PITICII, SUBIECTIVITATEA & BALAURII REZIDUALI

Evident că am o părere. Obiectivă, evident, dacă tot mă-ntrebi, deşi din punctul de vedere al celorlalţi părerea mea e adesea cît se poate de subiectivă. Şi ţin la părerea mea, evident. La urma urmei ce e atît de rău să fii subiectiv, doar asta înseamnă că sîntem subiecţi / subiecte, nu-i aşa, deci nu obiecte, echivalează cu o creştere în grad, să fii subiectiv, pînă la urmă, înseamnă că eşti om, nu piatră la marginea drumului, bordură de trotuar, ceva. Egourile noastre torc precum mîţele sătule şi mîngîiate pe spate, se-aude cum torc pînă în stradă deja.
Deci ne adunăm cîţiva oameni laolaltă şi ne dăm fiecare cu părerea. Step by step ne luăm la ceartă de fapt – mai întîi contre fine, ironii – apoi ne ambălam din ce în ce mai tare, ton ridicat, tot tacîmul. În genul: o vorbă bine zisă-i ca o flegmă, o flegmă face cît o palmă, o palmă valorează cît un pumn, un pumn contează cît un genunchi în burtă, un genunchi… cred c-ai prins ideea.
Uite unde-am ajuns. Şi-acum întrebarea e cum o scoatem la capăt, cum ne-mpăcăm după asemenea ceartă. Soluţia e simplă, îţi spun eu: apelăm la pitici. Piticii mei or să vorbească cu piticii tăi şi cu-ai lor, să se-nţeleagă mai întîi între ei, piticii, zic eu, ca băieţii. Cum, nu ştiai – toţi avem piticii noştri, e un fapt cunoscut. Deşi sînt fiinţe destul de improbabile de felul lor, piticii sînt destul de vizibili dacă ştii cum să priveşti realitatea, din ce unghi adică, îţi trebuie o stare interioară specială pentru asta, e-adevărat, precum şi vreo două sticle de vin la bord măcar s-o atingi. Există o întreagă teorie privind probabilitatea de apariţie a piticilor, Stanislaw Lem a calculat chiar şi un coeficient de piticizare, care este din păcate mult mai mic decît coeficientul de balaurizare, şi asta se-ntîmplă pentru că – te-ai prins, nu-i aşa – un balaur e pur şi simplu mai puţin improbabil decît un pitic. Desigur, mai trebuie să amplifici un pic improbabilitatea, pentru a face ca lucrurile improbabile să se petreacă mai abitir, dar ăsta-i un mizilic, nici nu ştiu de ce îţi consum timpul cu amănunte tehnice.

A, da, să nu uit, să ai mare grijă la balaurii care colcăie prin zonă deja, nu mai ai loc de atîţia balauri, au aparut peste tot de cînd ai început să te joci cu probabilităţile, fiinţă subiectivă ce eşti – şi pe deasupra, beţiu ordinar.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "PITICII, SUBIECTIVITATEA & BALAURII REZIDUALI" ***

HIMERA DE CULOAREA FURTUNII, E-ACOLO MEREU

Furtuna a-mprumutat din sufletul meu o culoare, undeva între mov şi gri trist, schimbînd percepţia a tot ce se vede în tonuri de sepia, nuanţe bine definite toate, prin atmosfera de vis ce ne-nvăluie. Vîntul şficuitor ca un bici îşi face loc prin ploaia fină ce bate-n rafale, gigantic aspersor descentrat deasupra noastra, a tuturor. Copacii se mişcă în vînt, şerpuind unduitor printre rafale. Părul tău se mişcă în vînt, în rafale şi el, gorgonic, strălucind metalic, imposibile şuviţe împrăştiate în toate direcţiile, întotdeauna altele, în fiece clipa altele. Uite-aşa realizez cît de multe direcţii există de fapt, numai prezenţa ta m-ajută sa văd, mereu m-a izbit vitalitatea părului tău gorgonic. Mă priveşti pătrunzător, uşor încruntată din cauza rafalelor puternice. Eşti aproape, mult prea aproape, pot observa în mod distinct şi aproape dureros fiece detaliu al feţei tale, în lumina crepusculară. Aş putea să te-ating, atît de aproape eşti, însă mi-e teamă că dacă încerc ai să dispari ca o nălucă, înapoi în furtuna ce te-a născut. Cad o secundă în reverie, cu răsuflarea tăiată, eşti superbă în vînt, bănuiesc că ştii asta, iar ploaia-ţi dă strălucire, cred că şi asta ştii, îmi recapăt suflul cu un efort. Spui ceva, vorbeşti cu mine – cred / sper / visez – însă vorbele tale nu m-ajung, ricoşează cumva, le-nghite vîntul de cum le-ai spus. Îţi văd numai gura cum se mişcă, imposibil film mut, rezervat pentru eternitate memoriei mele. În jurul tău urlă doar vîntul turbat, numai atît se aude, mi-ajunge şi-atîta, să ştii, imaginea ta îmi ajunge. O şuviţă ţi s-a prins în colţul gurii iar vîntul vrea să ţi-o smulgă, gelos, cum îndrăzneşti tu adică să vorbeşti cu mine, nemernicul de mine, aici sînt de acord cu el, nu merit nici măcar să respir. Şi totuşi...

