J. ŞI REALITATEA VIRTUALĂ - VERSIUNEA 2.0

Neuromancer by Robert Drozd
Tolănit pe spate şi cu ochii strîns închişi în întuneric, J. geme uşor, de plăcere. Cu certitudine, fotoliul ăsta e îmbrăcat în piele scumpă, de calitate, îşi spune în gînd. Aproape indecent de moale şi de plăcută la atingere, îşi repetă, ca o încercare timidă de a se agăţa de ceva real, de a se convinge că e treaz, că poate controla măcar un gînd, o senzaţie, în sfîrşit, că poate participa cumva la ce i se-ntîmplă. Senzaţia de lipsă totală a percepţiilor senzoriale îl părăseşte cu greu, lăsînd în urmă deşertul amintirilor - fără - nici - un - fel - de - simţire. Lipsite chiar şi de o referinţă cît de cît obiectivă a timpului.
Şi-ar dori măcar să fie lumină, îşi spune J. într-o doară, nesperînd să obţină ceva. Îşi aminteşte vag că ar fi învăţat cîndva în mod dureros pe propria-i piele cum că dorinţele se-mplinesc de la sine doar în poveşti. O rază de lumină îl contrazice, obligîndu-l să-şi strîngă pleoapele încă mai tare pentru cîteva clipe, iată că totuşi există un feedback, îşi spune, asta dacă n-a fost o pură întîmplare. "N-a fost", îi răspunde şoptit de niciunde o Voce, reamintindu-i dintr-o dată alte două senzaţii aproape uitate, ale fiorilor şi părului ce se ridică sincron, amîndouă pe spate. Îşi imaginează că se află-ntr-o cameră luminată discret, cu ferestrele mari cît peretele dînd într-o oază de verdeaţă, un parc, apoi cînd deschide ochii vede exact ce şi-a imaginat. Pe fondul clipelor de muţenie interioară, Vocea şoptită comentează plat: "… Să nu-mi spui că asta nu-ţi dă de gîndit…" Ironică prin conţinut, lipsită de sentimente prin lipsa de inflexiuni, Vocea nu e umană, nu se abţine J. să gîndească. Şi se pare că mai citeşte - pe deasupra - şi gîndurile, continuă J. raţionamentul, cu un început de panică. "Eşti într-adevăr perceptiv, conform specificaţiilor", şopteşte Vocea, răspunzînd întrebărilor nerostite. "Înseamnă că te trezeşti. Aşa cum începi să-ţi dai seama, ai puterea de-a controla integral propria realitate, ceea ce percepi mai exact…" Bine, dar asta… asta e Full VR, cel mai înalt nivel de realitate virtuală, trebuie să fie o greşeală, niciodată nu mi-am permis aşa ceva, izbucneşte J. , de astă dată cu glas tare. Nooo, băieţi, eu plec acasă, iar voi, voi o să aşteptati mult şi bine să vă onorez nota aia exorbitantă de plată, mergem la tribunal dacă trebuie, o să zic că am fost beat, de exemplu, ori o să pledez pentru nebunie temporară, găsesc eu ceva. Gata, VREAU AFARĂ! Şi-atunci J. sări brusc în picioare, ascultînd ecourile propriilor vorbe estompîndu-se în cîteva secunde în liniştea camerei cu perspectivă superbă. Experimentînd, în acelaşi timp, senzaţia îmbătătoare a adrenalinei virtuale, pulsîndu-i ritmic şi - desigur - virtual prin venele - evident - virtuale şi ele. Vocea reveni dupa cîteva secunde de linişte, pe un ton răbdător, didactic: "Se pare că eşti totuşi confuz. Ei bine, dacă insişti să dezgropăm morţii, află că într-adevăr erai beat, atunci cînd ai facut accidentul…" Ce accident, întreabă şoptit J. cu inima strînsă, iar Vocea, cu acelasi ton răbdător şi didactic, îl ajută să-şi amintească: beţia, ploaia, farurile, accidentul, zecile de ani în comă profundă, pierdut printre aparate şi senzori. Pierderea celor dragi, ca o consecinţă colaterală, firească în context. Aude apoi ca prin vis, cum Vocea povesteşte mai departe, despre saltul tehnologic în domeniul realităţii virtuale - VR şi al interfeţelor neuronale, transformînd o distracţie extrem de costisitoare cîndva, rezervată pe-atunci numai VIP-urilor, în ceva accesibil oricui. Apoi reducerea bugetară. Apoi decizia - perfect sustenabilă tehnic dealtfel - de a transfera în enormele servere VR întreaga configuraţie neuronală - atît memoriile cît şi conştiinţele deci - ale tuturor celor ce vegetau în comă profundă.
"Ar trebui să te bucuri" îi şopti sfătos Vocea în continuarea tăcerii. "Înţelege, aici poţi avea propria ta lume, o poţi face fix aşa cum ţi-o doreşti. Aici poţi face orice, înţelegi? Te las acum, să te obişnuieşti cu ideea…"

Cîteva rînduri doar s-au adăugat într-un log în urma acestei discuţii virtuale. În ele se spune, pe scurt, că reacţiile emoţionale ale subiectului J. s-au încadrat fără abatere în parametrii prevăzuţi: după un timp de gîndire a început să-şi recreeze virtual familia, prietenii, pe toţi cei pierduţi cu decenii în urmă. "Atîta creativitate risipită", îşi spuse sieşi Vocea, meditativă. "Tipica limitare umană, un tipar din care mare parte din ei nu pot ieşi, de nici o culoare. I-am explicat, a auzit şi tot n-a înţeles. Încearcă să recreeze ceva ce-a pierdut, în loc să profite de posibilitatea, de şansa enormă de-a face orice. ABSOLUT ORICE!... "

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "J. ŞI REALITATEA VIRTUALĂ - VERSIUNEA 2.0" ***

RUGĂCIUNEA UNUI ARTIST

Dan Puric (p.p.d.)




Ochii închişi şi bărbia sprijindu-i-se în piept, părul cîrlionţat rebel, uşor grizonat. Cu mîinile împreunate, neostentativ, absent aproape celor care îl înconjură în aglomerata biserică de cartier, Artistul se roagă. Cînd şi cînd îşi face o cruce, discret, aplecîndu-se uşor înainte. Nu caută neapărat sincronizarea cu ceilalţi, de aceea pare uneori în contratimp. Punţi nevazute îl leagă însă de altarul de unde se revarsă asupra tuturor Dumnezeirea, ca o fereastră de-a pururi deschisă pe unde intră Lumina. Te-ntrebi dacă în astfel de clipe un înger îi şopteşte ceva discret peste umăr, poate cîteva cuvinte despre omul frumos ce zace-adormit în străfundul sufletului nostru, ori îl ajută să vada mai bine, dincolo de perdeaua uitarii, dincolo de uzura cotidiană, cine sîntem cu-adevărat. Cînd şi cînd cuta de pe frunte i se accentuează uşor - atunci pesemne îşi aminteşte ceva, despre alegerile pe care trebuie să le facem cu toţii în viaţă. Pentru a ne putea privi în oglindă fără să ne fie ruşine.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "RUGĂCIUNEA UNUI ARTIST" ***

ÎN AŞTEPTAREA URMĂTOAREI SECUNDE

Fetele de la Căpîlna by Claudiu Demian
Nici măcar nu-şi mai aduce aminte de cînd stă aşa, într-o completă nemişcare, ghemuindu-se în faţa ecranului, fără să-şi fi schimbat nici măcar un centimetru poziţia; simte acut cum îl dor toate alea, în timp ce numără semiconştient secundele ce trec pe lîngă el una cîte una, undeva la limita cîmpului vizual. Le imaginează mai degrabă decît le vede cu coada ochiului acolo, legănîndu-se uşor în timp ce trec înşirate, una după alta, cu o mînă înfiptă-ntr-un şold şi cu cealaltă odihnindu-se pe brîul secundei din faţă. Cu un tropot surd şi-aproape sincron, precum al mîndrelor fete de la Căpîlna.
La fel de greu îi este să-şi aducă aminte ce anume aşteaptă, care este evenimentul acela extraordinar ce merită fără-ndoială aşteptat. Amintirea se află undeva pe-acolo şi ea, acoperită însă aproape cu totul de lipicioasele pînze de păianjen ale uitării, într-un cotlon prăfuit şi-ntunecos al memoriei. Ştie că dac-ar face un efort - uriaş, desigur - poate ar pătrunde pînă la ea, poate în cele din urmă şi-ar aminti, însă lipsa oricărei referinţe asupra a ceea ce-ar trebui să-şi aducă aminte dezbracă de sens orice eventuală căutare.
Peste toate se-adaugă precum o cortină grea senzaţia de-a fi singur în mijlocul celorlalţi. Senzaţie intensă, evoluînd asemeni şi ea, mai întîi ceas după ceas, apoi zi după zi, de la acuta fază incipientă către o cronicitate de-a dreptul agasantă. Singurătatea ascuţită e potenţată dureros de lipsa oricărei perspective, fluturînd deasupra a tot şi a toate. Pînză de corabie zdrenţuită-n furtună, biciuind catargul cu fîşiile grele şi ude, purtate încoace şi-ncolo de rafalele aproape tangibile ale vîntului turbat. Şuierînd la răstimpuri.

