PAS DE DEUX – ÎN CĂUTAREA STILULUI (APARENT) PIERDUT

Un dans elegant cu paşi complicaţi, pe un ritm abia auzit, fiecare pas izvorînd firesc şi totodată surprinzător din paşii ce i-au călcat înainte, parcurgînd (aparent) recurent aceleaşi vremelnice urme. Un dans elegant, în care fiecare dintre noi mai întîi dăruie şi-abia după aceea primeşte, conform unei strategii de marketing (aparent) falimentară. Şi totuşi.
Un joc copilăros de priviri aruncate numai cu coada ochiului, voit dezinvolt, printre gene, de la semidistanţă, însoţite de zîmbetele jucauşe şi cu gropiţe-n obraji, abia reţinute şi-adesea ascunse atunci cînd privirile se-ating vibrînd cristalin, totul întîmplîndu-se neapărat prin rumoarea unei mulţimi gălăgioase, pătrunsă de fiorul primăvăratic şi nostalgic, în acelaşi timp, al teilor abia înfloriţi. Folosindu-i efectul filtrant, ca pe-un baraj uman ad-hoc de zgomote albe.
O partidă virtuală de GO, translatată prin puterea pururea tînără şi fecundă a imaginaţiei pe-o tablă n-dimensională, distribuită într-un spatiu configurativ cu o densitate de probabilitate mult peste media a ceea ce numim prin puterea obişnuinţei realitate obiectivă. Totul exprimat în coordonate polare, bineînţeles, pentru a da o şansă de a-nţelege creierelor noastre analitice, carteziene, prozaice. Mărginite, deci.

Etern vis strălucitor, superb perpetuum mobile, regenerîndu-se precum Pasărea Phoenix, ne-aşteaptă să-i dăm şansa de-a exista prin noi. Zi după zi.