ENDINGS ARE JUST BEGINNINGS

Mike Oldfield - Amarok [Endings Are Just Beginnings]

Urmează un punct nodal pentru mine, pentru viaţa mea, îşi repetă J. sieşi, privind în gol pe fereastră singurătatea naturii retrasă adînc în sine, în începutul de iarnă. N-are nici o idee ce va urma, odată punctul nodal atins şi apoi, previzibil, depăşit. Imaginaţia lui, atît de tumultoasă de obicei, de data asta refuză să-l ajute. Ca şi cum ar privi un ecran alb, pe care filmul întîrzie să înceapă. Ca şi cum ar încerca să vadă orizontul aflat în spatele unui munte abrupt, pe care-l escaladează cu dinţii strînşi şi inima explodîndu-i în piept, de tensiunea efortului. Ştie că va ajunge acolo, în vîrf, în aerul rarefiat şi rece al înălţimilor, simţind în plină faţă rafalele îngheţate şi că abia atunci va trăi în sfîrşit sentimentul corespunzător, de victorie sau de eşec, sau, de ce nu, amîndouă de-odată. Şi nu mai e mult pînă atunci, ştie şi asta, deja poate număra orele... Însă nu-şi poate imagina ce-o să urmeze. Vrea - nu vrea, va trebui să aibă răbdare. Închide ochii, încruntat. Încearcă să îşi explice blocajul, căutînd asocieri în memorie. [....]
Adîncindu-se în sine, ajunge la cuvintele micuţului Fiian, din Lumea lui Rocannon: "Olhor, Fiia n-au amintirea spaimei. Cum am putea? Noi alegem. Noaptea, peşterile şi săbiile din metal le-am lăsat Argilienilor, cînd ni s-au despărţit drumurile, iar noi am ales văile verzi, lumina soarelui şi vasele de lemn. De aceea, sîntem Jumătate-Oameni. Şi am uitat, am uitat multe! [....] Călătorind spre miazăzi, întîlnesc zilnic istorii pe care cei din neamul meu le-au învăţat pe cînd erau copii, în văile Angienului. Şi descopăr că toate erau adevărate. Dar am uitat jumătate din ele. Micii Mîncători de Cuvinte, Kiemhrir, ei există în balade vechi, pe care le cîntăm din minte în minte; dar nu şi înaripaţii. Prietenii, nu însă şi duşmanii. Lumina soarelui, nu noaptea." Cu ochii închişi şi fruntea lipită de geamul rece, încruntarea lui J. mai întîi se estompează, apoi dispare, ca un nor dus de vînt. Deşi nu-i logic, pentru el e o explicaţie valabilă pentru incapacitatea sa de a cuprinde cu imaginaţia viitorul de după punctul nodal, se relaxează uşor. Tot din memorie i se răsfrîng în minte atunci, ca un ecou, cuvintele-cheie, din Amarok: "endings are just beginnings". După cîteva clipe de conştientizare, J., cu ochii închişi, zîmbeşte, complet relaxat. Nu-i mai este frică deja de pliurile ascunse ale viitorului. Viitorul?... îşi spune, n-are decît să vină!...



*****
AMAROK Lyrics by Mike Oldfield
[Sondela Lyrics in Xhosa]

Hello everyone. I suppose you think that nothing much is happening at the moment. Ah-ha-ha-ha-ha. Well, that's what I want to talk to you all about; endings. Now, endings normally happen at the end. But as we all know, endings are just beginnings. You know, once these things really get started, it's jolly hard to stop them again. However, as we have all come this far, I think, under the circumstances the best solution is that we all just keep going. Let's keep this going in sight, never an ending. Let's remember that this world wants fresh beginnings. I feel here, in this country, and throughout the world, we are crying out for beginnings, beginnings. We never want to hear this word "endings". I know we all want to sit down. I know you want to take it easy. Of course we're looking for the good. Of course we're looking for the fresh start.

Sondela uSomandla sukuma wena obengezela [Come closer the Almighty stand up you who glitters in Western grammar: Come closer, God. You who glitter (because of the Light that shines from You) must stand up (and be seen by us mortals)].

Isn't that charming? Do you know, I really feel I could dance. Ah-ha-ha-ha-ha... (dancing) Ah-ha-ha-ha-ha-ha... charming... ha-ha-ha...
(CRASH!)


*****
Lumea lui Rocannon de Ursula K. Le Guin
[fragment edificator]

[....] Cînd se întunecă, Mogien şi Yahan se culcară, întinşi lîngă cenuşa caldă; stinseră focul pentru a nu-i atrage pe înaripaţi. Aşa cum bănuise Rocannon, Kyo era mai rezistent decît oamenii în privinţa otrăvurilor; rămase de vorbă cu etnologul pe malul rîului, în beznă.
— I-ai salutat pe Kiemhrir de parcă îi cunoşteai, remarcă Rocannon, iar Fianul răspunse:
— Olhor, ceea ce-şi aminteşte unul din satul meu îşi amintesc toţi. Cunoaştem atîtea istorii şi zvonuri, minciuni şi adevăruri, şi cine mai ştie cît de vechi sînt unele...
— Vrei să-mi spui că nu aveai habar de înaripaţi?
Se păru că Fianul nu voia să răspundă, însă în cele din urmă vorbi:
— Olhor, Fiia n-au amintirea spaimei. Cum am putea? Noi alegem. Noaptea, peşterile şi săbiile din metal le-am lăsat Argilienilor, cînd ni s-au despărţit drumurile, iar noi am ales văile verzi, lumina soarelui şi vasele de lemn. De aceea, sîntem Jumătate-Oameni. Şi am uitat, am uitat multe! În seara aceasta glasul piticului era mai hotărît mai insistent ca oricînd, răspunzînd limpede prin murmurul curentului de sub ei şi acoperind zgomotul cascadei de la capătul trecătorii.
— Călătorind spre miazăzi, întîlnesc zilnic istorii pe care cei din neamul meu le-au învăţat pe cînd erau copii, în văile Angienului. Şi descopăr că toate erau adevărate. Dar am uitat jumătate din ele. Micii Mîncători de Cuvinte, Kiemhrir, ei există în balade vechi, pe care le cîntăm din minte în minte; dar nu şi înaripaţii. Prietenii, nu însă şi duşmanii. Lumina soarelui, nu noaptea. Iar eu sînt tovarăşul lui Olhor care merge spre miazăzi în legende, fără să poarte sabie. Călătoresc cu Olhor, care caută să audă glasul vrăjmaşului său, care a străbătut întunericul cel necuprins şi a zărit Lumea atîrnînd aidoma unei nestemate azurii în beznă. Eu sînt doar Jumătate-Om. Nu pot trece de dealuri. Nu te pot însoţi în munţi, Olhor!
Rocannon îşi lăsă uşor palma pe umărul lui Kyo. Îndată, Fianul amuţi şi rămase nemişcat. Statură împreună aşa, ascultînd şoaptele pîrîului şi sunetele cascadei în noapte, privind stelele scînteind oţelii în apa rece ca gheaţa, alergînd sub volburi de polen dinspre munţi către sud. [....]