Vîntul bate din ce în ce mai puternic, centrul furtunii se-apropie. Oare dacă închid ochii ai să dispari?...

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "HIMERA DE CULOAREA FURTUNII, E-ACOLO MEREU" ***

SINUCIDEREA - PUNCT DE VEDERE PUR ESTETIC :D

Da, despre sinucidere vreau să vă zic două vorbe. Nu, nu de semnificaţia spirituală mă voi lega, aici poziţiile par a fi clare, atît pro cît şi contra. C-o jenă destul de teoretică dealtfel recunosc că mă deranjează mai mult lipsa de stil cu care se practică sportul ăsta: cîtă lipsă de cultură, cîtă nepăsare, ce carenţe de simţ estetic să ai ca să rămîi (sută la sută din vina ta!!) în memoria vizuală a celor din jur atîrnat de-o sfoară / sîrmă / cordon / chilot, complet asimetric, ori curgînd în pijama dintr-un pat, cu spume la gură şi ochi bulbucaţi privind aiurea, sau în poziţia complet nefirească cu care cade corpul de la balcon, ce ziceţi de pata năclăită de sînge ce rămîne în urmă, adevarată capcană de muşte, şi mai ales, de miros ce părere aveţi. Plus că materia cerebrală e grasă, stiţi voi cît de greu se curăţă de pe pereţi, arsă bine de praful de puşcă?...
Singurii oameni care se sinucid elegant sînt japonezii, au o adevărată tradiţie, îi respect pentru asta mai mult decît pentru alte trăsături morale considerate definitorii pentru ei, mai mult decît pentru tehnologie, ori pentru stilul de muncă, dacă voi depune vreodată cerere de azil în Japonia, de aia o s-o fac, să ştiţi, din foame de eleganţa ce ne lipseşte nouă.
Desigur, mai sînt şi ăia de-şi omoară spiritul cum omoară dentistul un nerv cu arsenic (îi doare un pic la-nceput, dacă nu-s complet nesimţiţi din fire) şi-apoi umblă aşa, cu sufletul mort, de colo pîna colo, enervîndu-ne şi secîndu-ne de energie pe noi, ăilalţi, posesori de suflete încă. Dau peste ei la tot pasul, sînt sătul deja, mi s-a luat. Pentru ăştia aş da o lege, aş face o enclavă, un zid chinezesc, i-aş ţine separaţi de noi, să şi-o tragă-ntre ei, parte-n parte, frăţeşte.

Noi să-i folosim doar pentru organe: cînd ne arde buza – facem expediţii hi-tech după cîte-un ficat. Stealth, cu elicopterul prin noapte, colimatoare, vedere IR, ecrane fosforescente, chestii, socoteli, mestecînd ciungă de mentă şi ascultînd muzică rock la căşti, dată tare, dureros de tare. Coool.
...Suficient de epic, domnu' Stănescu? Sau mai vrei?...

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "SINUCIDEREA - PUNCT DE VEDERE PUR ESTETIC :D" ***