Păstrarea aparenţelor este singura-i pavăză în faţa urgiei aşa că se-agaţă cu disperare de ea, plonjînd în rutină, comportîndu-se cameleonic adesea, ca şi cum cele din jur chiar ar avea sens, refuzînd cu consecvenţă acceptarea evidentei lipse de scop. Dublu-click zice mouse-ul strident din buton, Send/Receive se mai apasă docil o dată şi-apoi încă o dată, din nou fără un rezultat semnificativ. Mestecă o ciungă mustind de leadership în ritmul discret al secundelor ce trec tropotind surd, una cîte una, la limita cîmpului său vizual. Pînă cînd? i se-nvîrte în cap o-ntrebare. De niciunde aterizează răspunsul: Pînă cînd în sfîrşit o să se-ntîmple ceva.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "ÎN AŞTEPTAREA URMĂTOAREI SECUNDE" ***

NEMULŢUMIREA DE BINE. BINELE CELORLALŢI.

GreenFaceLana
Nemulţumirea i se revarsă din priviri într-o deversare continuă şi sinuoasă de valuri, concentrică. Coboară apoi, pătură grea, la nivelul podelei, se-adună încet de jur împrejurul gleznelor, compactă precum ceaţa de scenă.
Cutele fine converg şi ele radial către buze, gura uscată de pungă legată strîns cu un şnur, în ciuda tuturor celorlalţi.
Orice i-ai spune nu-i e pe plac, cu un minim efort găseşte cusur în tot ce se-ntîmplă să-i stea împrejur mai mult de două secunde. Ucide cu premeditare rîsul cu o simplă ridicare din umeri, duşmăneşte în mod natural buna dispoziţie, are un talent special, unic. Încorporat, din construcţie.
Se hrăneşte cu vise, vise vii, suculente, vise pline de sevă - visele celorlalţi, evident - pe care le prinde din zbor cu mişcări precis coordonate atunci cînd îi trec pe lîngă urechi, fîlfîind din aripile alb - străvezii cu atîta inconştienţă. Nici măcar un vis nu i-a scăpat pînă acum, consideră asta un motiv de mîndrie, deoarece sînt proaspete, verzi şi-atît de gustoase. Numai speranţa din vise n-o poate înghiţi de nici o culoare, i se prelinge-napoi de-a lungul unei cute a gurii uscate, firişor alb - lăptos, mai întîi adunîndu-i-se pe bărbie şi-apoi picurînd strălucitor pe jos, la răstimpuri.

Lasă în urmă o dîră inegală de puncte şi linii, mesaj morse către întreaga lume, criptînd pe vecie în sine ura de idealuri, ura de vise, ura de speranţă, ura de viaţă. Ura de starea de bine a celorlalţi, jignitoare prin simpla ei existenţă.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "NEMULŢUMIREA DE BINE. BINELE CELORLALŢI." ***

SFATURI UTILE - FROM FATHER TO SON

... Tone... :D
Ascultă-mă cu atenţie, fiule, eşti tînăr şi ai atîtea de învăţat. Săptămîna trecută ţi-am arătat cum se fac banii, ieri te-am învăţat să savurezi o şampanie bună şi bine frapată, iar azi o să-ţi spun cum se face în mod inteligent, ca la carte, o crimă.
Regula de bază este ca mîinile tale să fie cu evidenţă curate, să fii deasupra oricăror bănuieli. Să nu te implici niciodată direct, să nu laşi în urma ta nimic scris. Între tine şi ţintă să fie permanent interpuşi, cel puţin două rînduri. Ai ghicit, ei trebuie să facă treaba murdară. E important să nu cunoşti personal ultima verigă din lanţ, pe omu' cu ganu', să poţi declara asta sub jurămînt oricînd, cu ochii mari şi cu privirea senină, fără măcar să clipeşti. Conectat la un aparat poligraf, la nevoie. Caviarul ăla e proaspăt, să ştii, ai putea să-l încerci, vezi că e pe-acolo şi nişte pîine prăjită.
Să fii cît mai departe atunci cînd se-ntîmplă-ntîmplarea, eventual în alt colţ de ţară ori lume, la băi de exemplu, înconjurat de o gaşcă compactă de pretini, gata să jure în faţa oricui că ţi-au ţinut lumînarea o zi şi-o noapte întreagă.
Apoi ar fi indicat să nu se poată dovedi că ai tras vreun folos din moartea aceluia, eventual daca-ai putea arăta celorlalţi că ai suferit şi tu pierderi, că eşti şi tu vreun pui de victimă acolo, colaterală. Pîrleala ţi-o vei scoate ceva mai tîrziu. Ai răbdare. Cheltuielile sînt mari, să ştii, e criză, da, toate sînt scumpe. Deci trebuie să-ţi faci întîi şi întîi un calcul de rentabilitate, la atîta efort, să vezi dacă merită. Apropos, încearcă trufele alea în ciocolată, anul ăsta sînt parcă mai gustoase ca niciodată.

Şi să n-aud chestii de genul: mai tîrziu mă va mustra conştiinţa. Aiurelile astea sînt pentru cei ce au suflet. Aşa cum ţi-am spus şi-altă dată, superba perlă e-un chist prin care scoica ţine departe un fir de nisip agresor, orice realizare extraordinară cere un sacrificiu adică, adesea comparabil de mare.
Să mergem, fiul meu, şampania aia ne-aşteaptă, cred că s-a răcit suficient pînă acum.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "SFATURI UTILE - FROM FATHER TO SON" ***

PLANUL DE CRIZĂ AL PĂSĂRII DODO .... educated guess....

The Ice Age Dodo Birds :P

Nici un gînd nu poate fi citit pe faţa inexpresivă a Managerului în timp ce îşi opreşte la stop cu precauţie exagerată gipanul negru de fiţă cu număr personalizat, în drumul spre casă. Mestecă cu gura închisă o ciungă fără zahăr, bărbia i se mişcă ritmic, ca un metronom, o secundă în sus şi o secundă în jos, fără nici un zgomot. La fiecare strîngere fermă a maxilarului i se umflă vizibil doi muşchi prin zona tîmplelor, sugerînd o tensiune nervoasă abia reţinută. Priveşte prin parbriz drept înainte, parcă tunelînd prin trupurile oamenilor ce trec încet strada prin faţa lui, pe trecerea de pietoni, pe verde. De fapt e prezent doar fizic acolo, la volanul gipanului său, spiritul lui pluteşte departe, scrutînd orizonturile crizei despre care se vorbeşte într-una la televizor. Este o adevarată enciclopedie ambulantă, pe tema asta, a crizei - ce - va - să - vină, e abonat la vreo trei fluxuri de ştiri de pe net, le urmăreşte îndeaproape pe toate, noapte şi zi. Ar putea să recite pe de rost citate din gîndirea celor ce se confruntă de-adevăratelea cu ea, acolo, peste ocean. Şi-ar dori să fie acolo de fapt, să îşi pună la încercare capacitatea de a învinge în luptă monstrul fără de formă - numai gîndul ăsta e destul ca adrenalina să-i pulseze prin vene din nou, ca în vremurile bune ale tinereţii, atunci cînd gîndul i se transforma rapid în acţiune, fără atîţia intermediari ca acum. Şi da, fără atîtea restricţii - atîtea legi apărute parşiv peste noapte, care să-ţi spună ce ai ori n-ai voie să faci, în firma ta, cu banii tăi ori cu proprii tăi angajaţi - auzi, nesimţire - sufocîndu-te ca o cravată mult prea strînsă tocmai pe tine, vizionarul. Şi în clipa cînd gîndul ajunge aici îşi permite un moment de contemplaţie a propriei imagini, a felului cum îi place să se vadă pe sine: ca pe un genial căpitan de corabie, un Noe al timpurilor moderne, pregătindu-se - nu-i aşa - responsabil să facă faţă furtunii care, ce-i drept, nu se vede niciunde în jur, dintr-o zare în alta, dar despre care a auzit el că s-ar putea să vină. Se simte îndreptăţit sieşi să ia orice măsură, să ceară celorlalţi sacrificii (niciodată lui însuşi), să-i pună pe toţi la galere just in case că se va opri vîntul vreodată, să-i arunce pe cei ce îl contrazic peste bord. Să îi ducă pe toţi, întreaga corabie a firmei, în portul acela îndepărtat, chiar împotriva voinţei lor şi a legilor, dacă trebuie. Să îşi demonstreze sieşi că încă mai este capabil, că încă mai are idei, că încă mai este ceva de capul lui. Că încă mai poate.
A încercat să le explice celorlalţi viziunea lui magistrală, planul lui măreţ. Ştie că nu prea i-a convins, ştie că prea puţini sînt de acord cu el, ştie că e înconjurat de Yesmen-i care îi cîntă în strună, mult prea preocupaţi să nu îşi pună în pericol posturile lor călduţe, însă îşi repetă într-una că prea puţin îi pasă de ei, că e decis să meargă mai departe, cu orice risc. De la înălţimea lui urieşească, deja oamenii se văd ca nişte simpli pioni, avînd valoarea pur funcţională a unor şuruburi şi piuliţe banale. Interschimbabili oricînd, deci. Ajută aici şi cîte-o mică minciună, vehiculată cu fineţe prin canalele media ale amicilor din trusturile de presă, pentru a-i face pe angajaţi să se teamă şi mai tare de ziua de mîine, după cîteva zvonuri să fie gata să accepte orice.

