PAS DE DEUX – ÎN CĂUTAREA STILULUI (APARENT) PIERDUT

Un dans elegant cu paşi complicaţi, pe un ritm abia auzit, fiecare pas izvorînd firesc şi totodată surprinzător din paşii ce i-au călcat înainte, parcurgînd (aparent) recurent aceleaşi vremelnice urme. Un dans elegant, în care fiecare dintre noi mai întîi dăruie şi-abia după aceea primeşte, conform unei strategii de marketing (aparent) falimentară. Şi totuşi.
Un joc copilăros de priviri aruncate numai cu coada ochiului, voit dezinvolt, printre gene, de la semidistanţă, însoţite de zîmbetele jucauşe şi cu gropiţe-n obraji, abia reţinute şi-adesea ascunse atunci cînd privirile se-ating vibrînd cristalin, totul întîmplîndu-se neapărat prin rumoarea unei mulţimi gălăgioase, pătrunsă de fiorul primăvăratic şi nostalgic, în acelaşi timp, al teilor abia înfloriţi. Folosindu-i efectul filtrant, ca pe-un baraj uman ad-hoc de zgomote albe.
O partidă virtuală de GO, translatată prin puterea pururea tînără şi fecundă a imaginaţiei pe-o tablă n-dimensională, distribuită într-un spatiu configurativ cu o densitate de probabilitate mult peste media a ceea ce numim prin puterea obişnuinţei realitate obiectivă. Totul exprimat în coordonate polare, bineînţeles, pentru a da o şansă de a-nţelege creierelor noastre analitice, carteziene, prozaice. Mărginite, deci.

Etern vis strălucitor, superb perpetuum mobile, regenerîndu-se precum Pasărea Phoenix, ne-aşteaptă să-i dăm şansa de-a exista prin noi. Zi după zi.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "PAS DE DEUX – ÎN CĂUTAREA STILULUI (APARENT) PIERDUT" ***

DOUĂ DEMONSTRAŢII CURAT PENIBILE: PRO- ŞI CONTRA- GAYFEST

1. Penibilă manifestaţia Gayfest, n-a avut nici un sens pentru că n-are de fapt nici un sens să demonstrezi împotriva prejudecăţilor umane în ţara asta, bizonul autohton îşi va da în permanenţă cu părerea asupra a tot ceea ce nu-l priveşte şi-i va judeca pe ceilalţi după aparenţe şi-i va încadra cu de-a sila în tot soiul de categorii, complet nedemocratic adică, atîta vreme cît va avea răsuflare în el. It’s in our very nature. Biblia am citit-o şi eu şi de-acolo mi-a rămas ca idee principală că orice om are liber arbitru deci poate să facă ce vrea cu viata lui, numai că este responsabil 100% pentru tot ceea ce face şi va răspunde în fata Absolutului, la şedinţa de bilanţ. Asta, plus legile statului plus democraţia, ar trebui să fie suficiente pentru oricine. Dar nuu, noi trebuie să fim europeeeni, să arătam luuumii că şi noi puteeem, că şi noi vreeem…. Mda.
2. Penibilă la modul absolut a fost şi contramanifestaţia “drepţilor”, cruciaţii ad-hoc, adunatură pestriţă de babe bigoate care ştiu ele ce este cu adevărat bine pentru toţi, pentru toţi ăilalţi adică, convinse probabil în forul lor interior că apartenenţa la homosexualitate se hotărăşte prin vot, împănate cu copii încă nevinovaţi care nu s-au prins pînă la urmă de ce nu vrem să fim Sodoma şi cu golănei îmburicaţi, dotaţi cu un chef de bătaie mediu alcoolizat, fericiţi că se pot îmbrăca în tricouri verzi primite moca şi că pot înjura şi ei pe cineva într-o după-amiază de sîmbătă lipsită de alte evenimente captivante. Împărtăşindu-se din adrenalina haitei. Penibil nucleu al unei posibile viitoare inchiziţii autohtone, mă văd deja ars pe rug de această gloată doar fiindcă îndrăznesc să am altă părere.