JOIA MARE – FILE DE JURNAL. PLOUATE MĂRUNT, ÎNTRADINS

Ciudată zi, Joia Mare... deşi catastrofă n-a fost, s-o trăiesc înc-o dată n-aş vrea.
Today rutina s-a rostogolit peste mine de-odată, compactă, plapumă groasă şi plină de cîlţi, îmbîcsind în cădere puţinul aer proaspăt din jur. Şi s-a terminat aşa cum a-nceput, cu aceeaşi senzaţie de overload şi singurătate ascuţită. De cîteva ori m-am pomenit înjurînd de unul singur, tare, doar să m-aud, să ştiu că exist; mi-au ţiuit urechile de singurătate, aşa că am dat toate alea tare, de strigam unii la alţii, să ne putem înţelege. Plus efortul uriaş de-a mă uita printr-un om ca şi cum n-ar fi acolo, plus reciproca, pentru cinci minute m-am simţit translucid. Oamenii se enervează de-aiurea şi după aia rămîn aşa, enervaţi, nonsens palpabil aproape. “Scrîşnirea dinţilor” se întrevede la fiece colţ de culoar, din ce în ce mai metalică. În final, ploaia nici nu mai contează.
A fost şi-un fir de lumină: un prieten uitat de ani întregi a ieşit din uitare, volubil, refreşant, optimist. Deci mai e o speranţa, se poate.
Presimt că mîine va fi la fel. Sau mai rău…

Dă Doamne ca toate astea să aibă un sens, măcar atît, over all.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "JOIA MARE – FILE DE JURNAL. PLOUATE MĂRUNT, ÎNTRADINS" ***

TRICOURI (CU BURTĂ ŞI FĂRĂ) PLUTIND, ÎN ZBOR IMPOSIBIL, ÎN VIS, AŞTEPTÎND.

Am un tricou care mă arată burtos, e moale rău (tricoul). Am altul care mi-ascunde burtica, material mai ţapăn, pasămite. M-am prins de unde diferenţa asta majoră de percepţie, într-un tîrziu, după ce mi-am admirat îndelung reflexia prin vitrine şi geamuri, din varii unghiuri, mergînd ori stînd locului: ăla ţapăn stă drapat pe ţîţe şi-acoperă burta, de aia, ălălalt nu. Chestie de atitudine: să ţii spatele drept şi pieptu-nainte te face suplu, pînă la urmă, oricît ai fi de gras. Concluzia număru’ doi: e folositor să ai ţîţe, indiferent ce sex ai, te-ajută.
După acest intermezzo profund intelectual, hai să vorbim despre starea de zbor, atîta efort de imaginaţie putem face şi noi în Săptămîna Mare.
Starea de zbor e un sentiment, o senzaţie mai degrabă, un cé, o stare, ce ţi se-ntîmplă atunci cînd te desprinzi de toate cele ce te-nconjoară, se pare. În primul rînd de tot ce e material; apoi de dorinţe, invidii, tristeţi, păreri de rău, conştiinţa propriilor limitări, frică, durere. Mda, de-aia nu prea ne-nghesuim să zburăm de unii singuri, altfel decît in our dreams. Şi-atunci folosim tot soiul de paleative, să ne “lipim” şi noi un pic de starea de zbor, ca idee măcar: aripi, motoare, kerosen, paraşute, stewardese, pungi de vomă, centuri. Sîntem gata să dăm şi bani pentru asta...
De unde-am pornit şi unde-am ajuns: toată adunătura asta de cuvinte, cînd o citesc, îmi pare la-nceput ca un copac ce se ţine numai în scoarţă. Surprinzător, în scoarţă ori pur şi simplu în aer tot stă, asta e minunat la cuvinte se pare, sînt cărămizile perfecte, poţi să faci orice cu ele, nu se dărîmă, oricît de eterică ar fi construcţia, un haiku de pildă e mai mult aer decît cuvinte, e şi asta o formă de zbor, bingo, am descoperit o formă de zbor.

Mă duc să visez că zbor. Nu garantez că mă-ntorc, în vis se petrec o seamă de întîmplări interesante, de ce m-aş întoarce-napoi în lumea asta atît de concretă şi rece, sincer vă-ntreb, cînd aş putea să zbor mai departe, de unul singur, în visul meu perfect. Pe bune, aştept să-mi spuneţi un motiv serios să mă-ntorc. Unul singur măcar.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "TRICOURI (CU BURTĂ ŞI FĂRĂ) PLUTIND, ÎN ZBOR IMPOSIBIL, ÎN VIS, AŞTEPTÎND." ***

FELINĂ VIRTUALĂ TORCÎND. VIRTUAL, EVIDENT.