Claxoanele scurte ale celorlalte maşini îl aduc brusc înapoi la realitatea concretă, stopul e verde deja, apasă brusc acceleraţia, provocînd un geamăt mecanic scumpei transmisii automate a gipanului negru de fiţă, cu număr personalizat. Cînd trece prin mijlocul intersecţiei privirea i se întretaie pentru o clipă, de la acelaşi nivel, cu privirea dură a agentului de circulaţie. O susţine fără nici o teamă, ştie că e de neatins, ştie că e protejat, el şi gipanul lui, de un munte de bani şi relaţii. Oamenii sînt simpli pioni dispeensabili, da, şuruburi şi piuliţe interschimbabile cu un minim efort, îşi repetă sieşi Managerul, în drumul spre casa care îl aşteaptă ca în fiece seară, atîta de goală în imensitatea ei rece, ca un suflet pustiu şi uscat. Visînd mai departe, cu ochii larg deschişi, visul de criză al păsării Dodo:
If you aren't smart enough to plan ahead, then doom on you! Doom on you!!...

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "PLANUL DE CRIZĂ AL PĂSĂRII DODO
.... educated guess...." ***

CA O CÎRTIŢĂ MICĂ, PE MARGINEA MUŞUROIULUI TĂU. AMUŞINÎND REALITATEA.

Stai pe marginea muşuroiului tău, precum o cîrtiţă mică, trezită un pic cam prea brusc dintr-o lungă şi binemeritată hibernare, amuşinînd realitatea. Ai ochii cîrpiţi, mai mult simţi decît vezi ce se întîmplă în jur, toată viermuiala aia ţi se pare oricum fără sens. Aburii pilelii încep treptat să se-mprăştie şi lasă în locul lor realitatea nudă şi plină de bubele viselor neîmplinite. Percepi cu dureroasă acuitate întoarcerea la servici, aruncarea cotidiană în muncă - împotriva sfaturilor bune date de toţi neuronii tăi, rămaşi încă în viaţă - precum înotul într-o mare mult prea învolburată, cu adîncimi nebănuite şi bătut de vînturi reci, puternice. Cum spuneam, un regim complet contraindicat pentru revenirea aia treptată din mahmureală, pe care ţi-o doreai atîta de mult, visătorule.
Te surprinzi apoi vorbind într-una despre cîte o chestiune complet neinteresantă, ori fredonînd vreun cîntecel enervant şi repetitiv, iar cei din jur, atunci cînd îşi adună suficientă energie ca să te bage în seamă, te privesc ca pe un extreterestru ciudat, complet în afara realităţii tale.
MIB - Frank singing

Dacă te uiţi mai atent o să observi că fiecare trăieşte în zilele astea în mica lui bulă de realitate confortabilă, proprie lui, evitînd să interacţioneze cu ceilalţi dacă nu e absolut necesar. Atîta sîntem de nefericiţi, încît căutam motive de-a merge mai departe printre propriile noastre amintiri, mai interesante şi pline de împliniri decît realitatea înconjurătoare, concretă. Toţi aşteptăm să se întîmple ceva, ceva mai mult decît cotidiana şi multhulita rutină, orice, numai să se întîmple. Să ne caute prietenul acela de pildă, pe care nu l-am mai văzut de vreun secol, de cînd a plecat, prietenul acela care ne-a promis înainte de Crăciun că sigur - sigur ne vom vedea la ochi pînă în Revelion, iar noi încă îl mai aşteptăm şi acum. Măcar să se-ntîmple.
Cînd şi cînd ne mai loveşte razant cîte un zvon, transmis pe căi subversive de către management, cu mult hulite măsuri - de - strîns - cureaua - din - motive - cică - de - criză. Complet neoficial, of course, pe căi ocolite, vorbe spuse pe holuri între maxim patru ochi, nimic scris, să se poată face după aia în mod sincer că plouă dacă reacţiile amărăştenilor vor depăşi virulenţa unei simple înjurături. O simplă tatonare, adică, mai întîi să ne testeze nivelul de suportabilitate şi - de ce nu - să începem să ne obişnuim cu ideea. Dar destul despre asta, sînt convins că părerea mea sinceră, spusă cu voce joasă atunci cînd eram singur în baie, a ajuns deja la urechile destinatarului. Pe bune, mi-a amintit înţeleptele vorbe scrise pe staţiile alea de emisie radio din armată, cu litere mari, ruseşti: Duşmanul ascultă! Внимание!

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "CA O CÎRTIŢĂ MICĂ, PE MARGINEA MUŞUROIULUI TĂU. AMUŞINÎND REALITATEA." ***

FĂRĂ SENS: SINGURĂTATEA MEDUZEI. ÎN AŞTEPTAREA LUI PERSEU.

Meduza Gorgona by KaSSandrA
Troznetul brusc al uneia dintre făcliile fixate în suporturile înalte, reverberat cu ecou de coloanele dantelate de marmură albă, îi abate pentru o clipă atenţia de la contemplarea propriei imagini din oglinda înaltă cît întregul perete, acoperită cu foiţă strălucitoare de aur. Îşi reprimă gestul de a privi peste umăr, cu un început instinctiv de fereală, după primele cîteva clipe. Ştie prea bine că n-are vreun motiv să se teamă, inima ei e singura care pulsează în întregul Templu, cîndva al zeiţei Atena, lăsat acum în paragină, ocolit pe departe. Mai sînt şi alte inimi acolo, nu ştie cîte, nu şi-a propus vreodată să afle exact - sute probabil - însă toate sînt acum împietrite, în piepturile împietrite ale titularilor lor, împietriţi - desigur - şi ei, în cele mai variate poziţii, după cum i-a surprins pe fiecare în parte privirea Ei ucigaşă, privirea Meduzei Gorgone.
Îşi întoarce pentru încă o clipă atenţia către imaginea reflectată-n oglindă, privindu-se critic: pielea feţei are o strălucire mată, tern - plumburie, accentuînd-i strălucirea pomeţilor şi evidenţiindu-i cutele dure de expresie, viitoare riduri adînci. Ochii tăioşi au o strălucire ciudată, neomenească, desigur. Coama bogată de şerpi în mişcare continuă sîsîie aţîţat simţindu-i nervozitatea, atacînd haotic cu colţi ascuţiţi în toate direcţiile, stropind orbeşte în jur cu venin. Cînd şi cînd cîte unul din ei se-apleacă brusc cu un şficuit ca de bici şi o muşcă de spate, de piept ori de umeri, deja nu-i mai este teamă de ei, îi îndepărtează uşor ca pe muşte, cu o scuturare din cap şi o miscare unduitoare de eschivă din şolduri şi umeri. După atîta vreme ştie că sînt inofensivi pentru ea, e imună, iar veninul îi cauterizează rănile proaspete aproape instantaneu. În urma muşcăturilor repetate, întregul ei trup, ispititor cîndva atît pentru oameni cît şi pentru zei, are acum o aparenţă metalic-solzoasă, precum o strălucitoare cămaşă de zale, mulată.
Poate ar trebui să le dea nişte lapte, sînt prea neliniştiţi, îşi spune, trecîndu-şi o mînă cu degete lungi, terminate cu pumnalele tăioase ale unghiilor, prin coama de şerpi. Se-ndreaptă încet prin coridoarele întunecate de piatră către Sala Ofrandelor, unde o aşteaptă ca în fiece zi în genunchi, cocoşat sub poverile darurilor, un sclav îngrozit, trimis de comandanţi la fel de îngroziţi ca şi el. Sacrificat dinainte, nu atît de cei ce-au decis să-l trimită, cît mai ales de propria incapacitate de a-şi depăşi groaza şi a-şi ţine ochii închişi, în prezenţa mortală a Gorgonei.
Cumplit blestemul zeiţei, îşi spune sieşi Meduza cu un zîmbet amar, poticnindu-se din loc în loc de cîte o victimă împietrită prin coridorul întunecat: frumosul ei păr de care era cîndva atîta de mîndră - transformat în mulţimea de şerpi, iar toţi cei ce îi caută privirea strălucitoare - să moară, prefăcîndu-se-n piatră. Şi asta fiindcă, nu-i aşa, s-a lăsat sedusă de un zeu - de parcă ar fi avut de ales, cine oare se poate împotrivi unui zeu?....
Se vede treaba că înţeleapta Atena nu-i atît de-nţeleaptă încît să-şi înfrîneze mînia, să depăşească momentul, să ierte ofensa. Să o facă scăpată. La urma urmei, e doar o simplă zeiţă, îi găseşte înţelegătoare scuze Meduza, nu îşi poate depăşi limitările. Zeiţa Înţelepciunii, auzi ce ironie, chicoteşte mai întîi discret prin întuneric Meduza, iar rîsul isteric se-nvolbură-n ea ca un torent şi izbucneste apoi dintr-o dată, reţinut de prea multă vreme se pare, cioburi sonore ricoşînd din pereţii de piatră, umplînd întreg Templul cu reverberaţiile profunde ale ecourilor.
Liniştea îşi revine în drepturi, în cele din urmă, rîsul ăsta defect pe-ntuneric nu-i a bună, îşi zice, uite ce face singurătatea din om - pardon, din Gorgonă - în final ajungi s-o iei razna. Îşi şterge apăsat ochii de lacrimile rîsului uitat undeva în urmă, în întunericul nesfîrşitelor culoare de piatră, în timp ce intră în Sala Ofrandelor, luminată feeric de torţe.

