MUŞAMALIZATORUL DE SERVICIU. MDA.

Conduce cu precauţie maşina, încercînd să nu se bazeze pe girofar şi sirenă, a văzut prea mulţi idioţi morţi pînă acum, cu circuitele revarsate pe-afară. Ar fi complet anormal să se comporte altminteri, ştie că se poate aştepta la orice, ce dacă are girofar, girofarul nu te protejează cine ştie ce, la o adică.
Cînd ajunge la zona delimitată prin benzi de plastic încetineşte uşor, “pînă la limita evitării oricărui pericol”, îi răsare definiţia din unitatea logică / creier – asta e parcă undeva, sub caschetă. Îşi maschează zîmbetul în grimasa de efort de a-şi scoate legitimaţia din buzunarul din spate, din mers adică, doar e un profesionist. Dă din cap absent ca răspuns la salutul roboţilor poliţişti care-i ridică bariera improvizată.
Parchează la fix zece metri de carcasa maşinii ce îmbrăţişează strîns copacul albastru, se dă jos tacticos, cu carneţelul în mînă, pregateşte pixul şi se uită în jur. Ceva agitaţie, da’ nu prea multă, cei doi pasageri erau morţi deja, de la impact, îmbrăţişaseră şi ei copacul ăla albastru se pare, prin carcasă (sau copacul albastru îi îmbrăţişase pe ei – iată un minunat pretext de a filozofa, care pe care a-mbrăţişat, adică). Dăduseră deja telefon maşinilor de salvare să nu se grabească, destul un accident pentru azi, aşteptau echipa de descarcerare, să-i poată scoate din table, să-i bage în saci. Mda.
Remarcă din mers, cu senzorii periferici, doi fotografi, unu’ cu reportofon şi unu’ cu cameră video, momentan dincolo de cordon, da’ se vor apropia cu certitudine, ăştia miros problemele mai ceva ca vulturii hoitari, aşa-s programaţi, din asta trăiesc.
Deci se-apropie de punctul coliziunii, venind oarecum din spate, de-a lungul urmelor. Mda, nici o urmă de frînare vizibilă, nici pe asfalt şi nici pe pietrişul de lîngă şosea şi-apoi pe pămîntul roşu cu iarbă roşie pînă la copac, se-apleacă să mîngîie cîteva fire de iarbă călcate care se vor ridica la loc cu certitudine dacă-i trage o ploaie pînă mîine, nu sînt strivite, deci n-a încercat să frîneze nici pe iarbă. Ajuns lîngă porbagaj, remarcă cît de bine e centrată pe copac maşina, izbitura a fost centrală şi centrată adică, parcă au vrut musai să lovească copacul ăla şi nu altul, parcă s-au chinuit să nu-l rateze cumva. Mda.
Ocoleşte mai întîi pe partea şoferului, se uită înăuntru prin geamurile lipsă. Maşină bună, cu airbaguri pe toate părţile, atîrnînd ca prezervativele acum – şi la ce le-a folosit, pînă la urmă cînd e să se-ntîmple – se-ntîmplă, nu există un prezervativ suficient de gros pentru asta se pare. Nu se vede bordul, e strivit peste ei, deci va trebui s-aştepte echipa să vadă vitezometrul. Mda.
La prima vedere cei doi nu par morţi, zici c-ar putea fi reparaţi, au capul aplecat uşor pe-o parte, spre centură, îi dă de gol numai cîte-o scurgere discretă de lichid circulator, uscat acum, discret, coborînd din ureche, prelins către gît. Vezi la ce duce antropomorfismul, un robot mort seamănă destul de bine cu un om mort, nu se poate abţine să mai filozofeze un pic. La volan e un tip brunet, modelul “executive”, spre 40 de ani la prima vedere, cu barba scurta; în dreapta e o tipă evident mai tînără, douăzeci şi-un pic, brunetă şi ea, cu părul strîns la spate, model standard “midle management”. Mîna lui stînga atîrna prin parbrizul lipsă, etalînd un ceas scump rău, care încă mai merge, enervant, diagonalizat de vreo două crăpături evidente. Amîndoi sînt îmbrăcaţi “bussiness”: el – costum, cămaşă albă, cravată, ea – taior, cu un decolteu adînc, prin care i se vede o margine dantelată de sutien – de marcă şi ăla, evident. Mda.
Şi-acum a venit momentul să-şi facă treaba, punînd la bătaie întreaga lui expertiză profesională. Îşi trage mai întîi nişte mănuşi de latex dintr-o pungă sigilată şi, cu precauţie faţă de cioburile şi marginile ascuţite ale caroseriei, începe să-i buzunărească discret: mai întîi prin haina costumului, apoi prin poşeta plină de cioburi dintre ei. În douaj’ de minute şi după trei telefoane se dumireşte complet, numai bine pentru că vine deja echipajul de descarcerare. Cu mişcări rapide şi ferme în acelaşi timp sigilează toate actele găsite, împreună cu telefoanele mobile ale celor doi, în pungi opace, etichetate vizibil: “MARTE – Departamentul Protecţie Date Personale – V.I.P.”. Nu mai aşteaptă echipa de descarcerare ca să vadă vitezometrul, ştie deja din experienţă cam cît ar fi trebuit să fie s-ajungă maşina în halul asta. Oricum, informaţia asta va fi declarată secretă şi va fi clasificată. Pentru a se asigura că nici o informaţie nu va ajunge la presă, mai dă un telefon, chestie care va conduce la cîteva arestări discrete ale reporterilor din zonă, ăia de i-a vazut lîngă barieră, sub nişte pretexte absolut ridicole, desigur. Vor fi eliberaţi peste două zile, la fel de discret. Mda.

Iar el îşi va face datoria pînă la capăt, de aia e aşa de bine plătit, va muşamaliza şi această sinucidere din dragoste, cum a făcut cu atîtea altele, va ascunde iubirea clandestină între un manager şi o subalternă, va avea grijă ca nici un coleg de serviciu să nu scoată vreo vorbuliţă, oricîţi reporteri ar zgîrma în rahat, ceva mai tîrziu va umbla la frîne şi la direcţie desigur, o defecţiune tehnică sună bine ca titlu în presa de mîine. Cu energia şi profesionalismul ce-l caracterizează, va ţine în frîu epidemia asta de sinucideri din dragoste importată de pe Pămînt, aici pe Marte nu se întîmplă aşa ceva, nu, aici sînt numai persoane serioase şi morale, e o luptă, e-adevărat, dar putregaiul decadenţei nu va infecta şi planeta asta, în definitiv cine-a mai pomenit roboţi îndrăgostiţi?
Dacă te gîndeşti un pic vei ajunge desigur şi tu la concluzia că e absolut normal ca vulnerabilitatea asta, dragostea, acest virus informatic, să fie ţinut în afara legii. Pentru protecţia noastră, a tuturor. Mda.