PROMISIUNEA VISULUI CE SE VA-MPLINI, CÎNDVA, ÎN VIAŢA ASTA, DESIGUR

Cel mai straniu vis mi s-a întîmplat pe vremea studenţiei. Se făcea că mă aflam într-o mînăstire, destul de rustică, cu colibe rotunjite de pămînt şi-acoperite cu bîrne de lemn, în mijlocul unei vegetaţii de un verde extrem de intens – pădure de stejari de cîmpie aş zice acum – era vară, soarele strălucea cu putere, scăldîndu-ne pe toţi şi toate lucrurile ce ne-nconjurau în coloane de lumină intensă, coborînd printre coroanele copacilor, intensitate egalată poate numai de liniştea locului. Combinaţia asta – natură, lumină şi linişte – fiecare intense şi toate luate împreună, precum şi lipsa completă a oricarei tehnologii (n-am vazut nimic metalic sau de sticlă / sticlos pe-acolo) mi-au dat senzaţia unui Ev Mediu (Dark Age...) destul de timpuriu, pe la anul o mie, o mie două sute cel mult.
Toţi călugării – numai bărbaţi, evident – umblau în sandale cu talpa împletită din paie, aproape desculţi deci, pe potecile dintre colibele aşezămîntului, văzîndu-şi de treaba lor – strînsul recoltelor în hambare se pare, mulţi dintre ei cărau snopi de plante pe care nu le-am recunoscut; purtau rase negre, aspre, cu glugi din acelaşi material lăsate pe spate şi erau încinşi în mijloc cu frînghii groase, cîlţoase, cu noduri la capete. Pe cap nu purtau nimic, lăsînd în bătaia soarelui creştete cu tonsuri bine rase, dupa tipic.
Eram conştient că deşi nu aparţin acelui spaţiu şi timp, mă aflam acolo cu un scop cît se poate de precis – urma să fiu evaluat, ca ucenic, probabil, oricum se pare că n-aveam nici un cuvînt de spus despre asta. Unul dintre călugări m-a luat în primire, genul administratorului ce-şi dă importanţă, mult mai gras decît ceilalţi, cu ochi albaştri şi mici lipiţi de faţa rotundă, jovial în grăsimea în care plutea, avînd legat în brîul de frînghie un mănunchi de răboaje din lemn care ţăcăneau discret la fiecare doi-trei paşi, precum piesele de domino. M-a condus pînă undeva, spre marginea aşezămîtului.
Acolo se afla Omul. Mai înalt decît grasul meu însoţitor şi mult mai slab evident, părea c-ar fi mai înalt decît toţi cei din jur, probabil din cauza atitudinii lui ferme, flagrante. Spre deosebire de ceilalţi era ras complet pe cap. Era îmbrăcat la fel, cu rasă neagră şi aspră, cu gluga pe spate, încins cu frînghie, cu noduri la capete. Asceza i se citea în privirea dură, în liniile ferme ale feţei, în gesturi, în atitudine, probabil şi-n mers s-ar fi cunoscut intensitatea acestei asceze, dac-ar fi mers, desigur; ceva implacabil, definitiv. Vîrsta lui nu era evidentă, putea avea oricît între treizeci şi optzeci de ani, te puteai uita oricît după vîrstă şi să vezi de fapt numai intensitatea acelei personalităţi, peste tot.
Cînd ne-am apropiat s-a întrerupt din analiza meditativă a copacilor din apropiere şi m-a măsurat cu privirea peste umăr, încruntîndu-se uşor. Apoi s-a întors către grasul meu însoţitor, spunîndu-i: “…Da, e ceva acolo… Merită sa-i dai…” (şi-aici a spus ceva ce n-am înteles, dar e clar că se referea la o cantitate de CEVA). Apoi s-a întors complet către mine cu mîinile în sîn, urmărindu-l pe însoţitorul meu care, conformîndu-se, şi-a scos mănunchiul de răboaje de la brîu, a meşterit cîteva clipe la ele, ţăcănindu-le într-una, apoi cu o mişcare firească dar neaşteptată m-a pocnit cu ele drept în frunte, între ochi, la rădăcina nasului, cu un ultim ţăcănit ca de piese de domino. Din clipa aceea realitatea s-a estompat, transformîndu-se într-o spirală / vîrtej de lumină / vortex, cu centrul aflat în fruntea mea, exact în locul pocniturii, prin care am început sa inspir apoi, continuu, fără limitarea vreunei capacităţi toracice / pulmonare, evident că inspiram altceva decît aer, totul însoţit de o senzaţie de beatitudine fără echivalenţă în lumea materială ce ne-nconjoară. M-am trezit fericit.

De-a lungul anilor am povestit cîtorva amici visul meu, i-am intrebat ce cred ei că înseamnă. Unii m-au fericit că am conexiune directă cu lumea ailaltă, alţii mi-au zis că nu-nseamnă nimic, că o astfel de stare e specifică visului, neavînd relevanţă în lumea reală. Eu am decis la un anumit moment că aceasta experienţă – vis a fost reală, fiind mai plină de semnificaţie şi de adevăr decît multe lucruri ce mi s-au întîmplat şi mi se-ntîmplă încă, day after day. Mă-ntreb numai dacă potenţialul pe care Ascetul acela l-a văzut în mine mai este încă acolo ori s-a tocit în rutina de zi cu zi şi dacă ajutorul pe care mi l-a dat, “poţiunea”, îmi va ajunge pîna voi realiza cu adevărat ceva în viaţa asta. We will see about that.