Şi-acolo pe Meduza Gorgonă o aşteaptă sfîrşitul legendei, ascuns în privirea rece a viteazului Perseu, ce se reflectă din scutul strălucitor. Rece şi strălucitor este şi tăişul sabiei ce-i mîngîie fulgerător grumazul, într-o ultimă clipă, strălucitoare şi ea, abandonînd-o într-o mare de linişte. Mai apucă s-audă atît, înainte de a se cufunda complet în uitare: tropotul copitelor şi întîiul nechezat al calului înaripat, divinul Pegas, ce-a aşteptat cu-atîta răbdare moartea ei, ca în sfîrşit să se nască.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "FĂRĂ SENS: SINGURĂTATEA MEDUZEI. ÎN AŞTEPTAREA LUI PERSEU." ***

WHAT IF...

Holiday lights 5 Christmas lights, out of focus by scol22
E-atîta linişte-n jur, zgomotele blocului se-aud estompate, ca printr-o pernă pufoasă, de fapt se petrec într-un alt univers. S-au liniştit chiar şi omniprezenţii vecini - care - trăiesc - practic - pe - hol - împreună - cu - cîinele - lor. Afară a-nceput să fulguie blînd, e frig şi a-nceput deja să se-ntunece, deşi abia e amiază. Senzaţia de desprindere de concret este atît de intensă încît mă-ntreb cum s-ar putea schimba realitatea, ce-ar fi dacă...
... Ce-ar fi dacă am fi mai sinceri, cu noi mai întîi. Dacă am încerca măcar sa-i ascultăm pe ceilalţi cu inima deschisă, înainte de-a trage concluzii ori a emite păreri. Dacă am fi mai destupaţi, căutînd în fiece clipă esenţa, fondul problemei şi nu ne-am împiedica de formal. Dacă am porni de la premisa că ceilalţi sînt oameni înainte de toate, cu bune şi rele, aşa cum sîntem şi noi. Dacă ne-am accepta pe noi aşa cum sîntem, pentru început. Dacă am avea curajul să facem măcar în parte cele spuse mai sus, am putea scăpa, pas cu pas, de povara care ne-apasă pe suflet. Şi-atunci, ca o consecinţă firească - nu-i aşa - ar începe să se petreacă minunile: mai întîi nu ne-ar mai durea coloana în zona lombară, la fiecare gest mai mult sau mai puţin brusc, ar dispărea junghiul ăla din spate, pastilele n-ar mai fi necesare atunci, glasul nu ne-ar mai tremura şi am putea privi oamenii drept în ochi, fără ascunzişuri, am putea atunci susţine privirea oricui. După o vreme, ne-am putea uita în oglindă fără să ne mai fie atît de ruşine de ceea ce ni se-arată.

Luminile strălucitoare clipocesc în propriul ritm / de capul lor printre globuri, în întunericul camerei, atrăgîndu-mi magnetic privirea. E-atîta linişte de jur împrejur, sau doar mi se pare mie că e.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "WHAT IF..." ***

CLIPA DE REEVALUARE A REALITĂŢII PALPABILE - AJUN DE CRĂCIUN

Christmas Candles
Degetele se mişcă de parcă ar avea voinţă proprie, agile, mîngîind discret tastatura - cu mişcări de o eleganţă naturală le văd eu, modestul, de-aici - precum o clapetare de pian îndelung repetată. Ideile urmăresc îndeaproape ne-ritmul ţăcănitului tastelor, umplînd încetul cu-ncetul ecranul cu viermişorii cuminţi ai cuvintelor, de la stînga la dreapta şi-atunci cînd se termină rîndul - din nou, de la capăt de rînd. În spatele cuvintelor se-ascund nostalgice gîndurile, plutind aparent estompate prin ceaţa pufoasă şi semitransparentă a amintirii momentelor mai mult sau mai puţin fericite, protejîndu-se cu eschive îndelung exersate de colţurile ascuţite ale realităţii, ca într-o enormă cutie plină cu polistiren expandat.
Sînt aproape singur în clădire acum, eu şi portarii, toţi au plecat care-ncotro, ar trebui să mă duc acasă şi eu, nu-i aşa. E un moment de respiro, nu mă pot împiedica să privesc retrospectiv anul care tocmai se termină. Un an plin de evenimente, majoritatea din ele rutină, deci nepurtătoare de satisfacţii. Am încercat să ies din jocul ăsta fără sens scriindu-mi ideile şi simţirile aici ori de cîte ori am considerat că meritau exprimate. Sînt aici momente pe care aş vrea să le retrăiesc again and again, pe repeat cum spunea cineva, inspirat; sînt alte momente pe care aş vrea să le şterg complet din memorie, dacă nu se poate altfel, împreună cu o bucată de creier. Evident că se vede subiectivitatea cum colcăie printre rînduri, de departe se vede, mi-o asum. Dacă vreţi obiectivitate, uitaţi-vă la un telejurnal, citiţi un ziar, daţi o bilă. De ce nu, beţi o bere.

Vă urez tuturor să fiţi pătrunşi de bucuria senină a Naşterii Domnului, să o primiţi fericiţi, alături de cei dragi.
Lumina Crăciunului fie peste voi toţi, virtualii mei prieteni, uneori mai plini de sensuri în comentariile şi în tăcerile voastre decît mulţi din cei ce mă-nconjură în lumea concretă.
Steaua Magilor să îşi arunce razele-i blînde asupra noastră, a tuturor.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "CLIPA DE REEVALUARE A REALITĂŢII PALPABILE - AJUN DE CRĂCIUN" ***

REVERIE DE IARNĂ: LADY IN WINTER - ALFA STYLE.

Merde © Linda Bergkvist
Ei bine nu, ei bine refuz să mă las în voia atmosferei deprimante în care plutim cu toţi în derivă, zilele astea. O simt cum rezonează cu o parte din mine, da, însă refuz să-i dau nas. Aşa că azi vă voi spune cîteva vorbe despre Lady in Winter. Cum, cine e Lady in Winter, nu ştiţi? Nu e cazul să vă ascundeţi de mine, precis aţi remarcat-o şi voi, vi se citeşte asta-n priviri.

E-mbrăcată obişnuit, poate cu mai mult gust decît ceilalţi, însă toate hainele cad cumva altfel pe ea, ansamblul lor depăşind suma elementelor. O haină cu blăniţă la mîneci şi la gulerul-glugă îi pune în valoare, pe de-o parte, mîinile cu degete fine şi imposibil de lungi, agăţate acum de cureaua lată a genţii de umăr, pe de altă parte ovalul prelung al feţei, încadrat de părul roşu intens, acajou. Ies în evidenţă acolo ochii enormi şi strălucitori, de un verde greu definibil, dînd un aer felin - leonin, mai degrabă - feţei prelungi cu pomeţi ridicaţi, frunţii înalte şi buzelor roşii cu colţuri tăiate. E acoperită parcă de o strălucire discretă, împrăştiind în jur sentimentul de ne-comun, senzaţia palpabilă de stranietate. Există oameni din care genele ancestrale strigă, într-o limbă uitată, scoţînd la iveală comori. Cneaghină, da, ăsta-i primul cuvînt ce mi se rostogoleşte pe limbă, atunci cînd o văd, îmi aminteşte de o pictură veche rusească, o troică trasă de trei cai focoşi, prin zăpada înaltă. Iar ea - cu privirea strălucind prin frigul intens, giuvaier printre blănuri.
De obicei imediat înainte s-apară se-aşterne peste toţi şi peste toate o linişte încordată, apoi toate zgomotele fireşti ale străzii devin mai acute, pentru cîteva clipe, ascuţind atenţia tuturor pentru ce va urma. De niciunde începe şi-un fir subţire de vînt biciuitor, zgribulindu-i pe toţi. Pregătindu-i, parcă.
Apoi apare ea, în modul cel mai firesc cu putinţă de pe o alee, în ţăcănit egal de tocuri metalice. Aşteptarea tuturor brusc capătă sens, a venit în sfîrşit şi-acum le polarizează atenţia. Gîturile masculilor se sucesc în unghiuri incredibile, urmărind-o cu priviri avide, îngînduraţi şi atenţi. Femeile sînt ceva mai discrete, privirile lor peste umăr sînt însă la fel de pătrunzătoare, conţinînd, pe lîngă doza standard de invidie sinceră, o urma notabilă de real interes.
Bărbaţii în special îi caută privirea cu aviditate, toţi simt nevoia imperioasă s-o ajute, s-o protejeze, însă cînd sînt priviţi înapoi se feresc instinctiv, timiditatea iese brusc la suprafaţă atunci, prin toţi porii. Şi-atunci încep să se-ntîmple fenomenele: şoferi opriţi la stop uită să pornească la culoarea verde, acceptînd cu seninătate şi cu un zîmbet larg înjurăturile şi claxoanele unei întregi coloane blocate, pentru doar o simplă privire, ăştia - dintre toţi - îi sînt cei mai simpatici. Taxiuri care îi taie calea fără a fi măcar chemate, oferindu-şi serviciile gratuit, politişti în intersecţie care uită să fluiere, pînă la limita carambolajului, şoferi de autobuz care uită să mai plece din staţie. Vînzători cărora trebuie să le spună ce vrea să cumpere de cîte două - trei ori, să apuce întîi să se trezească din transă. Tineri care se opresc în faţa ei şi îi fac declaraţii spontane, de admiraţie.