Autorităţile, ca să nu pice prost ca anul trecut, au înconjurat grupul Gayfest – cam subţire, apropos, se pare că unele dintre “fete” nu-şi terminaseră încă somnul de frumuseţe şi n-au riscat să fie văzuţi / văzute cu cearcane – l-au înconjurat deci într-un dispozitiv impresionant de jandarmi, tineri cu toţii, muşchiuloşi, cu umerii largi, debordînd de masculinitate din spatele vestelor antiglonţ, ţinînd scuturile cu eleganţă naturală, cu pulanele atîrnate neglijent, într-o parte… Senzaţia mea a fost că de fapt jandarmii au facut o prezentare de forţe şi potenţial uman în faţa travestiţilor gîtuiţi de emoţie, pun pariu că pe-acolo s-au schimbat nu doar ocheade ci şi cîteva numere de telefoane mobile ori id-uri de chat, între protejaţi şi vajnicii protectori, nu se poate să nu. Curat curcubeu.

Cel mai tare m-a distrat nemulţumirea abia ascunsă a reporterilor “de front” trimişi cu nemiluita de televiziuni, să-nregistreze mult-aşteptata poceală, că n-au avut în direct nici macar o picatură de sînge. Au fost în schimb vreo două unghii lungi şi roşii date peste cap, un toc rupt – fatalitate – într-o rigolă şi-un fir tras de la ciorap, urmărit cu maxim profesionalism de reporteri, pînă la marginea fustei mini de piele, cu crăpătură sexy, în spate. A, da, şi-un pulan înţepenit într-un panou electoral. Cică din viteză. :P

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "DOUĂ DEMONSTRAŢII CURAT PENIBILE: PRO- ŞI CONTRA- GAYFEST" ***

TRUST ME, SÎNT OM SERIOS

Aş vrea să-ţi înteleg structura, sînt antropolog şi-aş vrea să te-nţeleg. Interesul meu e pur ştiinţific, sînt cercetator, studiez Eternul Feminin, deci stai relaxată, nu-ţi trag clopotele, ţi se pare ţie. Întotdeauna prima impresie-i greşită, ştiu ce spun, doar sînt expert în domeniu. Aşa e privirea mea obişnuită, n-am ce face, am genele lungi şi sprîncenele mobile (le pot arcui la comandă, independent, pot să-ţi fac o demonstraţie dacă vrei...) dau tuturor femeilor impresia greşită că m-aş uita după ele, după fundul lor mai exact. Cînd colo interesul meu e pur ştiinţific, sînt antropolog prin vocaţie. Deci sufletul tău mă interesează de fapt, de el vreau eu să m-apropii, trupul ţi s-a nimerit din întîmplare prin zonă şi stă drept în drumul către sufletul tău, de-aia tot dau peste el. Absolut fără intenţie.

Deci trust me, doar sînt om serios, deja am o notorietate de om serios care a-nceput să mă enerveze chiar şi pe mine.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "TRUST ME, SÎNT OM SERIOS" ***