Mi-aş dori să te ghemuiesc în braţele mele, miorlăind aţîţat, să-ţi ascuţi ghearele pe pieptul meu mi-aş dori. Iar eu, cu un fir de zîmbet pervers, să te mîngîi blînd pe ceafă, pe spate, pînă la rădăcina cozii, minute în şir, ore, să fii atît de relaxată-n final încît să închizi ochii de plăcere şi să torci aşa cum numai tu ştii, sonor, cu talent, să creadă vecinii că dau cu aspiratorul, nu alta. Virtual memory screenshot: tu, cu ochii-nchişi, întinsă pe spate, torcînd, abandonată-n braţele mele, în lumina intensă, compactă, a unei după-amiezi de weekend de vară.
După aia să te trezesc aşa cum îmi place mie, suflîndu-ţi în urechi de aproape – ştiu că nu prea te dai în vînt după asta şi da, ai dreptate, sînt un pic cam pervers – şi cînd începi iar să zgîrii, chiar înainte de primul mîrîit cu adevărat nervos, să te iau de ceafă şi să-ţi dau drumul din braţe, pe jos, apoi să te tratez c-un castronel de Wiskas şi unu’ de lapte - meniul tău favorit - să mă uit apoi cum alergi după şoarecii tăi imaginari pe hol şi după aia, cînd te plictiseşti de ei, să te urmăresc cum te-aşezi în colţul tău şi-apoi, cu un aer complet dezinteresat, cum te lingi cu aplicaţiune prin zonele moi.

Mîţă virtuală de apartament ce eşti.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "FELINĂ VIRTUALĂ TORCÎND. VIRTUAL, EVIDENT." ***

ÎNTÎLNIRILE DE GRADUL TREI SE-NTÎMPLATĂRĂ AZI CÎTE TREI (participă la concursul "Vis Urît" :P)

Nu se mai poate aşa, trebuie să facem ceva, să găsim o soluţie, azi am dat nas în nas de trei ori, dacă nu greşesc. Pe mine m-a luat complet pe nepregătite, să ştii, bine că nu înghiţeam ceva atunci, plus că mă durea şi capul, cine ştie ce bazaconie putea să iasă pînă la urmă. Pe tine nu ştiu cum te-a lovit, pot să bănuiesc însă, parcă înghiţiseşi o viespe, cam aşa se vedea de la mine, din mers.
Eu zic să ţinem fiecare pe dreapta, ca într-un labirint, aşa am citit undeva. Cică o tipă, Ariadna, s-a descurcat binişor într-o situaţie similară cu unu', Minotauru' parcă-l chema, chiar, ce zici de idee: fiecare din noi cu mosorul în mînă, bobinînd după fir, cu privirea-nainte, asta imagine, să tot stai pe margine să te umfli de rîs. Şi-apoi o să-ncerc să nu mai staţionez în răspîntii – unde mă cred eu, pe stradă, în parcare mă cred. O altă idee-ar fi să purtăm fiecare cîte un clopoţel, un telefon cu manele, un pistol cu capse, o sirenă cu aer comprimat, acolo, ceva, să ne recunoaştem de departe după semnale sonore, ca vapoarele-n ceaţă. Ori să plescăim / rîgîim / tîrşîim un picior / purtăm tocuri cui (pun botu’, să ştii... :D), trebuie să găsim o soluţie pînă la urmă, aşa nu se mai poate trăi. Sau poate ai altă idee, facem cum vrei tu, sînt deja de acord, în avans, uite ce băiat de treabă sînt eu de fapt. Cineva mi-a zis că îmi simte aura de la vreo douăj’de metri, cică sînt obositor uneori, parcă-mi arunc “buzduganul energetic” înainte, cînd mă duc undeva, ca Făt-Frumos din poveste :P.
Şi să nu mai beau atîta cafea o să-ncerc, prea multă cofeină mă face cam “jumpy”, plus că mai nou mi se pătează şi dinţii. De ce zîmbeşti nu-nţeleg, lasă că o să vezi şi tu cum e, cîndva, să bei o cafea şi după aia să zîmbeşti cu dinţii negri, discret, într-o parte, ca mine.

Sau o să purtăm căşti în urechi toată ziua, să ascultăm muzică tare, şi ochelari de cal, da, şi-atunci sigur-sigur n-o să ne mai speriem unul de altul cînd ne-ntîlnim aşa, netam-nesam. He, he, he, nici eu nu mă cred cînd o spun. Tu mă crezi?...