Mi-e dragă fata asta, să ştiţi, pentru mine ea întrupează speranţa că nu sîntem întru totul telurici, că ne putem încă desprinde din prăpastia concretului cotidian, că mai e încă ceva pur în noi. Că avem încă şansa să transcendem.
Este că v-am extras, pentru o secundă măcar, din senzaţia apăsătoare a frigului şi ploii dese de-afară? Dacă da, Mission Accomplished :P

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "REVERIE DE IARNĂ: LADY IN WINTER - ALFA STYLE." ***

STROPI DE SINCERITATE, PICĂTURI DE PRIETENIE. DE JUR ÎMPREJUR.

Treasure Map by Patrick
Te privesc cu scîntei de înţelegere-n ochi, mă aplec uşor către tine, zîmbesc cald, patern, dau din cap la răstimpuri, în ritmul spuselor tale: "aha, da…". Te înţeleg, adică, sînt complet de acord, între noi pluteşte concordia, baţi la uşi deschise, sînt prietenul tău cel mai bun şi te-ascult. Sîntem pe acceaşi lungime de undă. Dacă mă întrebi ceva - prin absurd - emit un "hm?..." întrebător, de undeva din galaxia mea spiralată şi ridic uşor a interes o sprînceană, ai vorbit prea încet adică, cu gura închisă ori în partea ailaltă, ori a claxonat o maşină pe stradă exact în momentul acela, fatalitate. Dar uite, eu sînt aici, pe recepţie, te-ascult, mai spune o dată.
Aiurea. Dacă chiar insişti, află că tot ce-mi spui îmi intră glorios pe-o ureche şi-mi iese pe alta, cu un fîsîit de ceainic pe foc care aproape se-aude. Ăsta-i momentul meu de somn - fără - somn, ăsta-i fumul meu de ţigară - fără - ţigară de cînd m-am lăsat de fumat, nu mă gîndesc de fapt la nimic, cu-atît mai puţin la problemele tale. Profit de egoul tău supradimensonat care te protejează / te minte într-una, modificîndu-ţi percepţia realităţii din jur conform ideilor tale preconcepute, conform dorinţelor tale. E odihnitor să ai un fond sonor uneori, un backround music pe care să lîncezeşti suveran. Poţi să reţii de-aici ce-ţi convine / te coafează / te măguleşte / îţi satisface egoul, poţi să reţii de exemplu de-aici că eşti o persoană odihnitoare.

Te privesc, da, cu străluciri de-nţelegere-n ochi, drept în ochi te privesc, mă uit prin tine de fapt. M-am lămurit, n-ai fir de intuiţie-n tine, nu-ţi pică nici o fisă, nimic, nu mă cunoşti. Nu ştii ce zace-n mine, prietene.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "STROPI DE SINCERITATE, PICĂTURI DE PRIETENIE. DE JUR ÎMPREJUR." ***

FĂRĂ SENS: REVERIA NEBUNULUI ALB, DE CÎMP NEGRU @ Labirintul de piatră

The Mad Joker
… Fruntea cu colţ ascuţit aplecată adînc, păr negru, drept şi sîrmos, dat pe spate. O şuviţă atîrnă rebelă.
TIC. Inspiraţie amplă, pieptul se ridică vizibil, un centimetru aproape, atingîndu-i bărbia. Cuta frîntă a ochilor strînşi, dinţii scrîşnesc în surdină, pumnii se strîng şi ei instinctiv. O secundă balans - o bătaie surdă de inimă, rezonînd în tot trupul.
TAC. Expiraţie şuierătoare, ca fumul gros de ţigare, fără filtru, prea tare. Umerii coboară vizibil şi ei, sincron cu oftatul, început timid de relaxare. Altă secundă balans - încă o bătaie de inimă, răsunînd surd în timpane…

Ritualul Sincronizării cu Metronomul, întotdeauna îi iese. Placa de marmură neagră în mijlocul căreia se află, parte a enormei table de şah, îi transferă generoasă o parte din frigul său, prin tălpile goale, iar el îl acceptă de-a dreptul în oase, cu recunoştinţă: simte, deci există, aici şi acum, printre rafalele tăioase ale vîntului rece, de toamnă tîrzie.
Roteşte întîi capul spre stînga, mişcare fluidă, deschide ochii exact la timp pentru a privi în lung una dintre diagonale. Contemplă cîteva secunde înşiruirea pătratelor negre, apoi închide ochii din nou. Cu aceeaşi mişcare fluidă roteşte apoi capul spre dreapta, deschizînd ochii exact la timp pentru a privi aceeaşi diagonală în perspectivă opusă. Repetînd procedura, estimează în cîteva secunde şi cealaltă diagonală, perpendiculară pe prima: priveşte mai întîi drept înainte, apoi, dupa cîteva secunde, înapoi, peste umărul stîng, întotdeauna peste umărul stîng, nu s-a întrebat niciodată de ce. Respectă întocmai ritualul, îi răsună în minte vocea mentorului din tinereţea pierdută, Nebun şi el, desigur. Mda.
Revede apoi, mental, opţiunile: spre stînga e marginea tablei, înapoi sînt cei de aceeaşi culoare cu el, spre dreapta e un pîrlit de pion Negru, zgribulit în paltonul tocit pe la mîneci, fumînd absurd o ţigare, în afara jocului efectiv. Fără apărare, fără sens. Iar în faţă e Ea, Regina de Negru, protejată cu trupul de o altă piesă de aceeaşi culoare. Dilemă: pionul e ţintă sigură, logic pe el ar trebui să-l atace dar… pentru Nebun, un pion fără apărare e un trofeu fără valoare.
Îşi orientează toate gîndurile către unicul trofeu ce merită cucerit: Regina, frumoasă, rece, puternică, arogantă. Un vis de Nebun, da. Ştie că nu poate pătrunde pînă la Ea dintr-o dată însă tentaţia să-ncerce îl macină: dacă ar ataca piesa ce-o apără, spectaculos, sinucigaş şi absurd totodată, ar putea-o privi în ochi măcar, de foarte aproape, pentru scurt timp, pînă la logica sa anihilare. Ar putea primi lovitura de graţie chiar de la Ea, i-ar putea simţi atunci, pentru o clipă eternă, răsuflarea de gheaţă… Îşi foloseşte întreaga stăpînire de sine pentru a rezista tentaţiei. O viaţă pentru o privire, ce ispită… Deşi ilogic, gestul sinucigaş e permis Nebunilor, în Jocul de Şah precum şi în viaţă.
După un minut cronometrat de analiză profundă, găseşte soluţia logică: îşi persuadează amicul Cal Alb să ameninţe piesa din faţa Reginei dorite, aşa încît, la următoarea mutare, cu un pic de noroc, va avea ocazia să se apropie în sfîrşit de trofeul visat, de astă dată complet protejat. Poate chiar va simţi prezenţa regală, înainte să se retragă din faţa atacului său nebunesc, în conformitate cu logica Jocului. Sau poate o va tenta şi pe ea opţiunea - teoretic posibilă, sinucigaşă şi ilogică însă - de a-l ataca. Nebunilor le este permis să spere, în Jocul de Şah, precum şi în viaţă, speranţa e un atribut al Nebunilor.
A făcut tot ceea ce a depins de el, acum trebuie s-aştepte ca Ceilalţi să-şi facă mutarea. Asta e cea mai grea etapă din toate, aşteptarea din umbră. Se scufundă atunci, ca într-o apă adîncă, în Ritualul Sincronizării cu Metronomul, arma secretă a tuturor Nebunilor, ce îi ajută să depăşească toate momentele dificile din viaţă, pe tabla de şah ori aiurea: tristeţea, singurătatea, aşteptarea nesfîrşită în umbră, rutina. Lipsa cotidiană de sens.

… Fruntea cu colţ ascuţit aplecată adînc, păr negru, drept şi sîrmos, dat pe spate. O şuviţă atîrnă rebelă.
TIC. Inspiraţie amplă, pieptul se ridică vizibil, un centimetru aproape, atingîndu-i bărbia...

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "FĂRĂ SENS: REVERIA NEBUNULUI ALB, DE CÎMP NEGRU @ Labirintul de piatră" ***

FĂRĂ SENS: GARGUI DE SERVICIU – RELATARE DE STICLĂ. @ Laşitatea ne-femeii

Serpentscale Gargoyle by Steve Argyle
Cu noii mei ochi văd prin tot şi prin toate, ca printr-o sticlă mai mult ori mai puţin transparentă, dupa caz, la cerere, cum am văzut scris pe ceva, undeva, nu insistaţi, nu mai ştiu cînd şi unde. Cred că pe atunci eram om.
Cu noii mei ochi văd o cheie de sticlă înfiptă în broasca uşii de sticlă cu intarsii de nuc a casei din faţă, de sticlă şi ea, dar sablată. Cînd şi cînd, ne-bărbatul de sticlă încearcă să mai învîrte cheia odată – fără nici un succes, uşa rămîne blocată, poate o ţine pe loc vîntul biciuitor, stîrnit brusc, dintr-o dată. Atunci mai încearcă odată şi apoi încă o dată, cu un gest posesiv, toate îi aparţin, desigur – şi cheia şi casa şi tot ce cuprinde. Desigur.
În ăst timp înăuntru, ne-femeia de sticlă adună cioburile nimicului de prin toate ungherele casei, îl adună cu grijă, ciob dupa ciob, îl împachetează atent, pînă nu mai rămîne nimic, nici un pic. Apoi iese discret în aleea cealaltă, pe uşa de cristal de Veneţia din spatele casei, care se trînteşte singură din cauza vîntului cu un clinchet vesel - dar total nepotrivit în context - de pahar de şampanie, plin cu bule efervescente cam pînă pe la jumătate. În drumul ei trece printre cele două tomberoane cu fundul verde şi gros ca de sticle de bere, aruncîndu-şi în unul din ele, discret, laşitatea, apoi dispare, intrînd în aria de acoperire a altui Gargui. Las’ că o să-mi povestească el mîine urmarea, să nu uit să-l întreb.