PROMISIUNEA VISULUI CE SE VA-MPLINI, CÎNDVA, ÎN VIAŢA ASTA, DESIGUR

Cel mai straniu vis mi s-a întîmplat pe vremea studenţiei. Se făcea că mă aflam într-o mînăstire, destul de rustică, cu colibe rotunjite de pămînt şi-acoperite cu bîrne de lemn, în mijlocul unei vegetaţii de un verde extrem de intens – pădure de stejari de cîmpie aş zice acum – era vară, soarele strălucea cu putere, scăldîndu-ne pe toţi şi toate lucrurile ce ne-nconjurau în coloane de lumină intensă, coborînd printre coroanele copacilor, intensitate egalată poate numai de liniştea locului. Combinaţia asta – natură, lumină şi linişte – fiecare intense şi toate luate împreună, precum şi lipsa completă a oricarei tehnologii (n-am vazut nimic metalic sau de sticlă / sticlos pe-acolo) mi-au dat senzaţia unui Ev Mediu (Dark Age...) destul de timpuriu, pe la anul o mie, o mie două sute cel mult.
Toţi călugării – numai bărbaţi, evident – umblau în sandale cu talpa împletită din paie, aproape desculţi deci, pe potecile dintre colibele aşezămîntului, văzîndu-şi de treaba lor – strînsul recoltelor în hambare se pare, mulţi dintre ei cărau snopi de plante pe care nu le-am recunoscut; purtau rase negre, aspre, cu glugi din acelaşi material lăsate pe spate şi erau încinşi în mijloc cu frînghii groase, cîlţoase, cu noduri la capete. Pe cap nu purtau nimic, lăsînd în bătaia soarelui creştete cu tonsuri bine rase, dupa tipic.
Eram conştient că deşi nu aparţin acelui spaţiu şi timp, mă aflam acolo cu un scop cît se poate de precis – urma să fiu evaluat, ca ucenic, probabil, oricum se pare că n-aveam nici un cuvînt de spus despre asta. Unul dintre călugări m-a luat în primire, genul administratorului ce-şi dă importanţă, mult mai gras decît ceilalţi, cu ochi albaştri şi mici lipiţi de faţa rotundă, jovial în grăsimea în care plutea, avînd legat în brîul de frînghie un mănunchi de răboaje din lemn care ţăcăneau discret la fiecare doi-trei paşi, precum piesele de domino. M-a condus pînă undeva, spre marginea aşezămîtului.
Acolo se afla Omul. Mai înalt decît grasul meu însoţitor şi mult mai slab evident, părea c-ar fi mai înalt decît toţi cei din jur, probabil din cauza atitudinii lui ferme, flagrante. Spre deosebire de ceilalţi era ras complet pe cap. Era îmbrăcat la fel, cu rasă neagră şi aspră, cu gluga pe spate, încins cu frînghie, cu noduri la capete. Asceza i se citea în privirea dură, în liniile ferme ale feţei, în gesturi, în atitudine, probabil şi-n mers s-ar fi cunoscut intensitatea acestei asceze, dac-ar fi mers, desigur; ceva implacabil, definitiv. Vîrsta lui nu era evidentă, putea avea oricît între treizeci şi optzeci de ani, te puteai uita oricît după vîrstă şi să vezi de fapt numai intensitatea acelei personalităţi, peste tot.
Cînd ne-am apropiat s-a întrerupt din analiza meditativă a copacilor din apropiere şi m-a măsurat cu privirea peste umăr, încruntîndu-se uşor. Apoi s-a întors către grasul meu însoţitor, spunîndu-i: “…Da, e ceva acolo… Merită sa-i dai…” (şi-aici a spus ceva ce n-am înteles, dar e clar că se referea la o cantitate de CEVA). Apoi s-a întors complet către mine cu mîinile în sîn, urmărindu-l pe însoţitorul meu care, conformîndu-se, şi-a scos mănunchiul de răboaje de la brîu, a meşterit cîteva clipe la ele, ţăcănindu-le într-una, apoi cu o mişcare firească dar neaşteptată m-a pocnit cu ele drept în frunte, între ochi, la rădăcina nasului, cu un ultim ţăcănit ca de piese de domino. Din clipa aceea realitatea s-a estompat, transformîndu-se într-o spirală / vîrtej de lumină / vortex, cu centrul aflat în fruntea mea, exact în locul pocniturii, prin care am început sa inspir apoi, continuu, fără limitarea vreunei capacităţi toracice / pulmonare, evident că inspiram altceva decît aer, totul însoţit de o senzaţie de beatitudine fără echivalenţă în lumea materială ce ne-nconjoară. M-am trezit fericit.

De-a lungul anilor am povestit cîtorva amici visul meu, i-am intrebat ce cred ei că înseamnă. Unii m-au fericit că am conexiune directă cu lumea ailaltă, alţii mi-au zis că nu-nseamnă nimic, că o astfel de stare e specifică visului, neavînd relevanţă în lumea reală. Eu am decis la un anumit moment că aceasta experienţă – vis a fost reală, fiind mai plină de semnificaţie şi de adevăr decît multe lucruri ce mi s-au întîmplat şi mi se-ntîmplă încă, day after day. Mă-ntreb numai dacă potenţialul pe care Ascetul acela l-a văzut în mine mai este încă acolo ori s-a tocit în rutina de zi cu zi şi dacă ajutorul pe care mi l-a dat, “poţiunea”, îmi va ajunge pîna voi realiza cu adevărat ceva în viaţa asta. We will see about that.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "PROMISIUNEA VISULUI CE SE VA-MPLINI, CÎNDVA, ÎN VIAŢA ASTA, DESIGUR" ***

MARŢI 13 - PISICA NEAGRĂ - CIORAPI NEGRI DE PLASĂ ŞI PORTJARTIER ASORTAT :)