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "ÎNTÎLNIRILE DE GRADUL TREI SE-NTÎMPLATĂRĂ AZI CÎTE TREI (participă la concursul "Vis Urît" :P)" ***

DRĂGOŞELU’, PĂUNAŞUL CODRILOR (dedicaţie cu drag)

Ia zi, jupîne, încă mai ţii pe birou, într-un loc extrem de vizibil, cartuşul ăla cu “alice” de urs? Ce amintiri, ce nostalgii... Dacă ai pune pe hîrtie o parte măcar din ce ai văzut pînă acuma în viaţă, ai scrie un roman, read my lips.
Uite-aşa mi te imaginez:
Stai şi fumezi în colţu’ tău o ţigare, ai ochii mijiţi de la fum. Lapopul stă strîmb pe genunchi, iar tu completezi un tabel uşor sictirit cu o mînă, în timp ce vorbeşti din colţul celălalt al gurii la mobilul înţepenit între ureche şi umăr. Monosilabic dar ferm. Din cînd în cînd privirea ta se pierde undeva, departe, visezi poate la un muşchi de mistreţ, afumat atîta cît trebuie şi udat cu vin roşu de ţară, la un popas, sau poate visezi la ATV-ul pe care ţi-l doreşti, să te zbengui cu el prin hîrtoape. Poate îţi spui nostalgic, acolo, în forul tău interior: unde eşti tu, libertate, un bărbat adevărat nu poate fi ţinut în birou, între patru pereţi, ce pana mea, trebuie lăsat să vadă orizontul cînd şi cînd, să zburde prin păduri, fără semnal la mobil, cu puşca pe umăr şi cîinele la picior. La fiecare pas să calce pe jir, la fiecare respiraţie să simtă mirosul de cetină.
Însă tu eşti un om cu răspunderi acum, ai familie şi termene limită. Poate de aia ai şi-nceput să albeşti, mai întîi pe la tîmple, apoi în continuare spre creştet. Mai ai şi-o grămadă de prieteni aud, principalul motiv fiind acela că nu te lasă inima să nu-i ajuţi cînd au vreo nevoie. Dacă mă supără cineva ştiu la cine să apelez, you’re always there for your friends.
Te-aş mai peria un pic da’ ştiu bine că nu prea te omori cu cititul, tu mergi direct la esenţa, ca glonţul ăla de la-nceput.

P.S.: M-ai întrebat dacă mă droghez că prea scriu ciudat. Mă tachinezi, măi dragă, ştii prea bine că cei ca mine n-au nevoie de droguri, ne descurcăm în mod onorabil cu ce-avem în creier deja.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "DRĂGOŞELU’, PĂUNAŞUL CODRILOR (dedicaţie cu drag)" ***

PRIVIND UN BEC DREPT ÎN OCHI, SUSPECT DE APROAPE

Minus infinit:
Tu nu mai vorbeşti cu mine, nu vrei. Orice vorbă ţi-aş spune mi se-ntoarce-napoi aşa cum a plecat, la fel de singură, ca bumerangul, completînd un superb elipsoid strălucitor în enormul spaţiu ce deja ne separă, aşa cum ţi-ai dorit, dealtfel. În cîteva zile a-nceput să se adune şi tăcerea în teancuri, ea însăşi excelentă izolatoare fonică fiind, precum vata de sticlă, abrazivă dar bună. You wish.
Plus infinit:
Nu-ţi dai seama că spui totul, tăcînd, absolut fără nici un cuvînt. Şi spate în spate cînd stăm, fără să trag cu urechea măcar, te-aud de parcă ai striga prin toţi porii, te aud ca şi cum te-aş vedea, parcă ai sări în faţa mea, cu părul vîlvoi, în roşu strident, fard negru felin şi cu unghii. Mă asurzeşti strigînd cu tot trupul, să n-ai nici o-ndoială, deşi taci, să ştii că te-aud. My fault.
Plutind în spaţiul configurativ dintre minus şi plus infinit, nici cal nici măgar adică, te privesc cu figura cvasiinteligentă şi total lipsită de complexe a celui ce s-a uitat cinci minute la bec şi vede-apoi doar filamente, oriunde s-ar uita, ore în şir.
“În vis ca o apă, mă scurg printre pietre, mă aşteaptă chipul tău la liman”, spunea cîndva un om cu talent.

Oare mă vezi?... Mă auzi?... Închid ochii, ascult tăcerea cum curge. Presupun că da.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "PRIVIND UN BEC DREPT ÎN OCHI, SUSPECT DE APROAPE" ***

PEŞTIŞORULUI DE AUR – DORINŢE 100% ALTRUISTE, OF COURSE... (participă la concursul "Vis Urît" :P)