Prin lumina zilei mohorîte de toamnă lumea de sticlă se vede clar, enervant de clar, de la înăltimea acoperişului. Fără nici o umbră măcar.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "FĂRĂ SENS: GARGUI DE SERVICIU – RELATARE DE STICLĂ. @ Laşitatea ne-femeii" ***

PREA VESEL PENTRU TOAMNA DE-AFARĂ

Autumn Ethereal by Alexandre Deschaumes
Explicaţi-mi voi, dacă puteţi, de ce sînt în halul ăsta de vesel. Mă încearcă, da, o veselie, pe dinăuntru mă-ncearcă, o fi vreun virus, vreo substanţă, ceva, ce-ar fi de mirare, s-au mai auzit situaţii cînd unii au rîs cîte o zi şi-o noapte întreagă, după ce mîncaseră ciuperci culese de ei din pădure, deştepţii. O fi fost aragazul de l-am pornit să se mai încălzească prin casă, cică primul efect al monoxidului e euforia, abia după aia te sufoci şi dai colţu’, abia după aia. Afară plouă în etape intense şi reci şi e frig de sfîrşit de noiembrie, aproximativ (cică mult sub...) zece grade şi vînt, iar ziua e scurtă – cum e normal pentru anotimpul ăsta dealtfel – dar nici chiar asta nu mă deprimă. Nici măcar nivelul de stress, crescut alarmant în ultima vreme, din cauza prea multor schimbări dintr-o dată, ori perspectivelor pe termen mediu şi lung ce se-arată înguste ori nule, cel puţin proiectînd logic ceea ce ştim pînă acum. Nici măcar tristeţea ce pluteşte în jur, senzaţia aia tîmpită de Magazin Închis – Inventar cu uşa blocată cu coada de mătură, de-a curmezişul, pe dinăuntru şi cu jaluzele trase în geam, să nu vedem înăuntru – nici una din astea nu mă scoate din pepeni.

Presupun că de fapt am luat-o razna, deşi nu se vede pe-afară. Presupun că sînt complet inconştient. Altfel, ar însemna că am un motiv măcar să fiu vesel, că ştiu eu ceva, la un nivel mai adînc decît cel conştient, ceva care-mi scapă. Voi aveţi vreo idee?

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "PREA VESEL PENTRU TOAMNA DE-AFARĂ" ***

ÎNTOARCEREA DIN STELE A CAVALERULUI RĂTĂCITOR

Project U.L.F. cover by Henning Ludvigsen
Primii săi paşi la întoarcerea pe planeta natală, Cavalerul Rătăcitor i-a făcut pe asfaltul fierbinte al astroportului, într-o superbă după-amiază de vară, coborînd din navetă. Avea cu el echipamentul standard mimetic, deci nu se deosebea, la o primă vedere, de turiştii veniţi în vacanţă, la plajă, să-şi prăjească în mod absolut simetric posteriorul la lumina celor doi sori gemeni ai acestui sistem. Felul legănat în care îşi muta greutatea de pe un picior pe celalalt, specific astronauţilor de cursă lungă, obişnuiţi cu variaţiile bruşte de gravitaţie, ar fi dat de gîndit unui observator avizat. Asta dacă s-ar fi aflat, întîmplător, vreunul prin zonă – eveniment destul de improbabil, dealtfel, ţinînd cont de completa secretomanie în care a fost organizată istorica Întoarcere la Origini a Cavalerului Rătăcitor, aproape la limita clandestinităţii. Se descurcaseră destul de bine chiar, serviciile alea secrete, nimeni nu părea să-l bage în seamă, documentele i-au fost returnate aproape imediat dupa controlul de rutină, fără nici un comentariu. Rutina, da, ştie cîte ceva despre asta, se simte un mic expert în domeniu, ar putea scrie chiar şi o carte.
Ieşind din astroport, refuză cu un gest discret taxi-ul robot ce urma să-l ia în primire, aruncînd bagajul pe umăr cu un gest – evident – de rutină. Porni apoi agale, cu mersul lui legănat, către oraşul cu cladiri fanteziste din zare, oraş care acum îi poartă numele, perpetuîndu-i cu respect amintirea. Asta de vreo două sute şi cincizeci de cicluri planetare încoace, de cînd s-a sacrificat pentru ei.
Tînăr cadet pe vremea aceea, luptînd în războiul galactic cu periculoasa civilizaţie extraterestră fără de nume, mult prea avansată tehnologic faţă de ei, a reuşit performaţa de a întoarce soarta războiului de unul singur, dînd dovada unui curaj nebun. Cînd rememorează evenimentele de-atunci recunoaşte – în sinea lui, desigur – că în mare măsură a fost vorba de pură inconştienţă. Inconştienţă ori nu, pasenţa i-a reuşit atunci, a reuşit să preia controlul unei nave aliene de luptă, să descifreze coordonatele planetei lor de origine, să zboare pînă acolo cu nouăzeci şi nouă la sută din viteza luminii, sărind pe traseu prin cîteva găuri de vierme şi să pună capăt războiului. Distrugînd complet o lume străină şi salvînd o alta în loc, pe-a lui. Restul e istorie.
Pentru el călătoria dus şi întors a durat aproape doi ani în timp subiectiv, ani petrecuţi rătăcind cu viteză relativistă, printre stele; în intervalul ăsta nu prea a avut timp de dileme morale, fiind concentrat asupra rutinei de fiecare zi, de a ajusta permanent traiectoria, sărind dintr-o gaură de vierme în alta, atent să nu ajungă cumva, din neatenţie, în vreun colţ uitat al galaxiei. Supravieţuind fiecărei clipe. Pentru ceilalţi însă, cei de acasă, au trecut două sute şi cincizeci de ani, timp mai mult decît suficient ca fapta tînarului cadet să îl transforme mai întîi în Erou Salvator şi – după prima sută de ani – în mit. Au numit mai întîi un bulevard după el, în oraşul de baştină – Bulevardul Cavalerului Rătăcitor, sună bine, dacă stai să te gîndeşti. Apoi un oraş, apoi altul şi în cele din urmă capitala planetei l-au adoptat ca patron, sanctificîndu-l aproape.
Ironică situaţia, luată în ansamblu, aşa i s-a parut încă de la primul brieffing de la Întoarcerea din Stele, pe staţia spaţiala ce-i poartă – evident – numele, în care patru generali cu pieptul plin de decoraţii şi pe jumatate albiţi, vizibil emoţionaţi, stăteau în poziţie de drepţi şi se bîlbîiau în faţa lui, cadetul de numai douăzeci şi trei de ani. La drept vorbind întoarcerea lui fusese o mare surpriză pentru toată lumea, nu se aşteptau să se mai întoarcă, acţiunea lui nebunească fusese catalogată de la bun început ca sinucigaşă iar el apărea în arhive ca “Erou Căzut la Datorie”. Evident, i-au schimbat statutul urgent, recunoscîndu-l ca Erou în Viaţă, ridicîndu-l în grad, umplîndu-l de onoruri militare, dîndu-i retroactiv solda pe cei două sute şi cincizeci de ani, cu dobîndă. Scutindu-l de impozite pe viaţă.
Cam astea erau gîndurile Cavalerului Rătăcitor, intrînd incognito în Capitala Cavalerului Rătăcitor, cu mersul legănat riscînd să-i trădeze la fiece pas formaţia profesională de astronaut, dar numai dacă ar fi fost de faţă vreun observator avizat – eveniment destul de improbabil, dealtfel, ţinînd cont de completa secretomanie sub care i s-a organizat Întoarcerea la Origini – venind agale deci, cu bagajul aruncat neglijent pe un umăr, dinspre Astroportul Cavalerului Rătăcitor. O luă apoi către centrul metropolei, de-a lungul superbului Bulevard al Cavalerului Rătăcitor, admirînd din loc în loc basoreliefurile ce-i stilizau într-un mod de-a dreptul flatant profilul, prezente pe faţada tuturor clădirilor cît de cît importante. La capătul bulevardului, în faţa clădirii Primăriei, îl aştepta Monumentul. Se aştepta la orice, dar nu la asta: el însuşi se privea înapoi de pe soclu, însă de treizeci de ori mai înalt, dăltuit dintr-un singur bloc de marmură albă, operă de artă fără cusur a unui artist de geniu, desigur. După şocul recunoaşterii începu să-şi analizeze atent reprezentarea, descoperind, pas cu pas, mici diferenţe: pieptul statuii – o idee mai lat, privirea statuii – mai dreaptă, nu uşor saşie ca a lui, nasul – fără cocoaşă, ridurile de expresie din jurul gurii – estompate… Totul era înfrumuseţat, perfecţionat, stilizat în reprezentarea Eroului.