Ar fi trebuit să-mi pice fisa de dimineaţă că o să fie o zi ieşită din comun. De cum am ieşit pe uşă m-a încercat senzaţia unei prezenţe aproape palpabilă, m-am uitat de două ori peste umăr, degeaba, evident, nu era nimeni acolo. Vreo două babe au încercat să vadă după cine mă tot uit, după aia m-au măsurat de sus şi pînă jos, cu buzele strînse, săracu’ băiat, aşa de tînăr. Am închis ochii şi mi-am imaginat-o, cît am aşteptat la un stop: o componentă olfactivă discretă şi provocatoare în acelaşi timp, cert feminină, aproape numai feromoni; îmbrăcată ca după un chef ce-a ţinut toată noaptea, în negru complet, fumează dintr-un portţigaret lung, privind în jur ca în vis pe sub genele incredibil de lungi; părul ridicat într-un coc elegant pune în valoare albeaţa pielii de pe ceafa dezgolită şi spatele liber, strălucind magnetic în lumina dimineţii; o crăpătura îndrăzneaţă a fustei dezvăluie la fiecare pas portjartierul ce susţine ciorapii negri de plasă, accentuînd senzaţia acută de nuditate; totul plutind pe tocuri cui de zece centimetri. Bine că stăteam pe trotuar, ceva îmi spune că reveria a durat mai multe cicluri de stop, cînd am deschis ochii intrasem deja în vizorul poliţistului din intersecţie. I-am zîmbit sincer şi-am trecut strada drept prin faţa lui, pe verde, absolut regulamentar, spre scîrbici.

Toate cele petrecute azi, marti 13, au stat sub semnul flagrant al acestei prezenţe: calculatoare virusate, servere blocate, rebootînd de capul lor, site-uri unreacheable, fără nici o justificare, probleme de luni întregi adunate stivă pe mese, ţipînd aproape la noi, oameni din ce în ce mai nervoşi. Întreaga zi ne-a însoţit această suavă prezenţă, permanent în background, plutind undeva la limita vederii noastre periferice, pe tocurile alea cui de zece centimetri. Zîmbindu-ne numai din ochii umbriţi de genele incredibil de lungi şi-acompaniată discret de Freddie Mercury, The Great Pretender.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "MARŢI 13 - PISICA NEAGRĂ - CIORAPI NEGRI DE PLASĂ ŞI PORTJARTIER ASORTAT :)" ***

MUŞAMALIZATORUL DE SERVICIU. MDA.