Te-am prins, peştik! Deci, notează:
First, mi-aş dori să doară prostia. Ca o arsură să usture, ca firele de păr smulse din nas one by one cu penseta, băieţi, ca un epilat lung şi mult prea fierbinte, fetelor, să ne dea lacrimile de durere nouă, tuturor proştilor. Să sărim de durere pe străzi mi-aş dori, să urlăm pînă vom răguşi, să nu mai vedem clar de durere, de la atîta prostie. Să se-ntîmple odată feedback-ul mult-aşteptat, poate aşa o să căscăm ochii mai bine şi-o să-nţelegem ce se-ntîmplă în jur. Să ne folosim neuronii la ceva mai abstract decît digestia, visez eu. Să nu mai acceptăm imperfecţiunea ca unitate de măsură. Să nu mai adaptăm principiile intereselor noastre de moment, am putea începe. Să nu ne mai găsim scuze atunci cînd greşim într-una, prea multă politeţe strică uneori, parol. Brusc, să nu mai minţim. Dintr-o dată, să ne asumăm răspunderea pentru faptele noastre. Am putea, apoi, să nu mai fim răi, de exemplu.
A, şi să nu uit, mi-aş dori să mă iubească toate femeile, ăsta-i un vis de-al meu din tinereţe, credeam că n-o sa mai apuc să-mi văd dorinţa asta-mplinită...

...Normal că nu te-nţeleg, cum de ce, păi vorbeşti încet că eşti peşte, de aia. Mi-am pus prea multe dorinţe, zici? Nasol de tot... Scuze, m-am cam ambalat se pare. Ia-le la rînd atunci, rezolvă măcar cu prostia...

Pe mine deja mă-ncearcă o durere de cap. Voi cum staţi?

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "PEŞTIŞORULUI DE AUR – DORINŢE 100% ALTRUISTE, OF COURSE... (participă la concursul "Vis Urît" :P)" ***

JUST GO WHERE THE WIND BLOWS

Mai întîi te-ntinzi în pat şi te uiţi vreun minut în sus, căutînd cu privirea un semn, un înţeles ceva, pe tavan; evident, nu-l găseşti. Durerea din plexul solar încă n-a dispărut, e încă acolo şi-ţi taie respiraţia. Ceva (experienţa?...) îţi spune că trebuie să preiei controlul durerii. Deci arma secretă. Inspiri adînc, închizi apoi ochii şi expiri într-un oftat sonor, sacadat şi uşor descrescendo, aşa cum făcea mamaia Ivana, Dumnezeu s-o ierte: “Eee-he-he-he-he-hee...” şi după o scurtă pauză, completa încetişor, constatativ, privind undeva, departe, peste ochelari, cu ochii ei albaştri şi trişti: “Păcatele mele, maică.” Mda, parcă s-a mai liniştit durerea, simţi doar vînătaia pumnului în plex de mai-nainte, măcar acum poţi să respiri. Începi să te mişti încolo şi-ncoace, căutînd instinctiv cea mai puţin dureroasă poziţie şi după vreo zece minute ajungi ca un covrig, cu jumatate din pătură adunată mototol în braţe. Şi-nvîrţi într-una în minte întrebarea pe care ţi-o tot pui de-o bucată de vreme: cît de trişti avem dreptul să fim cînd pierdem un prieten, te tot întrebi pîna ajungi din nou la pumnul ăla în plex şi-apoi din nou la oftat, again and again.

Respiri uşor într-un final, ai grijă să nu sperii vînătaia aia şi gata, ai scăpat, acum în sfîrşit poţi să dormi şi tu ca omu’. Secretul este, prieteni care încă mai sînteţi, să nu te gîndeşti la absolut nimic. Să fii ca un puf de păpădie în vînt.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "JUST GO WHERE THE WIND BLOWS" ***

EXERCIŢIU DE IMAGINAŢIE – NUMAI PENTRU CEI REZISTENŢI (participă la concursul "Vis Urît" :P)

Iată un fapt banal, chiar de viaţă aş zice: o pereche de chiloţi pluteşte în derivă într-un lighean, în baie, rotindu-se haotic sub jetul de apă. Banal, într-adevăr, hai să complicăm problema un pic.
Să ne imaginăm deci că acei chiloţi nu sînt de capul lor acolo, sub jetul de apă din lighean, ci sînt purtaţi în mod firesc şi absolut justificat dealtfel de proprietarul lor de drept, şi anume un extraterestru complet transparent, invizibil pentru ochii noştri de pămînteni materialişti ce sîntem. Brusc, situaţia devine interesantă, nu-i aşa?
Adevăraţi contorsionişti, extratereştrii ăştia. Dar de extraterestre ce ziceţi?...
Exerciţiu de inducţie logică: vă puteţi imagina cum se vor descurca în continuare extratereştrii ăia contorsionişti într-o maşină de spălat automată, la peste o mie de rotaţii pe minut?...