Acela a fost, cel mai probabil, Momentul în care Cavalerul Rătăcitor a luat Istorica Decizie, în timp ce cumpăra o statuetă stilizată ce-l reprezenta privind scrutător orizontul, de la magazinul de suveniruri din faţa Monumentului, iar vînzătorul plictisit se uita prin el ca prin sticlă. Acela a fost, cel mai probabil, Momentul în care a decis să îşi cedeze cu totul propria identitate istoriei, rămînînd incognito de-atunci înainte. Devenind, cu complicitatea autorităţilor ce abia şi-au putut ascunde uşurarea în timp ce-i acceptau oficial surprinzătoarea decizie, un simplu şi banal John Smith.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "ÎNTOARCEREA DIN STELE A CAVALERULUI RĂTĂCITOR" ***

UN BIT SINGURATIC, UMBLÎND PRIN MAGISTRALĂ. MIC ŞI RĂU :P

The Annoying Thing :P
Cum ar fi să fii un bit. Un bit mititel de informaţie, da, plimbîndu-te de unul singur cu viteza de drift prin magistrala aia de patru sute de megahertzi, ducînd cu tine un crîmpei de informaţie pură, de la la sursă şi pînă la receptor. Ajuns la capăt, chip-uri harnice şi neobosite te vor pune mai întîi într-o stivă din memoria RAM, te vor încărca într-un buffer, apoi vor trimite după tine o subrutină, cam bleagă de felul ei, ce-i drept, să te cicleze de un număr finit şi mare de ori, profitînd de clock-ul ăla de doi gigahertzi din procesor, după care or să te-arunce. Nu, nu la întîmplare, pe jos, Doamne Fereşte, cum poţi măcar să te gîndeşti la aşa ceva? Au contactele aurite cu toţii, să ştii, nu sînt barbari – te vor arunca într-un container de reciclare, Recycle Bin îi spune. De acolo te vor mai trimite în cîteva misiuni, din nou ştafetă de informaţie pură, să bîntui cu viteza regulamentară de drift prin magistrala aia de patru sute de megahertzi, pînă la binemeritatul shutdown.
În tot timpul ăsta o sa fii absolut singur, aşa cum îţi doreşti, toţi vor avea grijă să-ţi protejeze sensibilitatea, să nu te deranjeze, să te lase în pace, în durerea ta. Prezenţa celorlalţi biţi în preajmă te-apasă, nu poţi să-i suferi în jurul tău, aşteptînd parcă ceva de la tine. Presîndu-te cu prezenţa lor enervantă. Ai putea avea chiar şi reacţii agresive, cînd te enervezi faci urît, găseşti atunci instinctiv punctul cel mai sensibil al oricui se află – fatalmente – în apropierea ta şi îl loveşti cu toată puterea. S-a mai întîmplat o dată chestia asta, au încercat atunci să te facă din soft, să nu te prinzi că mai erau şi alţi biţi pe-acolo. Nu le-a mers, te-ai prins şi ai făcut urît – evident – au trebuit atunci să rebuteze sistemul… S-au întrerupt vreo duzină de procese, complet neaşteptat, a dispărut o grămadă de informaţie, munca de zile întregi.

Să le fie învăţătură de minte, să ştie mătreţele alea de programatori, de acum înainte, ce înseamnă un bit nervos.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "UN BIT SINGURATIC, UMBLÎND PRIN MAGISTRALĂ. MIC ŞI RĂU :P" ***

IPOSTAZE ALE INTUIŢIEI FEMININE – FILE NESCRISE ALE ISTORIEI

APROX. 200,000 B.C. TRISTEŢEA APUSULUI TROODON
Mystique (X-Men)
Un fir de tristeţe străbate din privirea tinerei femei troodone, trecînd pragul pleoapelor duble, reptiliene. O lacrimă se-adună încet în colţul unuia din ochii oblici enormi, strălucind o clipă în marginea irisului galben, tăiat în două de pupila verticală. Se uită fix undeva departe, către apus, peste dunele deşertului mărginite de vegetaţia săracă şi pe jumătate uscată, în după-amiaza mult prea tîrzie, lipsită de vînt. Tristeţea intuirii şi-apoi a profundei conştientizări a apusului civilizaţiei troodone o cuprinde cu totul, suprapunîndu-se parcă apusului ce va urma cît de curînd, în lumea reală. Tristeţea se oglindeşte în atitudinea trupului zvelt, reptilian, stralucind în razele soarelui începînd să apună, apoi curba tristă a gîtului fin, acoperit cu piele verde pal, cu o structură cvasi-solzoasă, continuînd apoi cu linia spatelui, curbură tristă şi ea în imobilitatea asumată. Singură coada subţire îi contrazice aparenţa de tristeţe, mişcîndu-se din cînd în cînd, biciuind într-o doară nisipul fin, subliniind prin prezenţa ei formele feselor aţîţătoare, verzi şi ele desigur. Mda, apus şi tristeţe aţîtăţoare.
Instinctul şi intuiţia ei sint foarte puternice, n-are nici o îndoială aici, e o caracteristică a troodonilor, mult prea puţini acum, aflaţi în pragul dispariţiei ca specie. Închide ochii o clipă, lăsîndu-se condusă de intuiţie, urmărind firul evenimentelor ce vor urma. Ştie deja că unica lor sansă de a supravieţui viitorului e amestecarea cu oamenii, hibridizarea, în final asimilarea. Numai aşa genele troodone vor dăinui peste veacuri, ieşind la iveală cînd şi cînd, peste secole, aruncînd asupra omenirii străluciri orbitoare de intuiţie, precum perlele într-un ocean. Ciudată comparaţie marină, pentru o făptură a deşertului, mda. Îşi îndreaptă apoi gîndurile către bărbatul - om pe care-l va întîlni: brunet, piele albă, umeri largi, zîmbet larg, ochi negri umbriţi de sprîncene bine conturate, mobile. Nu, n-are pic de intuiţie, precum întregul lui neam, evident, dar are o imaginaţie explozivă şi asta îl face cu adevărat deosebit. E timid aşa că va trebui să–l încurajeze un pic. Zîmbeşte uşor, primul zîmbet cu adevărat fără fir de tristeţe, de o bună bucată de vreme încoace: se pare că nu se va plictisi, pînă la urmă.
Cînd deschide în sfîrşit ochii se lasă pătrunsă de razele roşii ale soarelui la apus, în timp ce gîndurile triste se estompează treptat, simte pe limbă încă proaspăt gustul intens al viitorului. Exersarea intuiţiei a ajutat-o, e plină de energie acum, scăldata în roşul apus solar, energia-i vibrează în fiece fibră a trupului, în fiece gest. La răstimpuri, coada subţire biciuie veselă nisipul, şuierînd aţîţat. Viitorul? N-are decît să vină!

APROX. 4,000 B.C. TEMPLUL CUNOAŞTERII – ÎN VIITORII MUNŢI ANZI
Ayila's Freedom by Randy Nunley
Locaţia: construcţia masivă din blocuri enorme de piatră, placată cu aur şi argint, în formă de trunchi de piramidă cu trepte, cunoscută sub numele de Marele Templu. Ridicată pe un platou natural, la o altitudine de peste şase mii de metri, în munţii cunoscuţi mii de ani mai tîrziu sub numele de Anzi, structura strălucind orbitor se delimitează net în mijlocul verdelui crud al vegetaţiei dense.
Povara răspunderii de-a fi Păstrătoare a Cunoaşterii în Marele Templu i se citeşte frumoasei Ayila în intensitatea privirii, în fermitatea gesturilor şi-a glasului cu care coordonează toate activităţile, controlînd totul cu o mînă de fier: echipele de cercetători, matematicieni şi astronomi de talent cu toţii, însăşi funcţionarea marelui Observator Astronomic, educarea populaţiei băştinaşe, catalogarea rezultatelor cercetărilor în enorma bază de date. Înaltă, cu părul negru cu reflexe albastre, ten măsliniu şi ochi albaştri cu privirea intensă – aşa ar putea fi descrisă Ayila, pe scurt. Populaţia nativă o respectă în mod deosebit, cîţiva lideri locali au întrebat-o destul de stîngaci dealtfel, dar extrem de politicoşi, întruparea cărui zeu este. Auzi tu, Zeiţa Ayila, şi-acum îi vine să rîdă. Deşi… Şi-a propus să-i ajute să-şi pună la punct calendarul, dîndu-le acces total la vastele informaţii astronomice de care dispune Misiunea – şi asta nu-i de colo. S-a angajat, pe ea şi întreaga echipă de cercetători, la o muncă epuizantă ce se va întinde pe încă cel putin patru – cinci ani. Mda, acces total… Dar rezultatul, calendarul cioplit în piatră, va dăinui peste milenii, uimind omenirea. Da, pentru asta ar putea să-i lase să o numească zeiţă.