Conduce cu precauţie maşina, încercînd să nu se bazeze pe girofar şi sirenă, a văzut prea mulţi idioţi morţi pînă acum, cu circuitele revarsate pe-afară. Ar fi complet anormal să se comporte altminteri, ştie că se poate aştepta la orice, ce dacă are girofar, girofarul nu te protejează cine ştie ce, la o adică.
Cînd ajunge la zona delimitată prin benzi de plastic încetineşte uşor, “pînă la limita evitării oricărui pericol”, îi răsare definiţia din unitatea logică / creier – asta e parcă undeva, sub caschetă. Îşi maschează zîmbetul în grimasa de efort de a-şi scoate legitimaţia din buzunarul din spate, din mers adică, doar e un profesionist. Dă din cap absent ca răspuns la salutul roboţilor poliţişti care-i ridică bariera improvizată.
Parchează la fix zece metri de carcasa maşinii ce îmbrăţişează strîns copacul albastru, se dă jos tacticos, cu carneţelul în mînă, pregateşte pixul şi se uită în jur. Ceva agitaţie, da’ nu prea multă, cei doi pasageri erau morţi deja, de la impact, îmbrăţişaseră şi ei copacul ăla albastru se pare, prin carcasă (sau copacul albastru îi îmbrăţişase pe ei – iată un minunat pretext de a filozofa, care pe care a-mbrăţişat, adică). Dăduseră deja telefon maşinilor de salvare să nu se grabească, destul un accident pentru azi, aşteptau echipa de descarcerare, să-i poată scoate din table, să-i bage în saci. Mda.
Remarcă din mers, cu senzorii periferici, doi fotografi, unu’ cu reportofon şi unu’ cu cameră video, momentan dincolo de cordon, da’ se vor apropia cu certitudine, ăştia miros problemele mai ceva ca vulturii hoitari, aşa-s programaţi, din asta trăiesc.
Deci se-apropie de punctul coliziunii, venind oarecum din spate, de-a lungul urmelor. Mda, nici o urmă de frînare vizibilă, nici pe asfalt şi nici pe pietrişul de lîngă şosea şi-apoi pe pămîntul roşu cu iarbă roşie pînă la copac, se-apleacă să mîngîie cîteva fire de iarbă călcate care se vor ridica la loc cu certitudine dacă-i trage o ploaie pînă mîine, nu sînt strivite, deci n-a încercat să frîneze nici pe iarbă. Ajuns lîngă porbagaj, remarcă cît de bine e centrată pe copac maşina, izbitura a fost centrală şi centrată adică, parcă au vrut musai să lovească copacul ăla şi nu altul, parcă s-au chinuit să nu-l rateze cumva. Mda.
Ocoleşte mai întîi pe partea şoferului, se uită înăuntru prin geamurile lipsă. Maşină bună, cu airbaguri pe toate părţile, atîrnînd ca prezervativele acum – şi la ce le-a folosit, pînă la urmă cînd e să se-ntîmple – se-ntîmplă, nu există un prezervativ suficient de gros pentru asta se pare. Nu se vede bordul, e strivit peste ei, deci va trebui s-aştepte echipa să vadă vitezometrul. Mda.
La prima vedere cei doi nu par morţi, zici c-ar putea fi reparaţi, au capul aplecat uşor pe-o parte, spre centură, îi dă de gol numai cîte-o scurgere discretă de lichid circulator, uscat acum, discret, coborînd din ureche, prelins către gît. Vezi la ce duce antropomorfismul, un robot mort seamănă destul de bine cu un om mort, nu se poate abţine să mai filozofeze un pic. La volan e un tip brunet, modelul “executive”, spre 40 de ani la prima vedere, cu barba scurta; în dreapta e o tipă evident mai tînără, douăzeci şi-un pic, brunetă şi ea, cu părul strîns la spate, model standard “midle management”. Mîna lui stînga atîrna prin parbrizul lipsă, etalînd un ceas scump rău, care încă mai merge, enervant, diagonalizat de vreo două crăpături evidente. Amîndoi sînt îmbrăcaţi “bussiness”: el – costum, cămaşă albă, cravată, ea – taior, cu un decolteu adînc, prin care i se vede o margine dantelată de sutien – de marcă şi ăla, evident. Mda.
Şi-acum a venit momentul să-şi facă treaba, punînd la bătaie întreaga lui expertiză profesională. Îşi trage mai întîi nişte mănuşi de latex dintr-o pungă sigilată şi, cu precauţie faţă de cioburile şi marginile ascuţite ale caroseriei, începe să-i buzunărească discret: mai întîi prin haina costumului, apoi prin poşeta plină de cioburi dintre ei. În douaj’ de minute şi după trei telefoane se dumireşte complet, numai bine pentru că vine deja echipajul de descarcerare. Cu mişcări rapide şi ferme în acelaşi timp sigilează toate actele găsite, împreună cu telefoanele mobile ale celor doi, în pungi opace, etichetate vizibil: “MARTE – Departamentul Protecţie Date Personale – V.I.P.”. Nu mai aşteaptă echipa de descarcerare ca să vadă vitezometrul, ştie deja din experienţă cam cît ar fi trebuit să fie s-ajungă maşina în halul asta. Oricum, informaţia asta va fi declarată secretă şi va fi clasificată. Pentru a se asigura că nici o informaţie nu va ajunge la presă, mai dă un telefon, chestie care va conduce la cîteva arestări discrete ale reporterilor din zonă, ăia de i-a vazut lîngă barieră, sub nişte pretexte absolut ridicole, desigur. Vor fi eliberaţi peste două zile, la fel de discret. Mda.

Iar el îşi va face datoria pînă la capăt, de aia e aşa de bine plătit, va muşamaliza şi această sinucidere din dragoste, cum a făcut cu atîtea altele, va ascunde iubirea clandestină între un manager şi o subalternă, va avea grijă ca nici un coleg de serviciu să nu scoată vreo vorbuliţă, oricîţi reporteri ar zgîrma în rahat, ceva mai tîrziu va umbla la frîne şi la direcţie desigur, o defecţiune tehnică sună bine ca titlu în presa de mîine. Cu energia şi profesionalismul ce-l caracterizează, va ţine în frîu epidemia asta de sinucideri din dragoste importată de pe Pămînt, aici pe Marte nu se întîmplă aşa ceva, nu, aici sînt numai persoane serioase şi morale, e o luptă, e-adevărat, dar putregaiul decadenţei nu va infecta şi planeta asta, în definitiv cine-a mai pomenit roboţi îndrăgostiţi?
Dacă te gîndeşti un pic vei ajunge desigur şi tu la concluzia că e absolut normal ca vulnerabilitatea asta, dragostea, acest virus informatic, să fie ţinut în afara legii. Pentru protecţia noastră, a tuturor. Mda.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "MUŞAMALIZATORUL DE SERVICIU. MDA." ***