P.S.: Voi rămîne dur ca o stîncă în faţa inevitabilelor reclamaţii ale nevestelor care-şi vor găsi bărbaţii în baie bălind în faţa unor chiloţei de danteluţă ce se-nvîrtesc în toată splendoarea, în condiţiile descrise mai sus.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "EXERCIŢIU DE IMAGINAŢIE – NUMAI PENTRU CEI REZISTENŢI (participă la concursul "Vis Urît" :P)" ***

PASTEL ÎNCREMENIT ÎN SUBTILITĂŢI DE MARMURĂ

Pleoape vinete şi grele de marmură plecate peste ochii enormi, umbrind cu genele de marmură neagră obrajii maţi – evident, de marmură – cu pomeţii uşor ridicaţi; nasul fin cu nări imposibile, sculpturi aproape transparente, abia umbrind buzele senzuale de marmură roşie ce şoptesc parcă ceva, cuiva, peste umăr, un secret desigur, tot de marmură cred, altminteri nici nu s-ar putea. Privesc hipnotizat ore în şir reţeaua profundă ce se-ntrevede strălucind în adîncimea marmoreana a braţelor, pe umerii goi şi-atît cît pot vedea, în continuare pe ceafă şi-apoi în jos pe spate. Marmura, visul de aur al tuturor statuilor, de-acum şi din toate erele umanităţii.
Totul se petrece într-o sală de marmură, c-o fereastră enormă deschisă larg spre sud într-o piaţă de marmură, dispusă oarecum către vest faţă de centrul enormei metropole de marmură, luminată feeric de razele blînde ale soarelui de marmură, suspendat cumva, în ciuda fizicii cunoscute nouă, pe un cer de marmură străvezie.

Vîntul fierbinte aduce în rafale o pulbere fină, spulberînd reveria. După gust, cred că e nisip.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "PASTEL ÎNCREMENIT ÎN SUBTILITĂŢI DE MARMURĂ" ***

UN VIS REDUNDANT ESTE TOTUL

Pînă de curînd nu-mi aminteam visele. Eram aproape ca voi, aproape normal. Sau nu complet anormal, iată o definiţie ceva mai corectă decît prima. De ceva vreme însă a-nceput să mi se-ntîmple acest îndoielnic miracol, deşi, trust me, nu mi-am dorit să port dureroasa povară, în ciuda aparenţelor nu-s masochist, mai ştii, o fi vreun blestem, Doamne Iartă-mă.
Se face că mă trezesc într-o realitate absurdă, unde trebuie să muncesc zi de zi şi sînt plătit pentru asta cu bani de hîrtie, şi-i cheltui după aia pe lucruri, mai mult ori mai puţin necesare. Ce vis redundant, se continuă de-a dreptul logic şi deci ne-raţional dintr-o noapte într-alta, toţi cei din vis aparent sînt făcuţi din carne şi sînge, au trupuri şi pofte şi mănîncă mîncare, auzi, te doare mintea, mîncare. În visul ăsta morbid în care timpul curge banal într-o singură parte, fiece zi seamănă enorm cu cea dinainte şi cu aceea ce va urma, pînă la limita plictisului.

Deci o să mă chinui să dorm mai puţin, să-ncerc să scap de visele astea materialnice, dacă mă prinde ŞEFU’ că visez aşa ceva mă trimite iar la munca de jos, printre oameni. Deşi îmi va fi greu fără somn, vă spun eu, îmi va strica imaginea complet, moţăind cu harfa în mînă pe cine ştie ce nor, cine-a mai pomenit înger cu cearcane?...

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "UN VIS REDUNDANT ESTE TOTUL" ***

C-O LAMĂ ÎN MÎNĂ, FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU TINE (participă la concursul "Vis Urît" :P)