APROX. 500 B.C. SENINĂTATEA DRUIDICĂ – IRLANDA CELTĂ
Desert Queen by A.K (Genevra) Brown
Ritualul binecuvîntării naturii, a tuturor elementelor, moment culminant al procesiunii druide ce are loc în Poiana Sacră a codrului secular din Celta Irlandă, noaptea, în fiecare Solstiţiu de Vară, tocmai s-a încheiat. Delicata druidă Aine îşi ridică fruntea încet, încă patrunsă de miracolul comuniunii cu energiile naturii. Părul roşu ca flacăra izbucneşte în valuri de sub gluga robei albe de ceremonie ce-i alunecă încet către spate. În timpul ăsta pleoapele i se ridică încet de pe ochii verzi, visători, umplîndu-se de reflexiile luminii sutelor de făclii de răşină ce umplu poiana şi trosnesc uşor pe măsură ce ard. Inspiră cu nesaţ mirosul de tămîie, privind puzderia stelelor revărsate pe cerul senin. Sentimentul de pace şi linişte o cuprinde cu totul. Natura i-a vorbit, în timpul comuniunii din Poiana Sacră, mai clar decît în orice altă dată: va urma un an de belşug şi îndestulare, toate roadele pămîntului vor fi cu prisos, vînatul va fi bogat şi – lucrul cel mai important – războiul va ocoli aceste meleaguri binecuvîntate şi anul acesta.
Mai stă cîteva clipe in Poiana Sacră, încă savurînd comuniunea ce tocmai a avut loc, apoi, împreună cu ceilalţi druizi şi druide – cîteva zeci – îşi ia toiagul înalt, împodobit cu flori, îşi adună mai bine împrejurul trupului zvelt roba albă şi largă de ceremonie şi-apoi porneşte la drum, să transmită tuturor vestea cea bună, de belşug şi de pace. Părul roşu ca flacăra tresare în urma ei la fiece pas, ca o flamură.








APROX. 2,000 A.D. PASENŢA STUDENTEI MEG, ÎN SESIUNE - ROMÂNIA
Fire Autumn by MEG ©
Meg are mîine examen. E ultima zi, aşa că nu mai învaţă nimic, e un secret pe care îl ştie din anul întii, să lase materia să se aşeze printre neuroni, de capul ei, în ultima zi. Singurele cărţi pe care “le citeşte” acum sînt cele din pachetul de joc, cincizeci şi două la număr, întinse generos pe jumătate din patul îngust de cămin, într-o împărătească pasenţă Napoleon. Pe cealaltă jumătate de pat stă Meg, îmbrăcată complet în roşu, atît pe deasupra, cît şi pe dedesubt: pantaloni largi de trening, bluză sport, ciorapi flauşaţi, chiloţi – toate roşii. Părul rebel este roşu şi el (evident) şi are tendinţa să-i intre într-una în ochii oblici, enormi, de-o culoare stranie (... kaki?...). Mda, toată lumea e atrasă magnetic de ochii ei, toţi băieţii se comportă ciudat, toate fetele o invidiază. Ochii îi ies mai tare în evidenţă din cauza tenului măsliniu, cineva i-a spus că are sînge albastru şi de-aia, păi sigur, o tachinează, nesimţiţii. Altfel, cum se-ntoarce cu spatele le simte privirile avide, strîns lipite de ea, a-nceput să se obişnuiască cu asta. Stranietatea are preţul ei, da.
Meg stă cu picioarele strînse la piept, îmbraţişîndu-şi genunchii, privind concentrată către pasenţa întinsă, prin fumul ţigării pe care o ţine cu eleganţă naturală între degetele neobişnuit de lungi. Se uită la cărţi dar vede prin ele, cumva, ceea ce va urma. Nici ea nu-şi explică de unde îi vin senzaţiile astea, certitudinea că ceva se va-ntîmpla cumva ori altminteri, că X îi este prieten, Y duşman, ori Z e bolnav de boala cutare. Ştie sigur că o sa ia notă mare la examen, nu ştie însă cum. Ştie că va fi cîndva fericită, dar încă n-are idee cînd şi alături de cine. Ştie că va afla cîndva toate astea, la momentul potrivit, se pare. Ştie, mai ales, că va exista un moment potrivit – asta totuşi e bine.
Mai sînt şi amintirile – aşa îi place sa le numească, amintiri, deşi n-au absolut nici o legatură cu ceea ce i s-a întîmplat pînă acum, în viaţa asta. Într-una din amintirile astea, în cea mai veche din ele se vede pe ea, femeie - reptilă, privind apusul, peste dunele deşertului. În alta e Păstrătoare a Cunoaşterii în Marele Templu, undeva, în Anzii de-acum, iar în cea mai recentă binecuvîntează natura, într-o pădure din actuala Irlandă, Druidă, împreună cu ceilalţi Druizi.
Un zgomot se-aude afară, trezind-o din reverie. Cu un gest uşor scutură scrumul ţigării, apoi mai întoarce o carte. Îşi îmbrăţişează în continuare genunchii, privind prin pasenţă şi prin fumul albastru al ţigării, pînă dincolo de ele. Meg, sondînd viitorul.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "IPOSTAZE ALE INTUIŢIEI FEMININE – FILE NESCRISE ALE ISTORIEI" ***

ÎN URMĂ RĂMÎNE, TĂCUT, PE-NTUNERIC, SENSUL PIERDUT.

Broken glass by Simon Crubellier
Clipa cînd ţi-aduni fiinţa, ciob cu ciob, pentru a pleca acasă, este poate momentul cel mai plin de semnificaţii al zilei. Da, încă o zi de luni s-a sfîrşit, încă un superb început de săptămînă, nemulţumirea te roade pe dinăuntru. Păi cum de ce, iar n-ai făcut nimic palpabil, iar a trecut ziua pe lîngă tine degeaba, ăsta-i sentimentul care te domină. Ca şi cum ai fi intrat prin centru în ochiul ciclonului, fluierînd un cîntecel, cu un zîmbet în colţul gurii şi-narmat cu veşnica ta inconştienţă şi-ai ieşit apoi – pentru a cîta oară, te-ntrebi – centrifugat.
Ai adunat bombănind aproape jumătate din cioburi şi încă n-ai descoperit nici un sens, de ce oare te miri, sensul e întotdeauna la fundul grămezii, la valoarea ta măcar atîta ar trebui să ştii. Îl cauţi cu încăpăţînare prin sudoarea şi truda de-a păzi găunoase principii, răspîndite mai peste tot împrejur. Prin energia consumată degeaba, prin orzul dat aiurea pe gîşte. Îţi vine să te uiţi într-una peste umăr, ştii că cineva tace sonor acolo, te-ai simţit toată ziua sub lupă / privit / testat / evaluat. Ţi s-a mai întîmplat, sentimentul ăsta îl ştii, are un gust aparte, amar. Bei apă şi speri să se duca, n-ai noroc, îţi rămine lipit pe cerul gurii. Mesteci cu ură o ciungă de mentă (… dementă?...).
La urmă gaseşti cîteva task-uri neterminate, promisiuni neonorate, inconsecvenţe. Degeaba te-apleci din şale şi-apoi în genunchi şi te uiţi atent sub birou, în patru labe, nu-i. Sensul ţi-a scăpat şi de data asta. Îţi vine să-i strigi: “Ştiu că eşti acolo, deşi taci, să ştii că te-aud!” Rigipsul e alb şi n-are ecou. Te îndrepţi din şale, oftînd, dai shutdown apăsat la toate. De buton.

Ultimul ciob îl detectezi chiar înainte de-a stinge lumina, înfipt într-o talpă, ai călcat pe el evident. Îl smulgi cu o mişcare îndelung exersată, îl pui în buzunar, lîngă celelalte. Porneşti către casă prin noaptea rece, şchiopătînd uşor. Lăsînd în urma ta nedescoperit sensul ăla tăcut, refuzînd să-l mai cauţi. Ignorîndu-l.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "ÎN URMĂ RĂMÎNE, TĂCUT, PE-NTUNERIC, SENSUL PIERDUT." ***

ÎNGROZITOARELE CONSECINŢE ALE POLUĂRII ASUPRA BERZELOR NEEXPERIMENTATE

stork at work ;)
Acum fix un număr prim de ani, o barză avînd ca ţintă Palatul din Principatul Monaco (… I wish… :P) a demonstrat lumii întregi că şi-a ratat vocaţia, efectuînd o dealtfel foarte complexă aterizare forţată deasupra Ploieştiului, la maternitatea locală, fiind ameţită de vaporii compacţi de benzină ce îmbîcsesc atmosfera zi de zi pe acele meleaguri. Mda, bine c-a nimerit maternitatea aia pînă la urmă, putea s-ajungă pe stadionul Petrolul, ori – Doamne fereşte – pe Hipodrom…
Ăsta-i principalul motiv pentru care vorbesc româneşte, în loc să vorbesc franţuzeşte cu accent monegasc.
Pentru conformitate, evenimentul astronomic s-a petrecut azi, fix la ora 1:30 AM, deci l-aţi cam ratat. Apropos, nu vă agitaţi, vă rog, nu consider că am cu adevărat ceva de sărbătorit anul ăsta. Mda.
Horoscop personal pentru azi, provided by MEG ©:
Soarele în Balanţă (şi anu’ ăsta pică tot acolo… :P), în sextil cu Pluto = refacere de alianţe, cu străini eventual; Mercur în Balanţă = diplomaţie, asociaţi (tineri) şi scris; Luna în Leu (… merçi beaucoup… :| ) = riscul de-a mă umfla în pene; Venus în Săgetător = pretenţii estetice exagerate şi tendinţa de a-mi satisface anumite plăceri culinare; Marte în Scorpion (în domiciliu adică), în cuadratură cu Nodurile Lunare = tendinţă de agresivitate (tot soiu’) pe fond emoţional negativ; Jupiter în Capricorn, în trigon cu Saturn (aspect rar, o dată la 20 de ani) = mare şansă de a mă afirma prin creativitate (… just can’t wait…)

Luv U all :*.

*** CITEŞTE ÎNTREGUL ARTICOL "ÎNGROZITOARELE CONSECINŢE ALE POLUĂRII ASUPRA BERZELOR NEEXPERIMENTATE" ***