ANATOL

Există persoane care-ţi marchează viaţa, oricît de puţin ai interfera cu ele. De fapt nu e vorba atît de durată cît mai ales de intensitate, se pare că asta contează pînă la urmă, în viaţă.
Anatol mi-a fost profesor de literatură în primii doi ani de liceu. Înalt şi dezinvolt, cu mişcări elegante şi un zîmbet aproape permanent întipărit pe faţă, putea provoca valuri de suspine profunde în rîndul elevelor, cu o singură privire. Gura lumii, aia de-o astupă numa’ pamîntul, îi atribuia, cu un mare grad de certitudine, paternitatea unui băiat aproape de o vîrstă cu mine, a cărui mamă îi fusese elevă. “Legenda” mai spune şi că ea a păstrat cu sfinţenie secretul, faţă de familie şi autorităţi, a fost exmatriculată şi a terminat liceul la seral, cîţiva ani mai tîrziu – iată o dovadă cît se poate de palpabilă că femeile ştiu şi pot să se dăruie cu adevărat.
Soţia lui, profesoară de istorie, era o adevarată lady. Deşi avea replică promptă şi limbă ascuţită, n-am auzit-o vreodată ridicînd tonul. Privea apucăturile soţului cu umor şi ironie, aceeaşi omniscientă gură a tîrgului atribuindu-i memorabila replică: “Nu, Anatol nu este acasă, Anatol este la femei. El vine acasă numai sa-i spăl chiloţii…” Cum spuneam, o adevarată lady.
Anatol a avut curajul să ne spună, cui aveam urechile destupate, că diferenţa între a scrie o compunere şi a compune este aceea de a gîndi cu propriul creier; dacă faci asta, nu-i aşa, poţi să şi greşeşti, dar cu certitudine vei fi original, ne-repetînd părerea digerată de altul deja. El ne-a mai spus şi că artistul crează o altă realitate, reflectînd realitatea obiectivă (şi banală) ce ne-nconjoară prin prisma propriului talent creator. Mi-au trebuit ani întregi să ajung la miezul chestiei ăsteia. Omul ăla a avut tăria să ne dea lucrare de control cu comentariul unei poezii de Nichita Stănescu, la prima lectură. Sînge. Vînă.

Poate cea mai frumoasă şi profundă amintire din anii de liceu, Anatol. Dumnezeu Să-l ierte şi Să-l odihnească în pace.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "ANATOL" ***

DESPRE RECLAMA CARE MĂ ASALTEAZĂ DE ZOR

Mă-nconjoară atîta reclamă încît, dac-aş încasa-o pe toată, probabil nu i-aş face faţă, de-aia folosesc, mai mult sau mai putin conştient, diferite metode de-a o evita. Trust me, e nevoie de un pic de talent să devii opac la mesajele astea. De cealaltă parte a baricadei (da, există o baricadă), studiile de marketing evidenţiază scăderea receptivitaţii mele şi se pun la punct strategii noi şi mult mai eficiente desigur de a mă face receptiv la această modernă formă de îndoctrinare, poate mai cumpăr cîte ceva, nu de alta.
Deci, mesaj către advertiseri, pentru o focusare cît mai bună a calupului dedicat mie: nu port pamperşi, sau cel puţin nu încă (nu, nu m-au ajuns încă blestemele alea :P), de fumat nu mai fumez (chiar, de ăştia cu tutunul mi-e milă deja, doar cîte un banner ici şi colo pe stradă şi textul ăla cu variatele boli pe pachet – apropos, am văzut într-o zi o deşteaptă la supermarket care căuta de zor în raftul de la casă un pachet de ţigări cu avertismente de cancer, boli de inimă ori de plămîni, acolo, ceva, totul era să nu scrie nimic despre sarcină, că era “în aşteptare” - mare Ţi-e grădina Ta, Doamne) de băut – sînt un client de doi lei, mă-mbăt din două - trei beri, nu faceţi afaceri cu mine să ştiţi, pastă de dinţi folosesc ca tot omu’ (aici sînt în culpă), mîncare: da, uneori mai şi mănînc, recunosc, da’ nu cu atîta ulei şi margarină cîtă am văzut în seara asta deja. Mă mai şi îmbrac, uneori. Mă şi-ncalţ, da.
Sucuri beau moderat, îngheţată nu prea mai – deşi îmi cam place (mă cam lăsatără dinţii). Ce-ar mai fi?.... a, da: credite – am luat cîteva şi poate o să mai iau, numa’ să nu mai fie aşa chitroşi ăia cu banii, să mă pot lipi şi eu în condiţii decente. Casă şi maşină – vezi condiţiile de credit de mai sus, same-o same-o. Companii de petrol nu cumpăr, aşa că degeaba le faceţi reclamă, telefon am deja – de zece ani acelaşi abonament şi nu vreau să-l schimb, detergentul nu-l schimb chiar dacă face unu’ striptease pentru mine, nu mă dau cu creme anticelulitice, bănuiesc că nici nu sînt chiar publicul-ţintă şi deşi am destul păr pe mine refuz cu tărie, chiar insist, să ştiţi, nu mă veţi convinge să mă epilez. Nu, nici cu Axe nu mă dau, sînt băiat de ciocolată deja.

