Image from Alexutzu'
Am primit recent caricatura asta de la Alexutzu', "material de blog" cică. Și m-am gîndit că cam are dreptate, în stilul lui franc-bolovănos. Că parcă nu ne ajung problemele adevărate din "real world", mai creăm noi și altele, "virtuale", să avem de ce suferi. Mda.
Spun asta din liniștea unui blog în care comentariile nu mai intră, de ieri. Și e o diferență, să știți, între a primi comentarii, a le citi și apoi a le filtra, și a nu mai primi din motivul că potențialele comentarii nu mai pot fi înregistrate in mod concret. Pentru că gîndurile oamenilor, în drumul lor de a se exprima, de obicei găsesc o cale, precum apele unui rîu atunci cînd își formează albia depășesc uneori obstacole aparent de netrecut. Prin mailuri, de exemplu. Pentru că ieri, după blocarea comentariilor, așa nervos și surescitat cum eram, mi s-a aprins totuși un beculeț, că nu primesc mailuri jignitoare în compensație.
Așa că una din două: ori undeva se acumulează de-a valma gînduri neexprimate, și mi-e milă oarecum de creierul ăla supraîncărcat, ori. Ori comentariile care-mi veneau în valuri pînă mai ieri nu izvorau dintr-o minte, ci din vreun gest-gînd reflex blocat în buclă, prin vreun buffer periferic defect. Așa cum memoria unei imprimante de pildă uneori mai joacă cîte o festă și printează la nesfîrșit aceeași și-aceeași pagină, pînă la binecuvîntatul reset.
Adică, concret: ori "pretina" Mihaela ține în ea zilele astea vreo tonă de jigniri neexprimate pentru mine, ori a pățit vreo epifanie, ceva, și și-a dat seama cît de penibilă e, hărțuindu-mă. Desigur, vezi să nu.
Bine, mai e și o a treia posibilitate, mai creepy ca toate: prin blocarea mesajelor, am întrerupt un lanț bine calculat al Mihaelei. Fiindcă la nivel psihologic e o diferență între a primi un mail, care ți-e adresat specific ție, și a primi un comentariu, care e destinat în intenție să devină public. A nu reacționa public pentru un mail / mesaj privat în intenție e firesc. A nu reacționa public pentru un mesaj destinat a fi public, implică o decizie, o asumare. Chiar dacă știi că ai dreptate să nu-l publici, te încarci cu decizia asta, cu responsabilitatea de a nu-l publica. Cu povara deciziei. La extrem, răbufnești public și încerci să te justifici pentu ceva ce nu ai făcut. Comportament taxat ca anormal, "ce l-a mai apucat și pe ăsta, uite ce nervos e, sigur e ceva putred acolo".
Asta cred că e explicația pentru care "pretina" Mihaela nu mă mai jignește de la o vreme (cam de vreun an) prin mailuri, ca tot omu', ci numai prin comentarii pe blog. Efort minim, efect maxim. Și da, varianta asta e cea mai creepy din toate.
Momentul în care am realizat că lucrurile nu sînt așa de simple cum par, și care m-a provocat să "sap" mai adînc la rădăcina problemei, a fost azi-dimineață, cînd privirea mi s-a intersectat pentru o clipă cu a "fetei-cu-crinii". A intrat aseară pe blog și a citit toate comentariile, a văzut toate poalele date peste cap de-acolo, am identificat-o în contoare. Nu ne-am spus nimic, în afară de salutul cotidian. Dar în privirea ei am citit milă.
*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL ""MATERIAL DE BLOG"." ***