Deci mai întîi te uiţi lung în oglindă, arcuieşti din sprînceană şi te tratezi cu privirea aia profundă de-ai văzut-o cîndva la Alain Delon, cîndva bărbos, într-un film cu suspans. Măcar cînd eşti singur în baie pentru o clipă poţi sa-ţi permiţi luxul visării cu ochii deschişi. Apoi te trezeşti din visare, da’ nu brusc ci încetu’ cu-ncetu’, faza asta cu Alain Delon chiar merită cîteva secunde din viaţa ta, chit că n-are nici o legătură cu tine, da’ ar fi putut dac-ai fi vrut. Toţi sîntem una, nu-i aşa, sigur există o legătură subtilă cumva, pe undeva.
Apoi întinzi degrabă o spumă instant dintr-un spray peste faţă. Nici vorbă de îndelungatul ritual al pămătufului, gîndeşti că s-a-ntîmplat mult prea repede parcă, sigur ai scăpat ceva din vedere. Ce-ai fi putut oare să uiţi, stai şi te-ntrebi ca prostul, oftezi pe nas să nu-ţi intre spumă în gură şi-atunci te linişteşti în sfîrşit, miroase ca lumea spuma asta măcar.
Apoi treci la operaţiunea efectivă, c-un aparat de plastic de unică folosinţă, cu sisteme antiproşti în faţa şi-n spatele lamei, nici vorbă de clasicul brici. Cînd o fi dispărut liberul arbitru de a-ţi tăia ori nu beregata cu briciul te-ntrebi, probabil că odată cu bărbăţia noastră-ţi răspunzi, de-a lungul unui proaspăt oftat din aceiaşi rărunchi.
Sistem anti-proşti my ass, că tot te-ai tăiat în cîteva locuri, suficient de adînc să-ţi aminteşti de ce n-ai vrut să te faci doctor, spre profunda tristeţe a mamei ce-ţi scoate asta încă pe nas, la intervale regulate de timp, c-ai fi putut dac-ai fi vrut. Deci tu eşti de vină, mereu te-ai pus în unghii ca un măgar, oare cu cine oi semăna tu, mamă, aşa căpos, cu mine sigur nu semeni.

La final te-admiri doar o clipă şi-ţi trece, Alain Delon n-a fost în viaţa lui atîta de gras, poate mai bine-ar fi să-ţi laşi barbă din nou ca pe vremuri, sigur te face mai slab, a fost o perioadă interesantă la urma urmei, de ce nu, te mai gîndeşti cîteva zile la asta. Pînă atunci părăseşti baia cu fruntea sus, lăsînd lumina aprinsă în urma ta, ca un ultim ritual, cu un gest suveran.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "C-O LAMĂ ÎN MÎNĂ, FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU TINE (participă la concursul "Vis Urît" :P)" ***

EI DA, MASOCHIŞTII EXISTĂ

N-am să-nţeleg niciodată de ce cînd te văd mă loveşte tristeţea, radiezi efectiv tristeţe, cred că ai un contract cu discount mare pentru elementul ăsta sumbru, probabil ca şi client fidel consumi o grămadă. Aşa cum expertul naval urmăreşte siajul unui vas spre a-i detecta imperfecţiunile şi a-i micşora rezistenţa la înaintare, mă izbeşte tristeţea urmelor tale ramase cam în tot locul pe unde-ai trecut.
Duci peste tot un balast enorm de care te prefaci a nu avea cunoştinţă, poate e o formă foarte avansată de inconştienţă ce ai tu, nu se poate să nu ştii ce povară duci în spate. Sau poate ştii dar te prefaci că nu vezi, ceea ce nu accepţi că există – nu-i aşa – poate chiar nu există, probabil că reuşeşti să te minţi de la un nivel încolo, trebuie că ai o imaginaţie extraordinară, altfel cum ai putea să te minţi în halul ăsta mă-ntreb.
Iar eu stau pe margine legat de mîini şi de picioare, fără să pot face nimic, eterna poveste a vieţii mele, stau şi mă uit cum te-neci în tristeţe, ştiam eu că există masochism pe lume da' nici chiar în halul ăsta.
Cum de ce mă bag eu în seamă, credeam că de aia există prieteni, ca să facă ceva, evident că nu e musai treaba mea, ai dreptate, se poate trăi şi aşa, bănuiesc, da' nu prea mult şi nici prea bine, aş zice eu, cîrtitorul de serviciu.
Deci acum ar fi momentul cînd ai putea scăpa, dacă ai face un efort, să laşi la o parte tot ce te ţine în loc, tot balastul ăla mizerabil care nu te lasă să zîmbeşti fără un motiv anume, să zîmbeşti pur şi simplu, prosteşte, cum s-ar zice, orice numai să zîmbeşti şi tu. Într-o bună zi o să te-acreşti de tot de la toată tristeţea aia, şi-atunci o să te-ntrebi unde sînt toţi prietenii pierduţi şi-o să te-ntristezi şi mai tare, dacă mai e posibil aşa ceva.

Ei da, să nu mă mai contrazică nimeni, masochiştii există.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "EI DA, MASOCHIŞTII EXISTĂ" ***