Deci dacă vreţi să-mi faceţi un bine, băieţi, ascultaţi comanda la mine: trageţi nişte promoţii din alea supărate (dumping parcă le zice, da, parcă aşa) la tricouri originale Nike, Adidas şi Kappa, blugi Lee Cooper, Levi’s şi Gass, gamele de deodorante Daniel Hechter şi Krizia. Am uitat ceva?... Nu-i nimic, o să-mi amintesc, voi sînteţi pe recepţie tot timpul, da?

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "DESPRE RECLAMA CARE MĂ ASALTEAZĂ DE ZOR" ***

COCOPISIŞOARE ŞI ŞULCACELE

Printre atîtea momente cu şi fără sens ce mă bîntuie din copilărie l-am ales pe acesta: titlul tăiat în două al unui desen animat românesc, de doi lei dealtfel, din moment ce nu-mi amintesc decît atît despre el. De fapt se numea: cocoşul, pisica şi şoarecele da’ a apărut efectiv pe ecran o foarfecă şi l-a tăiat în două, pe verticală, sub privirea mea uluită, recompunîndu-l în cocopisişoare şi şulcacele. Cool.
Hai să consumăm în mod intelectual cîteva calorii din cele mult prea multe înghiţite săptămîna aceasta, descifrînd – ori doar savurînd – o construcţie asemănătoare: am luat patru fraze, cam de aceeaşi lungime, apoi le-am tăiat împreună ca pe cîrnaţii de mai multe soiuri, obţinînd un platouaş asortat numai cu virgule. Specially for you.

încă nu te-ai trezit, se vede, e dimineaţă, pînă adineauri a plouat şi cred c-o să mai plouă din nou, violenţa furtunii răbufneşte într-o cadenţă palpabilă dar a cărei sursă îmi scapă, la o analiză fugară, aş vrea să-ţi înţeleg chimia, e complexă, zic eu, primul val de feromoni aproape m-a culcat la pămînt, există o oră anume cînd caşti şi tu ca tot omul, mai discret uneori, deghizînd căscatul într-un oftat, iar tu dormi pe tine în staţie, mă uit în ochii tăi ce fixează fără sens o bordură de beton, stau nemişcat, contemplînd-o, în speranţa de a-i întelege resorturile interioare, ca o avalanşă îngheţată, aproape nici n-am simţit unghiile ascuţite, ori ca hipopotamul, arătîndu-ţi plombele, cu ochii închişi, fericit şi vocal, de cinci minute mă uit, nici nu mă bagi în seamă, te uiţi fix în continuare la bordura aia, accept cu greu faptul că punctul fix este ea, furtuna, iar eu – element trecător, într-o haotică mişcare relativă, lăsînd dîre însîngerate pe obrazul meu, mult prea delicat pentru tine se pare, straniu mod de a-ţi arăta iubirea mai ai, cu urechile date pe spate, agitîndu-te ritmic

Poftiţi, luaţi voi amintirea asta cu totul din creierul meu, pe mine mă doare.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "COCOPISIŞOARE ŞI ŞULCACELE" ***