ANATOL

Există persoane care-ţi marchează viaţa, oricît de puţin ai interfera cu ele. De fapt nu e vorba atît de durată cît mai ales de intensitate, se pare că asta contează pînă la urmă, în viaţă.
Anatol mi-a fost profesor de literatură în primii doi ani de liceu. Înalt şi dezinvolt, cu mişcări elegante şi un zîmbet aproape permanent întipărit pe faţă, putea provoca valuri de suspine profunde în rîndul elevelor, cu o singură privire. Gura lumii, aia de-o astupă numa’ pamîntul, îi atribuia, cu un mare grad de certitudine, paternitatea unui băiat aproape de o vîrstă cu mine, a cărui mamă îi fusese elevă. “Legenda” mai spune şi că ea a păstrat cu sfinţenie secretul, faţă de familie şi autorităţi, a fost exmatriculată şi a terminat liceul la seral, cîţiva ani mai tîrziu – iată o dovadă cît se poate de palpabilă că femeile ştiu şi pot să se dăruie cu adevărat.
Soţia lui, profesoară de istorie, era o adevarată lady. Deşi avea replică promptă şi limbă ascuţită, n-am auzit-o vreodată ridicînd tonul. Privea apucăturile soţului cu umor şi ironie, aceeaşi omniscientă gură a tîrgului atribuindu-i memorabila replică: “Nu, Anatol nu este acasă, Anatol este la femei. El vine acasă numai sa-i spăl chiloţii…” Cum spuneam, o adevarată lady.
Anatol a avut curajul să ne spună, cui aveam urechile destupate, că diferenţa între a scrie o compunere şi a compune este aceea de a gîndi cu propriul creier; dacă faci asta, nu-i aşa, poţi să şi greşeşti, dar cu certitudine vei fi original, ne-repetînd părerea digerată de altul deja. El ne-a mai spus şi că artistul crează o altă realitate, reflectînd realitatea obiectivă (şi banală) ce ne-nconjoară prin prisma propriului talent creator. Mi-au trebuit ani întregi să ajung la miezul chestiei ăsteia. Omul ăla a avut tăria să ne dea lucrare de control cu comentariul unei poezii de Nichita Stănescu, la prima lectură. Sînge. Vînă.

Poate cea mai frumoasă şi profundă amintire din anii de liceu, Anatol. Dumnezeu Să-l ierte şi Să-l odihnească în pace.