mine însămi din ceaţă.
Celelalte Memorii se iviră brusc, fărîme răzleţe de experienţe despre care ştia că nu erau ale ei. Tot felul de feţe o priveau cu lăcomie, cerîndu-i atenţie, dar femeia de la comenzile navetei o îndepărta de ele. Murbella recunoştea necesităţile, însă i se părea cu neputinţă să le ordoneze sub o formă coerentă.
"Acestea sunt vieţi din trecutul tău", auzi ea vocea femeii ca şi cum venea de niciunde. Apoi adăugă: "Ne tragem din oameni care au comis atrocităţi fără seamăn. Nu ne place să recunoaştem că au existat barbari printre strămoşii noştri. O Cucernică Maică însă trebuie să recunoască. Nu avem de ales."
Murbella înţelesese acum că era suficient să-şi formuleze întrebările doar în gînd. De ce trebuie să...
"Învingătorii s-au reprodus. Noi suntem descendenţii lor. Adesea, victoriile au fost scump plătite din punct de vedere moral. Barbarie e un cuvînt prea slab pentru a descrie unele dintre lucrurile pe care le-au făcut strămoşii noştri. "
Murbella simţi contactul unei mîini cunoscute pe obrazul ei. Duncan! Atingerea readuse durerea cumplită. Oh, Duncan! Îmi faci rău!
Prin chinul durerii, percepu goluri în vieţile ce-i erau dezvăluite. Lucruri care-i erau ascunse.
"Doar ceea ce eşti capabilă să accepţi în momentul acesta", rosti vocea. "Restul va veni mai tîrziu, cînd vei fi mai puternică... dacă vei supravieţui. "
Filtrul selectiv. Cuvintele lui Odrade. Necesităţile deschid multe uşi.
Un vaiet neîncetat venea dinspre celelalte prezente. Lamentaţii. Vezi? Vezi ce se întîmplă cînd ignori bunul-simţ?
Durerea crescu. Nu putea să scape de ea. Fiecare nerv îi era ars cu fierul roşu. Ar fi vrut să urle, să profereze ameninţări, să implore ajutor. O cascadă de emoţii însoţea chinul, dar nu le dădea atenţie. Totul se petrecea de-a lungul unui fir subţire de existenţă. Iar firul se putea rupe!
Am să mor.
Firul se întindea. Avea să se rupă! Orice rezistenţă era zadarnică. Muşchii nu i-ar fi dat ascultare. De altfel, probabil că nu-i mai rămăseseră muşchi. Nici n-avea nevoie de ei.Muşchii însemnau durere. Era un iad care nu avea să sfîrşească niciodată. Nici dacă s-ar fi rupt firul. De-a lungul firului alergau flăcări. Limbile lor îi atingeau gîndurile conştiente...
Mîini îi scuturară umerii. Nu, Duncan... nu! Fiecare mişcare era pentru ea un supliciu mai crîncen decît îşi imaginase că ar fi cu putinţă. Agonia îşi merita din plin numele.
Firul nu mai era întins. Se retracta, se comprima. Deveni ceva mic, un cîrnăcior de durere atît de cumplită, încît nimic altceva nu mai exista. Simţul fiinţei deveni tulbure...translucid... transparent.
"Vezi?" veni de foarte departe glasul călăuzei sale în mohalata.
Văd lucruri.
Nu era tocmai vedere. Un fel de percepţie îndepărtată a altor prezenţe. Alţi cîrnăciori.Celelalte Memorii, ambalate în prapurii vieţilor pierdute. Se prelungeau în spatele ei, într-un şir căruia nu putea să-i determine lungimea. O pîclă translucidă. Cînd şi cînd, negura se destrăma, lăsînd-o să întrevadă evenimente. Adică nu... nu evenimente propriu-zise. Amintirea lor.
"Fii martoră", spuse călăuza ei. "Iată ce au făcut strămoşii noştri. Cele mai cumplite blesteme pe care le-ai putea inventa nu înseamnă nimic în comparaţie cu asta. Nu găsi scuză în necesităţile epocii! Ţine minte doar un singur lucru: nu există nevinovaţi!"
Oribil! Oribil!
Nu putea zăbovi asupra nici unei scene. Totul devenise reflexie şi pîclă care se destrăma.Dar undeva se afla un licăr de glorie la care ştia că putea să ajungă.
Absenţa acestei Agonii.
Doar atît. Ce moment de glorie ar fi însemnat!
Unde se află această stare glorioasă?
Buze îi atinseră fruntea, gura. Duncan! Întinse mîna. Mîinile îmi sunt libere! Degetele ei întîlniră cîrlionţii familiari. E realitatea!
Agonia se estompa. Abia în clipa aceea îşi dădu seama că trecuse prin chinuri mai cumplite decît ar fi putut exprima în cuvinte. Agonia? Consta în cauterizarea psihismului şi remodelarea lui. La capătul Agoniei, se ivea o altă persoană.
Duncan! Deschise ochii şi-i văzu chipul chiar deasupra ei. Îl mai iubesc? E aici. Nădejdea de care mă agăţ în cele mai rele momente. Dar îl iubesc? Mai sunt o fiinţă echilibrată?
Nici un răspuns.
Vocea lui Odrade se înălţă de undeva din afara cîmpului vizual al Murbellei.
― Dezbrăcaţi-o. Ştergare. E udă leoarcă. Şi aduceţi-i o robă cum se cuvine!
Foşnete grăbite, apoi, din nou, vocea lui Odrade:
― Murbella, ai avut de furcă nu glumă, dar, mă bucur s-o spun, ai reuşit de minune.
Ce bucurie în glasul ei! De ce era aşa bucuroasă?
Unde e simţul responsabilităţii? Unde e Graal-ul pe care ar trebui să-l simt în capul meu? Să-mi răspundă cineva!
Dar femeia de la comenzile navetei nu mai era.
Am rămas doar eu. Cu amintirea unor atrocităţi care le-ar face să se înfioare şi pe Onoratele Matres.
În clipa aceea întrezări Graal-ul, dar nu era un lucru, ci o întrebare: Cum s-ar putea regla toate echilibrele?
[...................................]
Music by DJ Drunken Master - Nathaniel Ryan Images from Wallbase.cc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu